Cartea „Grădina de sticlă” (Editura „Cartier”, Chișinău, 2022, ediția a 5-a) a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2019 și a fost tradusă în șase limbi. Autoarea, Tatiana Țîbuleac, impresionează prin simțul acut al observației și al discernământului de netăgăduit. Trăind între două lumi,cea rusească și cea moldovenească de dincolo de Prut, Lastocika, eroina cărții, este pusă în situația de a face o alegere: să rămână rusofobă, sau să cadă în admirația românilor.să vorbească doar limba rusă, pe care nu o știe bine, sau doar românește. Dar nici în română nu se descurcă prea bine. Rușii și românii trăiau în bună înțelegere, atât timp cât relațiile lor de conviețuire se limitau la mersul la piața din Chișinău, bucătărie, amor, mersul la bibliotecă, lupta pentru supraviețuire. O existență mizeră, exact ca în România lui Ceaușescu și probabil ca în tot blocul comunist din sud- estul Europei. Lastocika, abandonată de mamă la naștere, este luată spre creștere, de la casa de copii, de Tamara Pavlovna, o femeie simplă, care vrea să-i ofere fetei ce nu a avut ea în copilărie. Cele două strâng sticle goale (se bea pe rupte, preocupare primordială) pe care le vând. Se întrețin cu puțin. Dar Tamara mizează pe educație, pe morală, pe bun simț. Ca să-și rotunjească veniturile, Tamara pleacă la Odessa, să facă speculă. Visa pentru fată o casă, o mașină, studenție la medicină. Stabilizarea din 1990 o lasă fără agoniseală. Lastocika îi îndeplinește dorința, studiază medicina la București și alege să vorbească numai românește. Biruitoare a fost limba română, pe care Lastocika o învață bine cu profesorul Radu. Radu, pe care-l iubește,dar care refuză să se însoare: „Care fată vrea un profesor?” Radu, care îi face cunoscută opera lui Eminescu, a lui Nichita. Iar ea îi face bucuria de a-i dărui „Nostalgia” lui Cărtărescu. Pentru noi acești scriitori sunt familiari. Basarabenii i-au descoperit foarte târziu. Siropul de mesteacăn și perestroika lui Gorbaciov sunt motive care apar des în carte, ca bucurii ale unei vieți amărâte și fără orizont.
Într-un stil alert și sincopat, într-o proză-poem surprinzător de frumoasă, care ne duce cu gândul la literatura Ioanei Nicolaie, Tatiana Țîbuleac ne prezintă în 186 de pagini o Uniune Sovietică în curs de segregare și o Moldovă care caută să se dezmeticească și să afle de partea cui rămâne.
Lectură plăcută!
Iolanda LUPESCU
