În fiecare dimineaţă găsesc pe telefon o droaie de invitaţii la cafea: cu trandafiri, inimioare, lalele etc. Mulţumesc, n-am timp! Am citit că ai noştri intelectuali iluştri se întâlneau la o cafea unde îşi prezentau creaţiile, le comentau. Hai să facem la fel! Mai erau şi bârfe, dar atunci puţine, comparativ…
Am mai găsit o carte. Numele autorului mi-a atras atenţia: Constantin Cojocaru-Ţuiac, cartea fiind „Plutăritul pe Bistriţa – Incursiune în istorie”.
Din prefaţa scrisă de profesorul Dan Mihăilescu am aflat că s-a născut în satul Lunca, comuna Borca, judeţul Neamţ. A fost din prima promoţie ce a absolvit cursurile Liceului „Mihail Sadoveanu” Borca, în 1957. În 1962 a terminat studiile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie Filozofie.
Paradoxal, cariera a pornit-o de la Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu Mureş până în 1965. A urmat o perioadă, până în 1978, când a lucrat în cadrul Ministerului de Externe , a fost şi diplomat la Ambasada României la Paris, după care şi-a sfârşit cariera în domeniului turismului internaţional. În acest context se impunea să zică ceva de Bistriţa şi oamenii ei: „M-am născut, am copilărit printre muncitorii forestieri şi plutaşi, i-am cunoscut bine, am muncit cot la cot cu ei, i-am stimat şi respectat întotdeauna şi dacă regret ceva, este că Dumnezeu nu m-a dăruit cu harul de a le descrie viaţa grea, plină de riscuri şi privaţiuni în care trăiam cu toţii în acele vremuri…“
Lemnul, ca şi acum era preţios. Dar cum nu existau căi de transport pe uscat, sigure şi ieftine, plutăritul era cea mai plauzibilă soluţie: „Pluta nu era numai numai un mod de transport al lemnului dintr-un loc în altul, ci constituia la rândul său, un mijloc de transport pentru alte mărfuri, inclusiv lemne prelucrate… În antichitate romanii transportau pe râul Mureş cu pluta nu numai lemn din Dacia (Transilvania) în Panonia, dar, mai ales sarea de la ocnele din Uioara şi din Turda, până în Panonia şi Moesia Inferioară.”
Multe s-au scris despre plute şi plutaşi. Se pare că printre primii ce fac o descriere detaliată a plutelor care coborau pe Bistriţa este Mihai Anania care în 1900 publică studiul „Descrierea Moşiei Tarcău şi Plutăritul pe Bistriţa”.
Mihai Anania şi D.G. Ionescu fac o descriere amănunţită şi documentată a plutei, aşa cum arăta ea pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. „Pluta era un ansamblu de lemne, de molid sau de brad, bine legate între ele, destinate a fi transportate pe ape curgătoare şi care, privite din spaţiu, formau un plan având forma unui trapez. Partea dinspre capătul gros al buştenilor formau baza mare a trapezului, partea dinspre vârfuri formau baza mică, iar lungimea buştenilor formau înălţimea trapezului. Unitatea de bază a unei plute era căpătâiul sau tabla. Local se mai folosea şi termenul de boc, dar acesta ar putea avea sensuri diferite, în locuri diferite, precum cea de tablă de butuci.”
Haitul. Aproape toate haiturile dispuneau de o poartă ce se deschidea atunci când plutele erau pregătite de plecare. Dacă ratai haitul, adică acea viitură, erai obligat să aştepţi. Uneori şi două, trei zile. „Transportul lemnului pe ape curgătoare – plutăritul – a constituit din vremuri imemoriabile principalul mijloc prin care acest valoros material de construcţie, dar nu numai, a putut ajunge din pădure la benefeciarii săi, aflaţi uneori la mari depărtări.”
Plutăritul s-a practicat peste tot în lume, inclusiv pe multe râuri din România, Bistriţa fiind la loc de frunte, deoarece aici existau brazi şi molizi, o cale de transport şi oameni ce au învăţat să strunească buştenii: „Muncitorii care participau la plutărit sunt tăietorii de lemne din pădure, legătorii de plută, care executau manopera şi plutaşii care conduc plutele la destinaţie”. Dacă îi includem în plutărit pe tăietorii de lemne din pădure, atunci de ce să nu-i includem şi pe cărăuşii, care trăgeau lemnul cu boii de la tason pe malul unei ape plutabile?
Bazinul forestier al Bistriţei este cel mai mare din Moldova şi a întrunit întotdeauna condiţiile pentru exploatare şi transport pe apă.
Autorul afirmă că „Dependenţa Moldovei de Imperiul Otoman, faptul că multe secole Ţările Române au fost obligate să asigure gratuit, sau la preţuri foarte mici, cea mai mare parte din necesarul de marerial lemnos al puterii suzerane, au contribuit mult la intensificarea plutăritului pe Bistriţa, apoi în continuare pe Siret, până la Galaţi”.
Plutăritul s-a practicat nu numai pe Bistriţa, ci aproape pe toate marile râuri din România. Potrivit unui studiu al domunului Siviu Corlăţeanu, publicat în 1964, unele plute erau coborâte pe Olt, îşi continuau drumul până la Giurgiu sau Olteniţa, ajungând chiar până la Tulcea.
Potrivit cărţii lui Silviu Corlăţeanu, plutăritul s-a practicat pe următoarele râuri: „Bistriţa cu afluenţii săi care însumau 440 de km, dintre care Bistriţa Aurie până la confluenţa cu Dorna, 44 km, iar în aval de confluenţa cu Dorna, până la Bacău, 210 km, Ţibăul, 22 km, Cârlibaba, 17 km, Dorna, 38 km, Teşna, 8 km, Coşna, 14 km, Neagra Şarului, 15 km, Negrişoara, 12 km, Neagra Broşteni, 38 km şi Bistricioara 40 km. Siretul de la Bacău la Galaţi, 235 km.”
Viaţa şi munca plutaşilor nu era deloc uşoară. Era grea, era periculoasă, era interesantă. Tocmai de aceea vă invit să răsfoiţi măcar paginile cărţii „Plutăritul pe Bistriţa – incursiune în istorie” scrisă de Constantin Cojocaru-Ţuiac, un muntean de-al nostru, născut la Borca şi plecat în lume…
Ilie ALEXANDRU
