În cele ce urmează, voi expune o perspectivă personală legată de participarea noastră (studenți și profesori) la acest festi­val. Echipa de studenți coordonată de lector universitar Florin Iordache a fost invitată să realizeze un scurt filmuleț cu retrospectiva de anul trecut, proiectat la gala de deschidere a celei de-a doua ediții. Tot în cadrul galei inaugurale au fost oferite și premiile competiției de scenarii de scurtmetraj de ficțiune, menită să descopere noi oameni talentați și să încurajeze vocații. Cele trei premii acordate au fost consistente, constând nu doar în diplome, ci și în bani. Secția noastră s-a evidențiat și la acest capitol, întrucât premiul I a fost obținut de unul dintre dragii noștri studenți, în condițiile în care juriul de profesioniști a primit toate aplicațiile cu scenarii anonimizate. Succesul obținut de colegul nostru ne-a motivat enorm.

Pe lângă rezultatele încurajatoare, cea de-a doua ediție a festivalului a însemnat revederea cu oameni dragi și cunoscuți, alături de care am legat prietenii la precedenta  ediție. A fost atât un prilej de a lega noi prietenii, dar și de a le consolida pe cele întremate deja. În plus, ardeam de dorința de a viziona noi producții ziditoare de suflet, filme pe care nu ai șansa să le vezi oricând și oriunde. De asemenea, eram curioși și nerăbdători să întâlnim noi invitați de prestigiu la acest festival, cât și alți specialiști din domeniu, cu care am putea eventual chiar să colaborăm pe viitor.

Dacă anul trecut vedeta festivalului a fost actorul ame­rican Jonathan Jackson, câștigător a 6 premii Emmy, căruia i-am dăruit o carte cu legendele din ținutul Neamțului, scrisă de domnul profesor Daniel Dieaconu în speranța că va reveni în vizită în țara noastră, la ediţia 2025, cea mai așteptată prezență a fost aceea a regizorului Andrei Tarkovski Jr., fiul marelui cineast rus. Prin proiectarea în cadrul festivalului a două filme documentare despre viața și activitatea tatălui său, el ne-a facilitat o întâlnire de gradul zero cu opera unuia dintre cei mai mari și renumiți creatori de film din istoria cinematografiei mondiale.

Întâlnindu-l pe fiul marelui regizor în carne și oase, l-am simțit mult mai aproape pe însuși Tarkovski, al cărui spirit a fost prezent nu doar în evocările artistice ale fiului, ci și în eterul festivalului, mai ales în zilele în care Andrei Andreevici Tarkovski ne-a onorat personal cu prezența. Am beneficiat de șansa de a schimba câteva cuvinte și impresii despre artă și film, ocazie cu care l-am felicitat pentru cele două filme foarte reușite, dar și pentru misiunea pe care și-a luat-o, împlinind-o într-un mod cât se poate de responsabil – aceea de a cultiva și a duce mai departe moștenirea artistică și viziunea spirituală despre artă a tatălui său. Am descoperit astfel un om rafinat, de o mare elegantă și noblețe sufletească, cu un spirit aristocratic, un artist definit de o adâncă smerenie, în fața căruia nu am putut decât să mă înclin. Întâlnirea cu el nu a făcut decât să-mi confirme intuițiile în ceea ce privește opera și personalitatea marelui regizor rus, ale cărui filme le revăzusem de nenumărate ori (exceptând Solaris). „Sculptând în timp”, un adevărat îndreptar despre menirea artei și responsabilitatea artistului în lume, semnat de tatăl documentaristului, m-a impresionat și influențat profund, ceea ce m-a determinat să-l citesc în mai multe rânduri. Tot ce s-a întâmplat la festival în legătură cu Tarkovski a fost de fapt o reactualizare în contemporaneitate a principiilor trasate de el în legătură cu arta cinematografică. Și este foarte benefic și onorant pentru noi că acest lucru s-a întâmplat tocmai în România.

Un alt moment foarte emotionant s-a petrecut la pre­miera filmului „Nectarul Iertării” despre Sfântul Nectarie de la Eghina, când la final realizatorii coproducției România-Grecia au povestit despre experiența și obstacolele pe care le-au avut lucrând la acest proiect. Câțiva membrii din echipa filmului, în frunte cu Mara Ionescu, realizatoarea principală,  au venit să îl prezinte la festival, fiind vorba de o premieră. Aceștia au relatat publicului mai multe minuni petrecute pe parcursul lucrului la proiect, unele dintre ele cutremurătoare. Cum niciunul dintre noi nu filma în acel moment, totuși unul dintre studenții noștri a avut inspirația să înregistreze audio toate aceste relatări, ele constituind o mărturie pentru posteritate a lucrurilor minunate pe care Sf. Nectarie le face în continuare în vremurile actuale marcate de dramă, duritate și incertitudini, spre ajutorarea celor în nevoi, dar și pentru întărirea credinței.

La finalul acestei sesiuni, am rămas cu impresia că Sf. Nectarie se revelează prin intermediul filmului. L-am simțit viu pe Sfânt, coborât de pe ecran printre noi, spectatorii. Un lucru demn de menționat este faptul că, înainte de proiecția filmului mi-am notat pe un caiet câteva întrebări pentru realizatori pe care nu am mai avut șansa să le adresez în cele din urmă, dar prin mărturiile oferite după vizionare am primit fără echivoc răspunsuri clare la toate întrebările, ceea ce m-a uimit profund. Un alt lucru care a produs rumoare în sală a fost coincidența legată de tema iertării. Filmul despre Sf. Nectarie – intitulat sugestiv „Nectarul iertării” a avut premiera în cadrul celei de-a doua ediții a festivalului Quo Vadis, care s-a desfășurat chiar sub această temă, a iertării. Acest lucru i-a uimit inclusiv pe realizatorii filmului, care nu au pornit din start la drum cu această idee. Astfel, ei au explicat că firul roșu al filmului, construit în jurul conceptului de iertare, nu a fost clar încă de la început și s-a conturat pe parcurs, constituind un adevărat proces în care au fost ghidați de Sfântul – adevăratul regizor al filmului, pentru a accentua mai mult această dimensiune a personalității sale, în detrimentul altor calități. Aceasta a fost însă calitatea cea mai importantă pentru care Dumnezeu l-a așezat în rândul Sfinților, dăruindu-i darul facerii de minuni și al vindecării de boli grave. Mai mult de atât, inițial nimeni din echipa filmului nu a știut sau a intuit că filmul va avea premiera într-un festival având această temă – iertarea. Cu siguranță, numai Dumnezeu și Sf. Nectarie au putut „aranja” lucrurile în așa fel încât să iasă așa, ceea ce mă trimite cu gândul la citatul lui Einstein – „Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”. Aș adăuga că nu doar al lui Dumnezeu, ci reprezintă și una dintre modalitățile discrete prin care Sfinții își fac simțită prezența.

Pe aceeași temă a iertării au rulat în cadrul festivalului mai multe producții de calitate, care ar merita menționate, însă pentru acest articol aș aminti încă două filme care m-au impresionat. În primul rând, este vorba despre documentarul artistic Cel mai mare dar, regizat de Juan Manuel Cotelo, o producție valoroasă ce îmbină fericit satira și umorul spaniol cu seriozitatea unor teme vitale pentru umanitate, precum credința, reconcilierea și valorile familiei. Deși regizorul nu a putut fi prezent la eveniment, fiind implicat în filmările pentru un nou proiect, a transmis un mesaj audienței un mesaj impresionant, rostit integral în limba română, pe care l-a numit cel mai lung discurs al său în limba țării noastre. Am aflat cu această ocazie, că regizorul este căsătorit cu o româncă din Cluj. Însă dincolo de jovialitatea și tonul familiar cu care ne-a vorbit nouă, românilor, Juan Manuel a dovedit publicului că este un artist desăvârșit, întrucât prin filmul său a reușit să spargă toate barierele genului cinematografic, trecând pe nesimțite din ficțiune în documentar, și plimbând spectatorii dintr-un registru emoțional în altul: înalta lui măiestrie artistică au făcut posibile acceptarea de către public a unor convenții de neimaginat în condițiile obișnuite ale unui film clasic.

O surpriză neașteptată a fost însă filmul Scara, în regia celebrului director de imagine român Vlad Păunescu, fondatorul studioului de filme Castel Film. Demult îmi doream să văd acest film, despre care bănuiam că este unul bun, având un subiect care mă interesa, însă nu am avut ocazia. Am descoperit un film profund și un regizor de excepție, preocupat de meditația etico-religioasă, inspirat din realitate: povestea surprinde transformarea spirituală a fostului actor Dragoș Pâslaru, devenit între timp monahul Valerian, ctitorul Mănăstirii Sf. Mucenic Filimon din județul Vâlcea, cunoscută drept „Mănăstirea actorilor”, întrucât Sfântul Filimon este protectorul actorilor. Ceea ce m-a frapat însă a fost faptul că, deși este un film foarte bun,  nu a fost suficient promovat. Mă abțin de la speculații, dar dacă il veți vedea, poate veți înțelege de ce am ajuns la această concluzie. Surpriza plăcută a fost întregită de faptul că la finalul filmului, văzând creditele, am aflat că ilustrul desenator Ovidiu Stanciu cu care m-am împrietenit recent, a fost storyboardistul filmului, iar producția a fost filmată magistral de unul dintre profesorii de imagine de la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, cu care am interacționat în perioada studenției. Este vorba despre Alexandru Sterian, un director de imagine foarte talentat.

În concluzie, pot să spun că experiența de la cea de-a doua ediție a festivalului Quo Vadis ne-a îmbogățit în primul rând spiritual, dar și profesional: am aflat lucruri noi și am legat noi prietenii, cu artiști și specialiști valoroși, din întreaga lume. Cu această ocazie, îndemn cititorii revistei să nu rateze pe viitor acest eveniment, care le va aduce mari satisfacții îmbogățindu-i atât din punct de vedere cultural, cât și spiritual.

Florin Alexandru Iordache

Articolul Festivalul de film Quo Vadis, la a doua ediție apare prima dată în Ecoul muntilor.

Unul dintre cei mai importanți istorici care au analizat această temă este Gheorghe I. Brătianu, autorul lucrării „O enigmă, un miracol și un popor”. În această carte, el descrie existența românilor ca pe un „miracol istoric”, deoarece poporul român a reușit să-și păstreze limba, originile romanice și identitatea culturală într-un spațiu aflat în permanentă mișcare și expus influențelor străine. Pornind de la ideile sale, acest referat își propune să demonstreze romanitatea românilor și continuitatea lor în nordul Dunării, folosind dovezi lingvistice, arheologice, istorice și culturale.

Principalul argument pentru romanitatea românilor este limba pe care o vorbim astăzi. Limba română face parte din familia limbilor romanice, alături de italiană, franceză, spaniolă și portugheză. Aceasta provine din latina vorbită de coloniștii și soldații romani care s-au stabilit în Dacia după cucerirea acesteia de către împăratul Traian în anul 106 d.Hr. Istorici și lingviști precum Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu și Alexandru Rosetti au demonstrat că structura de bază a limbii române este latină, iar peste 60% din vocabularul fundamental provine direct din limba latină. Cuvinte obișnuite, precum mamă, tată, frate, lumină, apă, ochi, pământ, sunt moșteniri directe din latina populară.

Gheorghe I. Brătianu afirmă că limba este cea mai puternică probă a continuității, deoarece o limbă nu poate supraviețui decât dacă este transmisă din generație în generație în același spațiu. Dacă populația daco-romană ar fi dispărut complet după retragerea romanilor în 271, limba latină nu ar mai fi putut dăinui. Faptul că româna a evoluat aici arată că populația romanizată a continuat să trăiască neîntrerupt pe teritoriul fostei Dacii.

Un alt argument solid al continuității românilor în spațiul nord-dunărean este reprezentat de descoperirile arheologice. Cercetările făcute de arheologi renumiți, precum Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, au scos la lumină urme ale unor așezări stabile, locuite continuu din epoca romană până în Evul Mediu timpuriu.

În Transilvania, Muntenia și Moldova au fost descoperite locuințe semi-îngropate și bordeie specifice comunităților daco-romane; vetre, cuptoare și unelte de uz casnic; necropole și morminte care prezintă elemente de tradiție romană; ceramică lucrată în stil roman, dar adaptată local. Siturile de la Bratei, Mediaș, Morești, Ipotești și Lețcani sunt doar câteva exemple care arată că populația locală nu a dispărut, ci a evoluat continuu. Aceste descoperiri resping teoriile imigraționiste potrivit cărora românii ar fi venit târziu în nordul Dunării.

Gheorghe I. Brătianu consideră că aceste dovezi arheologice sunt „mărturii tăcute, dar decisive”, care sprijină ideea unei continuități neîntrerupte.

Un alt argument important este toponimia, adică numele locurilor. Multe denumiri de râuri, munți și localități din România au origini latine sau provin din cuvinte formate în epoca romană, precum Olt (din Alutus), Argeș (din Argessis) și Cibin (din Cibiniensis). De asemenea, multe localități păstrează nume derivate din termeni latini precum castrum (cetate), villa (sat), pons (pod). Aceste nume au putut supraviețui doar dacă populația romanizată a rămas prezentă continuu în zonă. Toponimia funcționează ca o „hartă istorică” a romanității, confirmând faptul că românii s-au format și au trăit în același spațiu.

Începând cu secolele X–XIII, izvoarele medievale oferă informații clare despre existența românilor (numiți „vlahi”) în nordul Dunării. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul îi menționează pe vlahi în apropierea Carpaților. „Gesta Hungarorum”, o cronică maghiară, vorbește despre românii din Transilvania înainte de sosirea ungurilor. „Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247” enumeră mai multe formațiuni politice românești în Oltenia și Hațeg: Țara Severinului, Voievodatul lui Litovoi și Voievodatul lui Seneslau. Aceste surse demonstrează că românii trăiau în mod organizat pe aceste teritorii cu mult înainte de întemeierea Țării Românești și a Moldovei.

Gheorghe I. Brătianu folosește aceste mențiuni pentru a arăta că românii nu au migrat, ci au fost un popor sedentar.

Pentru Brătianu, continuitatea românilor este un „miracol istoric”. În opinia sa, poporul român a reușit să supraviețuiască într-o regiune traversată de numeroase popoare migratoare: goți, huni, avari, slavi, maghiari, pecenegi, cumani și tătari. Cu toate acestea, românii și-au păstrat limba latină, și-au menținut tradițiile, au continuat să trăiască în comunități organizate, au format state medievale puternice. Această dăinuire arată că poporul român a avut rădăcini adânci în spațiul carpato-danubian și nu a fost un popor venit de aiurea, ci unul format aici, prin îmbinarea elementelor dacice și romane.

Romanitatea românilor și continuitatea lor în spațiul nord-dunărean sunt demonstrate de o serie de dovezi clare: limba română de origine latină, descoperirile arheologice, numele locurilor și izvoarele istorice medievale. Gheorghe I. Brătianu sintetizează toate aceste date în lucrarea sa „O enigmă, un miracol și un popor”, în care arată că dăinuirea românilor este rezultatul unui proces istoric complex, dar neîntrerupt. Poporul român a păstrat limba latină, tradițiile și identitatea culturală în ciuda tuturor dificultăților.

De aceea, romanitatea și continuitatea reprezintă temelia istoriei și culturii noastre, iar existența românilor în acest spațiu poate fi considerată, pe bună dreptate, un adevărat „miracol al istoriei”.

Bibliografie:

Gheorghe I. Brătianu – O enigmă, un miracol și un poporul român

Vasile Pârvan – Getica

Constantin C. Giurescu – Istoria românilor

Nicolae Iorga – Istoria românilor

Hadrian Daicoviciu –studii arheologice despre continuitate

Maya Bicăjanu, clasa a VIII-a

Articolul Romanitatea românilor și continuitatea lor pe teritoriul nord-dunărean apare prima dată în Ecoul muntilor.

B. Shaw

Viața omului e o călătorie spre necunoscut. Oricât de lungă ar fi, pare că a trecut prea repede și lasă tristețea unui final neașteptat. La bătrânețe, lipsindu-ne autoritatea și responsabilitatea percepem, cu durere, că societatea ne ignoră, ne privește cu indiferență, uitând că am avut un rost pe pământ. Vârstnicii își aleg un stil de viață retras, potrivit cu situația lor.

În copilăria noastră nu se vorbea de toleranță. Copiii învățau bunele maniere în familie și sfaturile părinților erau acceptate tacit, că veneau de la persoane mature, cu experiență de viață și care le doreau binele. Poate doar mama era cea care mai trecea cu vederea impulsurile copilăriei sau ale tinereții. Acum, în clipele de singurătate sau de insomnie, înțelegem că prezența și sufletul ei erau o pavăză nevăzută și bună împotriva încercărilor și a deziluziilor vieții.

Cam târziu ne dăm seama cât de limitat și de precar este totul. În peisajul din jur regăsim ochii ei blânzi, care priveau spre noi cu speranță. Abia acum înțelegem marea liniște și putere, pe care ți-o dă familia și cât de searbădă este viața celor care sunt nevoiți sau vor să trăiască singuri.

Odată cu trecerea anilor dispar cei pe care i-am cunoscut și au rămas doar amintirile. Veșnicia nu poate fi cumpărată, că nu există bani pentru ea. Toate sunt trecătoare, inclusiv noi, important e să nu pierdem timpul și să lăsăm ceva după noi.

În trecut nu se vorbea de toleranță nici la școală. Relația părinte – elev – profesor cuprindea niște norme nescrise în care domina respectul. Chiar și între copii dăinuia apropierea, ajutorul și înțelegerea. Astăzi toți își stăpânesc cu greu impulsurile copilăriei sau ale tinereții și nu tolerează nimic. Copiii vor să devină cât mai repede independenți, nu-și mai trăiesc vârsta și uneori se comportă ca niște maturi brutali și răzbunători, având modele dăunătoare în jur.

Mai târziu, la locul de muncă știam că fiecare profesie are bucuriile și riscurile ei, dar ne-o făceam cu plăcere, pentru că ne-o alegeam pentru o viață. Uneori îi ignoram pe grosolani, pe cei ce ne-au impus lucruri nedrepte sau îi respingeam cu demnitate, fiindcă nu aveam altă alternativă. Astăzi, cei maturi sunt atrași de mirosul îmbogățirii, având mania grandorii și sunt indiferenți față de soarta celor din jur. Cu toții suntem vinovați, dacă tolerăm să ne insulte cineva familia, să ne jignească țara sau neamul din care ne tragem, și privim nepăsători soarta țării.

Istoria omenirii e plină de perioade întunecate. Orice capitol ai deschide din trecut, vei descoperi că pacea și prosperitatea au fost mai degrabă excepții decât reguli. Au existat vremuri de belșug și de stabilitate, dar de cele mai multe ori acestea n-au sfârșit brusc în valuri de violență, sau în cel mai rău caz, s-au stins încet în uitare.

Nu ne bazăm pe ajutorul atât de iluzoriu și de trecător al cunoscuților, oricât ar fi ei de bine intenționați. Oamenii sunt copleșiți de frici, de traume și de neîncredere.

E fabulos să ai energie și entuziasm și la o vârstă înaintată, găsind putere în înțelepciune, în independență și în viața de familie.

Bătrânețea e frumoasă pentru că se scutură de toate lucrurile neimportante, pe care le poartă după sine o viață. E bine dacă, la o vârstă înaintată, poți privi înapoi, de la înălțimea ei, cu înțelegere. Dincolo de aspectul fizic, felul cum gândești și ce fapte faci, îți dau adevărata frumusețe.

Important nu e ce faci cu o anumită imagine, ci ce faci ca persoană, nu contează ce funcție ai. E bine să punem o cărămidă la realizarea proprie, o îmbunătățire a vieții, care ar elibera energii. Prin respectul față de om și punerea lui într-un context bun am putea face minuni.

„A călca în picioare demnitatea cuiva constituie un păcat grav” spunea papa Francisc.

Deși lumea e mai complicată, mai fragilă și mai fluidă, există unii oameni hotărâți să dea dovadă de mult eroism, de mai multă decență și omenie decât tot ce am văzut în ultimele decenii. E de dorit să ne transformăm frica în îndrăzneală, mediocritatea în măiestrie și ura în iubire, contribuind astfel la transformarea întregii lumi. Viitorul trebuie să fie plin de speranță. Atâta timp cât credem în propria cauză și avem o dorință nestrămutată de a învinge, victoria nu ne va ocoli.

„Adevărata generozitate față de viitor constă în a da totul prezentului.” (Albert Camus)

Fericirea e o călătorie. Timpul ne alunecă printre degete ca firele de nisip. Să nu ratăm darul vieții așteptând viitorul. Să trăim prezentul.

O sarcină majoră o are clasa politică în câmpul său de acțiune. Ea trebuie să treacă la lucru cu energie nestăvilită și conștiinciozitate deplină, așteptată de toți, propunând soluții pentru remedierea rușinoaselor rămâneri în urmă.

Tuturor ni se cere să iubim țara, trecutul său glorios, tradițiile milenare și limba în care ne exprimăm cele mai nobile gânduri și sentimente.

Nichita Stănescu spunea că avem o țară de pământ și de piatră, dar „limba română e patria mea”.

E bine să ne gândim cu înțelepciune la prezent, dar și la clipa plecării noastre definitive, fără regrete, știind că viața e plină și de deșertăciuni.

„Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă a naturii, dar o trestie capabilă să gândească.” (Blaise Pascal)

Prof. Elena Aflorei

Articolul Gânduri… apare prima dată în Ecoul muntilor.

        Iolanda Lupescu

Articolul Despre… sau articol fără titlu apare prima dată în Ecoul muntilor.

De asemenea, pierderea poate avea multiple sensuri. Uneori, înfrângerea este percepută ca un eșec total, o încheiere a unui capitol. Dar, adesea, pierderile sunt puncte de plecare spre o mai mare înțelegere de sine. A pierde înseamnă să accepți limitările, să reevaluezi strategii și să continui să cauți îmbunătățirea. Istoria ne arată că marii lideri sau inventatori, precum Thomas Edison, au eșuat de nenumărate ori înainte de a reuși. Edison spunea: „Nu am eșuat. Am descoperit doar 10.000 de moduri care nu funcționează.” Această perspectivă schimbă sensul înfrângerii, transformând-o într-o etapă a succesului.

În ultima perioadă am observat o schimbare în atitudinea elevilor. Nu mai sunt atât de motivați să învețe, renunță cu ușurință dacă este necesar un efort susținut, orice greșeală îi descurajează, iar succesul celorlalți li se pare amenințător. În încercarea de a găsi o soluție, o strategie, consider că ar trebui să-i obișnuim să-și identifice convingerile limitative, să creadă în propriul potențial de dezvoltare și în puterea lui „încă” sau „Nu încă”, să perceapă greșelile ca oportunități de a învăța lucruri noi despre ei înșiși, să înțeleagă că este nevoie de efort pentru a ne dezvolta, în ritmul nostru, cu pași mici, oprindu-ne să reflectăm, schimbând strategii dacă nu au efectul dorit, pornind din nou la drum, eșuând mai bine, pentru ca în final să acceptăm că vom învăța pe tot parcursul vieții, că adaptabilitatea, flexibilitatea sunt atributele persoanelor inteligente. Că este important să-ți setezi obiective măsurabile, că efortul trebuie dublat de strategii potrivite, că trebuie planificate mai riguros activitățile.

La școală, notarea cu „nu încă” este un concept modern folosit în anumite sisteme educaționale, cum ar fi cele bazate pe evaluarea formativă sau în modelul educațional „Growth Mindset” promovat de specialiști precum Carol Dweck. Acest tip de evaluare se folosește în locul notelor tradiționale (de exemplu, 4, 5, 6) pentru a încuraja elevii să vadă greșelile și lipsa de competență ca pe o oportunitate de învățare, nu ca pe un eșec. În unele școli și districte din Statele Unite, acest concept este parte a abordării „Mastery-Based Learning” sau „Standards-Based Grading”. Elevii sunt evaluați pe baza progresului lor în atingerea standardelor academice. În sistemul finlandez de educație, unde accentul se pune pe învățare continuă și mai puțin pe note, ideea de „nu încă” poate fi aplicată în evaluarea formativă. Și Canada, Noua Zeelandă, Australia au implementat sisteme de învățare bazate pe competențe, unde elevilor li se oferă mai multe șanse de a corecta și îmbunătăți ceea ce nu au învățat complet. Această abordare este menită să reducă anxietatea legată de eșec și să motiveze elevii să continue să învețe până când vor stăpâni materia.

Prin urmare, cine învinge și cine pierde nu poate fi judecat doar prin prisma unui rezultat concret. Adevărata victorie este una a caracterului, a învățării și a transformării interioare. Înfrângerile, la rândul lor, sunt oportunități de creștere, nu sfârșituri. Astfel, în jocul vieții, cei care învață să vadă dincolo de succesul imediat sunt cei care câștigă cu adevărat. A învinge înseamnă să rămâi autentic, să îți depășești limitele și să găsești sens în fiecare experiență, fie ea o victorie sau o înfrângere.

Prof. Chirilă Cristina

Articolul Eseurile revistei: Cine învinge, cine pierde! apare prima dată în Ecoul muntilor.