Vă prezentăm un text pe care l-am preluat din volumul Constantin Turcu – viaţa şi opera, coord. D. Dieaconu, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2015, p. 167 şi urm., respectând scrierea veche aparţinând cărturarului nemţean aşa cum apărea în articolul său din Anuarul Liceului de Băieţi “Petru Rareş” Piatra-Neamţ.
„Am tras, acasă la preot. După ce ne-a dat să mâncăm, ne-a arătat în biserica sa o mică icoană a Fecioarei, care, la Pultava, a salvat vieața unui boier moldovean din serviciul regelui Carol al XII-lea.
Iată dar că într’un sat așa de mic, am aflat amintiri istorice și minuni! Foarte bine! Să continuăm… Drumul era măreț și caii fiind odihniți alergau ca într’o grădină, foarte frumos îngrijită și cultivată. Mergând bine, în trap reținut, am ajuns în trei ceasuri la Crăcăoani.
Drumul a fost lung și mă hotărâsem să rămân acolo,dacă o întâmplare plăcută nu mi-ar fi schimbat planul. Înaintea noastră mergeau veseli,cu lăutari în frunte,o ceată de tineri cheflii, care, prin gesturile și îmbrăcămintea lor, mi-au atras curiositatea, în așa măsură, că m’am luat după dânșii. Unii purtau pe cap o căciulă de miel negru, alții o pălărie cu marginea largă- și toți aveau câte o pană de păun în chip de cocardă. Erau înarmați cu câte un ciomag lung, în vârful căruia era legat un smoc de flori. Cămașa le atârna peste ițarii cam largi, iar mijlocul le era încins cu o curea lată,de piele, împodobită cu bumbi de aramă. Unii aveau ciubote ungurești – alții opinci, legate cu ață de lână, peste obielele ce le acopereau picioarele.
-Ce-i cu aceștia? am întrebat pe călăuză.
-Un flăcău, din împrejurimi, iubește o fată și-i trimite pețitori, cu propuneri de căsătorie.
Bravo! Îmi zic… iată și poezie! Apoi adresându-mă către vesela ceată: Fraților, încotro mergeți?
-La Mitocul lui Bălan – mi-au răspuns în cor.
-Bun de tot, asta-i și calea mea! Vom merge împreună. Nu-i tare departe de aici- nu-i așa?
-Cale de-o jumătate de ceas…
Minunat! Mă voiu odihni acolo,tot așa de bine ca și la Crăcăoani – nume, care, dealtfel, îmi cam supără auzul, amintindu-mi vechiul Cara chaonie. In plus voiu avea ocazia să fiu martor la rezultatul soliei. Făcându-mi socotelile acestea am ajuns înaintea cârciumii satului, unde am cerut rachiu. Sticla a circulat din mână în mână și, ceata fiind bine dispusă, n’a trebuit mult pentru a se înveseli dea binelea și a se porni pe cântec:
Ileană frumoasă dela Piatră,
Cu obraz ca de cireașă,
Ai vrăjit o lum toată,
Dă-mi un sărut și mă’mbată,
Să mă vrăjești și pe mine
Că eu te iubesc pe tine…
Hai Ileană la poiană,
Să săpăm o buruiană
Buruiana macului
Să i-o dăm bărbatului.
Bărbatul de ți-i urât
În cenusă de mormânt
Și presar-o’n așternut
Să să se scoale surd și mut.
Iar de ți-i frumos și drag
Fă-i patul să-i fie cald.
Și-i pune o vargă’n mâni,
Să se apere de câini.
După cântec au început comentarii și hohote de râs care nu s’au mai sfârșit până la Mitoc. Înainte de a intra în sat, pețitorii s’au oprit pentru a se reculege, lăsând nebuniile călătoriei la o parte,și luând o ținută serioasă, la înalțimea rostului lor. Am descălicat îndatăși m’am amestecat în grup. Lăutarii si-au potrivit instrumentele și s’au așezat în frunte, iar noi, în urmă,în ordine, pe două rânduri.
N’a trecut mult până să ajungem la țintă. Ușa fiind baricadată, o împingem din răsputeri, o deschidem și intrăm. Lăutarii apăsau cât puteau pe arcuș, naiul țipa asurzitor și cobza suna fără sfârșit. Eram cinsprezece într’o cameră de vre-o patru metri pătrați și era aproape să asurzim de tot până s’a restabilit liniștea…
Stăpânul casei, Neculai și femeia sa, așezați gospodărește pe un pat gătit cu lăicere învărgate alb și galben, făceau toate sforțările să se țină serioși. Eram nerăbdător să știu ce se va mai întâmpla, când șeful lăutarilor, care era totdeauna vioristul, li s’a adresat, solemn:
-Cinstiți gospodari! Moșii și strămoșii nostri,umblând la vânat prin pădure,au dat peste țara aceasta în care trăim noi acum și ne hrănim cu laptele și miarea ei. După exemplu lor,vă aduc veste, că a plecat și cinstitul Ion Negrea din Pipirig la vânătoare, prin câmpii,prin codri și prin munți, până a întâlnit o căprioară, care fiind sălbatică, fricoasă și onestă,a fugit și s’a ascuns din fața privirilor stăpânului nostru. Noi am venit până aici tot pe urmele ei și vă rugăm să ne-o dați, sau să ne spuneți încotro a apucat- dar să ne spuneți drept, căci nu degeaba ne-am ostenit și am nădușii noi,căutând-o prin codri neumblați.
Uimit că aud un astfel de orator, exprimându-se cu atâta siguranță și amestecând atâta poezie și fantastic în cuvântarea sa, am rămas de două ori uimit când am văzut că aceași poezie se revarsă și în răspuns.
Neculai și Măriuța, nevasta sa au rămas mai întâiu că o astfel de sălbătăciune nu s’a aciuat în casa lor. Apoi, la stăruința flăcăilor că, totuși,aici trebuie să fie ascunsă, gospodarii au bătut din palme și o bătrână- mama lor- veni și se așeză lângă ei.
-Pe asta o căutați? se adresară ei, pețitorilor…
-Nu.
Gospodarii bătură încă o dată din palme și o femeie mai bătrână – bunica lor – se ivi a fost nimic’
-Poate-i asta?
-Nu, nu!
-Atunci- zise Măriuța – trebuie să fie asta… Și trase lăicerul din spatele patului, lăsând la iveală o servitoare bătrână și urâtă, îmbrăcată în zdrențe.
-Nu, nu, de o mie de ori, nu! Căprioara pe care o căutăm noi are părul de aur, ochii de vultur, dinții de mărgăritare, gura ca cireșele, mijlocul de leoaică, gâtul ca trestia, pieptul de lebădă, degetele mai frumoase ca ceara și fața mai strălucitoare decât soarele și luna.
Era greu să ne birue cu atâtea elogii. Măguliți peste măsură, Neculai și femeia sa, au făcut un gest care însemna: „Iaca, vă fac vouă”. Și, dintr’o odăiță, de unde auzise totul, ieși în găteala cea mai frumoasă, o fetiță de șaisprezece ani- tânără, voinică și cam stângace. Era fiica lor, Ileana, care-și îndreptă ochii întrebători, spre mine: „Dumneata, care-i cunoști, spune-mi, au mințit mult?”.
Cu adevărat, în afară de părul ei care era negru ca abanosul și de mâni, pe care nu le vedeam, n’a fost nimic peste măsură în laudele lor. Îmi vine chiar să cred că oratorul și-a ticluit dinainte cuvintele și că„părul său de aur” n’a fost decăt efectul unei zăpăceli ce m’a cuprins și pe mine. Oricum ar fi fost, Ileana a răspuns dorințelor alesului inimii sale, vârându-și în deget, cam stângace, inelul de logodnă.
Căsătoria se va face vineria viitoare, ziua Sf. Ion, patronul mirelui, iar masa cea mare, de nuntă,va fi la Pluton, la moș Matei, judecătorul satului și unghiul de pe tatăl al logodnicei. Prietenoși, bătrânii m’au invitat și pe mine acolo; le-am promis,cu atât mai mai multă tragere de inimă, cu cât era curios să cunosc sfărșitul acestei ceremonii de căsătorie, a cărui început copilăros l-am văzit la Mitoc.
Începutul acesta ne-a întârziat, însă, cu vre’o câteva ceasuri și- cum ne hotărâsem să dormim la Hangu – nu mai aveam vreme de pierdut, căci, până acolo,aveam de trecut muntele Doamnei.
-Să ne vedem, deci, sănătoși, la Pluton…”
Prezentare realizată de Daniel DIEACONU
