Cetățenii sunt rugați să nu incendieze miriștile, să nu lase focul nesupravegheat, mai ales în zonele cu risc de producere a incendiilor și în apropierea pădurilor, prin aceste măsuri putând să prevenim incendiile de pădure.

Fiți responsabili, mai ales în această perioadă de caniculă și secetă!

Direcția Silvică Neamț

Articolul Regia Națională a Pădurilor avertizează populația asupra pericolului pe care temperaturile ridicate îl prezintă pentru fondul forestier. apare prima dată în Ecoul muntilor.

Tanu hotărâse să-şi curme şi el viaţa, dar focul de armă n-a fost mortal şi trupul său era foarte puternic şi rezista. La spital a aflat de moartea Retei şi că familia se pregătea de înmormântare. Şi-a rupt pansamentele şi a înghiţit o bucată de cearceaf şi la scurt timp a murit.

Această întâmplare a stârnit întreaga comună şi la înmormântarea din 11 aprilie 1961 a participat toată suflarea. Preotul Vasile Maftei a condus imensul cortegiu spre cimitir cu trupul neînsufleţit al celei ce fusese frumoasa Reta.

Tot părintele s-a aflat şi lângă sicriul lui Tanu, nefericitul iubit al Retei. Au trecut anii, dar povestea încă mai este ştiută de bătrânii din sat. Am aflat-o de la Maria Ciucan (n. 1930) şi Elena (Lenţa) Ghiorghiu (n. 1935) care erau pe atunci vecinele fetei. A căutat informaţii şi fotografii pentru noi domnul Viorel Ghiorghiu.

Daniel DIEACONU

Articolul O poveste de dragoste de la noi: Tanu şi Reta apare prima dată în Ecoul muntilor.

Am avut profesori remarcabili: Alex Țăranu, la fizică și chimie; liceul de la țară era dotat cu un laborator cu toate materialele, iar elevii aveau, fiecare, un stativ cu eprubete și substanțe, efectuau experimente și-și notau rezultatele, Vasile Florea, la istorie, absolvent la Leningrad, Alis Florea, la desen, absolventă la arhitectură, Popa Valeriu, la matematică, devenit mai târziu profesor la Liceul Bicaz și apoi lector la Facultatea de Matematică din Bacău, Cicerone Ghiorghiu, la latină, venit de la Liceul Internat din Iași și Emilia Ghiorghiu, la limba română, o doamnă distinsă care-ți impunea respect prin cunoștințe și eleganța exprimării.

Am fost o promoție bună și toți am reușit să absolvim o facultate, ajungând profesori, ingineri, doctori, lectori universitari. Făceam și activități extrașcolare, dar, îmi amintesc că în ultimul an de liceu profesorul de matematică Valeriu Popa a regizat piesa de teatru „Nota zero la purtare” cu elevi selectați de la toate clasele. Chiar profesorul Țăranu a acceptat să cânte la vioară „Balada” lui Ciprian Porumbescu, într-o scenă din piesă. Eu și Mircea am avut rolurile principale. Cu piesa de teatru am dat spectacole în localitățile din jur, obținând un succes remarcabil. Dura aproape trei ore, dar a meritat efortul și răsplata din partea spectatorilor. Mircea s-a înscris și a urmat un an la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Remarcându-se ca un student eminent, a fost trimis la studii la Leningrad (astăzi Sankt-Petersburg) la Facultatea de Filozofie. Mi-a spus, când ne revedeam, în vacanțe, că nu i-a fost ușor printre străini. Dacă făcea exces de zel la unele activități, era disprețuit de cei din jur, fiind obligați să-i urmeze exemplul, iar dacă era mai temperat, îl învinuiau de sabotaj.

     La terminarea studiilor și revenirea în țară spera să obțină un post, la început, de asistent într-un centru universitar, dar relațiile cu URSS se deterioraseră, iar Ministrul Învățământului de atunci l-a repartizat la școala generală din Gârcina. Acolo, atât profesorii, cât și elevii, îl priveau cu suspiciune, cum erau îndrumați, socotindu-l spion. Fire dârză și demnă, cunoscându-și potențialul, și-a părăsit părinții, iubiți și respectați, și a plecat să profeseze în țara care l-a acceptat. Viața lui a însemnat munca la catedră și lungul drum spre casa sa, casa cea adevărată din satul natal. Dar vremurile erau tulburi și oamenii se temeau să stea de vorbă cu el, să-l primească, deoarece devenise un străin în țara sa, iar securiștii îl socoteau spion rus. Venea la fosta noastră învățătoare, Ana Manoliu, la mine și la fostul nostru director, Grigore Ungureanu. Evita orice interpretare, preferând să retrăiască amintiri din anii de școală.

Anii au trecut, el a obținut două doctorate și avea legături cu cele mai mari universități europene. Deși ar fi putut să petreacă zilele de concediu în alte țări, prefera să meargă, rar, în Finlanda, țara soției sale, dar foarte des să vină în România, țara sa de suflet. Avea ochii triști, dar i se luminau când discuta cu cineva cunoscut, care părea să-l prețuiască pentru munca sa deosebită. A trecut și pe la școala din Ceahlău, în amintirea școlii în care a învățat, dar demolată la strămutare, când s-a construit barajul de la Bicaz. A semnat în cartea de onoare, dar și aceea a dispărut, pierzându-se un semn de la un adevărat patriot. Și-a amintit cu nostalgie de anii copilăriei, de foștii colegi și profesori, de ghidușiile vârstei nevinovate, de serbările școlare.

Delicat, nu deranja puținele rude rămase, preferând să doarmă în cort pe malul pârâului sau al lacului de acumulare. Părinții, strămutați la Căciulești, plecaseră demult într-o lume mai bună și amintirile sale erau legate de Ceahlău. În ultima vreme a locuit la profesorul universitar Peptănaru, pe Bofu, sau la familia lui Gelu Crețu, cu care fusese vecin în copilărie, înainte de strămutare.

A venit și în anul 2022 și l-am vizitat împreună cu nepoata mea Monica, din Italia, și cu fetița ei, Michela. Mircea era la a doua căsătorie și venise cu soția și cele două fetițe. A doua zi mi-a întors vizita și doar una din fete știa limba engleză și a discutat cu rudele mele. Am depănat amintiri și totul părea perfect, până ce i s-a făcut rău. A motivat că a răcit la pescuit pe malul lacului. Mi-a spus cu tristețe în glas că-i pare bine că a venit, pentru că s-ar putea să nu poată veni la anul. În minte am avut cuvintele „memento mori” (amintește-ți că vei muri) și totul a devenit o premoniție.

L-am mai căutat, dar nu l-am mai găsit. Am aflat peste câteva luni că s-a dus la spitalul din Piatra- Neamț, unde a și murit. Era vremea covidului. Cele trei străine l-au chemat pe fiul din prima căsătorie, care știa românește, și l-a îngropat la Piatra-Neamț, la o margine de cimitir, străin și necunoscut.

Soarta a fost nedreaptă cu el, dar i-a oferit o singură alinare: să vină, să moară și să fie înmormântat în pământul strămoșesc, pe care l-a purtat în suflet pretutindeni. Am pus două fotografii: una din anii de liceu, în care îl vor recunoaște cei ce l-au cunoscut și mai sunt în viață; cealaltă a făcut-o nepoata mea, ca să imortalizeze revederea noastră din anii senectuții.

Am scris aceste rânduri pentru cei ce l-au cunoscut și l-au prețuit, dar și pentru cei ce vor să plece pentru totdeauna pe meleagurile străinătății.

Elena AFLOREI

Articolul Mircea Lazăr, o inimă de patriot apare prima dată în Ecoul muntilor.

În deschiderea cărții aflăm o poezie scrisă de Radu Gyr „Imn Morților”:

„Morți sfinți în temniți și prigoane,

Morți sfinți în lupte și furtuni,

Noi ne-am făcut din voi icoane

Și vă purtăm pe frunți cununi…”

Poezie asupra căreia vă îndemnăm să reflectați câteva clipe!

Primul capitol se intitulează „Teroarea în lumea satelor” prin care autorul ne dezvăluie încrengătura de sentimente care-l învăluie după regăsirea libertății, schimbările pe care le-a găsit în vatra satului și balanța emoțiilor de care a fost privat ani în șir. Reîntoarcerea acasă a fost presărată de numeroase evenimente, a fost urmărit în continuare de Securitate, dar, mai mult decât atât, povestește momentele de teroare prin care unii săteni au fost supuși, unii plătind cu viața. Numeroasele nedreptăți, minciuni și răutatea fără margini a torționarilor, care existau în fiecare zonă a țării, creează cititorului vii emoții.

Relatările continuă și în capitolul „Arestările din județul Neamț”, tonul este același, emoționant, dureros, te îndeamnă să reflectezi cu adevărat asupra alegerilor pe care le facem în viață dar mai ales a trecutului plin de nedreptate, suferință și monopolul asupra populației.

„Poporul român parcă ar fi blestemat ca, în timpuri grele, să apară în mijlocul lui destui trădători, nici județul Neamț nu a fost ferit de acest blestem și mulți dintre cei care și-au iubit țara și libertatea au căzut victime ale trădării și au plătit cu ani grei de închisoare sentimentele lor românești” (Neculai Popa).

Autorul ne relatează cum au fost arestați tineri şi bătrâni, împărțiți în trei loturi: primul lot compus din elevi și studenți de la Neamț la care s-a mai anexat și grupul „Avram Iancu” – majoritatea compus din elevi de la Liceul Comercial „Spiru Haret” din Piatra Neamț și „Lotul Răzleților”. Ultimul lot era compus numai din femei, toate acuzate și condamnate între 2-8 ani de detenție.

„Organizația frățiilor de arme” este titlul unui nou episod din istoria rezistenţei nemţene. Dl. Neculai Popa ne aduce la cunoștință că această organizație era de pe Valea Bistriței, de unde era Grigore Caraza și de chinurile la care acesta a fost supus. Organizația „Frontul Patriei” avea ca rază acțiune numai mediul rural. Conducătorul acestei oragnizații era un preot din Iași din comuna Brătești, Nicolae Filip, care ulterior se va extinde și-n alte zone.

Zguduitor este și capitolul „Gropile comune”, în care aflăm despre atrocitățile care s-au comis, despre miile de morți de care nimeni nu a mai avut curajul să vorbească: „Câinii și vulpile scoteau morții din gropi”. Anchetele, cercetările, mărturiile și o serie lungă de procese ne sunt prezentate în amănunt, iar puterea empatică a cititorului va retrăi clipe greu de imaginat. Un titlu care stârnește curiozitatea este „Mănăstirea Pângărați – fostă închisoare neoficială?”.

Îndemnul la lectură este din partea noastră evident, dar reflecția în sine și înțelegerea unor mecanisme colective ale trecutului nostru ne pot fi de ajutor în zidirea viitorului.

Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul „Represiune și rezistență în ținutul Neamțului” – Neculai Popa apare prima dată în Ecoul muntilor.

– Pare foarte bisericos; de câte ori îi răspund la o întrebare, ridică ochii către cer şi exclamă: „Doamne, Dumnezeule!”.

*   Un nebun scrie o scrisoare.

Un tip vine şi îl întreabă:

– Cui îi scrii scrisoarea?

Nebunul zice:

– Mie!

– Şi ce scrie în ea ?

– Nu ştiu pentru că nu am primit-o!

*   -Mamă, de ce tata nu are păr în cap?

-Pentru că are foarte multă minte.

-Dar tu de ce ai atâta păr în cap?

-Mănâncă şi taci.

*        -Câţi înţelepţi are Moldova ta acum, când eşti la Constantinopol? îl întreabă sultanul pe Miron Costin.

-Cu unul mai puţin, mărite sultan.

-Dar dacă aş veni eu la voi, câţi înţelepţi aţi avea?

-Tot atâţia înţelepţi şi un sultan de prisos!

Verifică-ţi isteţimea

Între Bucureşti şi Paris este diferenţă de un fus orar. Un automobil pleacă vineri ora 16 din Bucureşti şi ajunge luni la ora 8 în Paris. Câte ore a călătorit?

Un avion pleacă din Bucureşti la ora 16, face o escală de trei ore la Paris, unde ajunge la ora locală 17 şi aterizează la New York după 10 ore de zbor. La ce oră a aterizat la New York?

Media vârstelor a 10 persoane dintr-o încăpere este 10 (vârstele sunt numere naturale diferite). Care este vârsta maximă pe care o poate avea cea mai în vârstă persoană?

Proverbe

Popa mănâncă şi de pe viu şi de pe mort.

Săracul, cât de sărac, dac-a prins un comanac scoate corne ca de drac.

Cu ochii pe icoane şi cu gândul la cucoane.

Fă ce zice popa, dar nu face ce face popa.

Nici salcia pom, dar nici boierul om.

Când e brânză, nu-i bărbânţă.

Omul nevoiaş se îneacă pe uscat.

Până vine cheful bogatului, iese sufletul săracului.

La stup de miere, roi de muşte.

La omul bogat şi dracii vin cu colacii.

Decât slugă şi argat la străin şi la bogat, mai bine văcar în sat.

Iepuroaica fată şi iepurele de inimă se vaită.

Popa beat şi Ion nici gustat.

Dracul ară şi mă-sa grapă.

Tunde oaia, dar nu-i lua şi pielea.

Pe chel uşor îl tunzi.

Nu merge cu lopata, ci cu judecata.

Numai găinarii şed la puşcărie.

Cel mai greu lucru din lume e să dai socoteală unui om prost.

Prostului nu-i stă bine dacă nu-i şi fudul.

Cristina VATAMANU

Articolul Să mai şi zâmbim… apare prima dată în Ecoul muntilor.

– Cine este George Sărluceanu? Cum a devenit grințieșean George Sărluceanu? Care este formula de succes prin care o comunitate te acceptă, te susține și te iubește?

– M-am născut în Galați între Dunăre și Brateș și am copilărit frumos, în mijlocul naturii și mai mult pe apă decât pe uscat. Dragostea pentru libertate și natură este o moștenire de familie, toți strămoșii și părinții mei fiind oameni care trăiau din roadele pământului și ale apei. În orașul în care m-am născut, a avea barcă la malul Dunării era o necesitate, mare parte din hrana noastră, a familiei, însemna peștele pe care îl prindeam în plase. Asta era mâncarea de bază, chiar dacă părinții mei erau oameni vrednici și creșteau animale, niciodată în copilărie nu am mâncat lapte pe săturate pentru că vaci nu aveam voie să creștem. Am mâncat lapte pe săturate după revoluție când a început să fie la liber în magazine. La vârsta de 24 de ani m-am mutat în București împreună cu cea care a devenit doamna Marina Sărluceanu, unde am locuit mai bine de zece ani, timp în care am pus bazele și mi-am construit cariera de artist, compozitor, interpret și producator de muzică în Trupa „Spin”. Grințieșul m-a adoptat în 2008 când împreună cu familia, Marina și Theo, am făcut un popas de vreo zece ani în aceste locuri minunate, unde am găsit și apa, element esențial în viaţa mea, și munte, libertate, prieteni. Nu cred că toată lumea mă iubește, dar eu am făcut cât de mult am putut pentru comunitatea care mi-a dăruit o foarte frumoasă parte din viața mea și nu cred că voi înceta vreodată să dau tot ce pot pentru a ajuta oamenii să aibă o viață mai bună. Am făcut și cântece pentru Grințieș ca producator și interpret, am învățat copiii să cânte la chitară și să se bucure de natură. Am scos cred că mai mult de 100 de copii pe apă în toți anii ăștia și i-am învățat și pe ei să iubească natura. Copil fiind, eu am văzut cu ochii mei cum Dunărea se polua an de an odată cu apariția PET-urilor, dar imaginile și situațiile pe care le-am trăit pe malul lacului la Ceahlău au fost trigerul care a declanșat revolta sufletească ce m-a îndemnat să devin „eco warrior” și să mă pun în slujba protejării apelor.

 Trupa Green Ties, albumul Eu și… Cerul albastru

-La ediția din acest an a Festivalului Haiducilor ați mărturisit că multe din melodiile de pe albumul „Eu și… Cerul albastru” au fost compuse la Grințieș. Dorința de libertate, nonconformismul, conexiunea cu natura, curajul de a-ți asuma propriul drum, propriul destin sunt mesaje transmise explicit, cu sinceritate și bucurie în versurile cantautorului George Sărluceanu.

– Toate cântecele mele ca autor sunt reale, au subiecte trăite care m-au durut sau m-au bucurat. Îi mulțumesc zilnic lui Dumnezeu că mi-a dat harul prin care pot să le aștern pe hârtie și să le cânt, am făcut dintr-o pasiune o meserie, de fapt este tot o formă de a-mi exprima libertatea de care mă bucur și mi-o apar. În cântecele mele mereu sunt conectat cu natura, peisajele de neuitat și momentele frumoase trăite în Grințieș m-au inspirat și s-au materializat în cântece, sunt puține locurile din lume pe care le-am vizitat și care m-au inspirat, deși erau frumoase. Grințieșul, în schimb, este un loc de inspirație maximă. Melodia care dă titlul albumului „Eu și cerul albastru” i-a fost dedicată lui Ivan Patzaichin la împlinirea vârstei de 70 de ani.

NU DOAR MUZICĂ… Evenimentul Water Fest și  prietenia cu Ivan Pațaichin

-În ce an ați început proiectul Water Fest?  Care a fost scopul/scopurile inițiale?

– Ivan a fost idolul copilariei mele, cumva am copilărit în casa fratelui său vitreg, unde, în adolescența mea se întâmplau toate petrecerile, era chiar în cartierul în care locuiam. Pe Ivan l-am cunoscut încă de când locuiam în București și asta pentru că era un iubitor de muzică și venea la concertele noastre. În 2018 i-am făcut propunerea să se alăture mișcării Water Fest și a acceptat pe loc fără nicio rezervă, din acel moment el a fost îngerul meu păzitor în toate momentele dificile. Cu ajutorul și credința lui am ajuns până la ministrul Mediului în 2019, fiind și momentul în care Ivan a fondat Alianța Apele Unite ale României și eu am fost cooptat, devenind activist de mediu cu acte în regulă, ca să spun așa.

George Sărluceanu-omul faptelor, nu al vorbelor goale

-Activist înflăcărat pentru protecția mediului, v-ați implicat în ultimii ani în diverse proiecte în domeniul ecologiei în calitate de organizator, implicând în acțiuni de conștientizare, responsabilizare și ecologizare voluntari din diferite medii. Ne referim la campania Start ONG sau/și la Tabăra de ecologizare Water Fest.

– Water Fest face pentru comunitatea din Ceahlău ceea ce a făcut Rowmania pentru Tulcea și pentru Deltă, o dezvoltă, o ajută să înțeleagă importanța apei pentru bunăstarea oamenilor. Water Fest Ceahlău este pentru mine cea mai mare campanie de conștientizare a oamenilor în ceea ce privește protejarea apei. Pentru că pe tot parcursul anului mă întâlnesc cu tot felul de oameni care apreciază implicarea mea în problemele de mediu și le povestesc de frumusețea locurilor și de problemele din zona Ceahlău – Grințieș, atrag empatia lor și mă susțin cu prezența fizică la evenimentele pe care le fac. Prin faptul că mie nu îmi este rușine să adun PET-uri îi conving și pe ei să facă acest lucru, am observat că de fapt la ei există o stare latentă de a se implica în astfel de acțiuni, dar le lipsește trigger-ul și atunci apar eu… Toți cei care vin împreună cu noi au convingerea că țara asta trebuie să fie mai curată și trebuie să facem acțiuni concrete. Iar ca să fie și mai frumos de multe ori ambalez reușitele noastre în muzică cu mesaje despre natură și unitate.

Proiecte de viitor: muzică și educație

-Ați continuat să oferiți educație muzicală copiilor, cursurile de chitară de la Grințieș s-au transferat acum în studioul Green Ties din București. Este unul din proiectele de viitor ale lui George Sărluceanu?

-Educația este până la urmă lucrul cel mai important în evoluția noastră, este clar că toate problemele pe care le avem se trag din lipsa ei, înțelegând asta îmi doresc și fac tot posibilul ca în jurul meu să am copii și oameni cât mai informați, pregătiți și deschiși la învățare și implicare – voluntariat. Cursurile de muzică sunt cursuri de atitudine, de libertate de exprimare, eu nu îi învăț ce sau cum să cânte, eu îi învăț să cânte ce vor ei și să fie liberi. În viitor artiștii trebuie să fie implicați în problemele de mediu pentru că potențialul lor de a transmite mesaje și de a conștientiza un număr mare de oameni este imens, iar artiștii, pentru a avea substanță trebuie să poarte un stindard. Dacă în anii trecuți muzica era asociată cu libertatea de orice fel, acum este momentul să se nască prin muzică un curent care să lupte pentru mediu și pentru viață sănătoasă.

Cristina CHIRILĂ

Articolul Interviul lunii noiembrie: George Sărluceanu, muzicianul activist apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Comuna Bistricioara este prima comună care, de la Dorna încoace, nu este pe valea Bistriţei, e pe valea Bistricioarei, afluentul principal al Bistriţei. Se întinde chiar de la gura Bistricioarei, pană la graniţa veche, adică până aproape de Tulgheş, judeţul Ciuc.Prin această comună mai curge în afară de Bistricioara şi pârâul Grinţieşul Mare care izvorăşte din culmile muntelui Grinţieş. Întreaga această vale este mărginită de şiruri de munţi înalţi, pe stânga Bistricioarei aflându-se masivul Grinţieşului, iar pe dreapta, culmile Ceahlăului. Înspre sud, la hotarul judeţului Ciuc, se înşiră alte culmi muntoase ce fac parte din munţii Giurgeului. Comuna este formată din patru sate: Bistricioara, chiar la gura pârâului Bistricioara, Grinţieşul Mic mai spre sud, Grinţieşul Mare, pe valea pârâului cu acelaşi nume şi Poiana Grinţieş, aproape de vechea graniţă. Şoseaua ce străbate aceste sate e o şosea naţională bine întreţinută, ce leagă cu şoseaua Piatra-Broşteni şi merge la Borsec prin Tulgheş.

Pe valea pârâului Grinţieşul Mare se pare că se află cea mai veche aşezare, de prin 1710-1720, când, din cauza luptelor între turci şi ruşi, mulţi din locuitorii de pe valea Prutului şi Siretului, unde se desfăşurau luptele, au plecat în bejenie spre munţii Bistriţei, rămânând definitiv prin părţile acestea. Pe lângă aceşti bejenari au venit şi alţi locuitori din părţile Dornei, în căutare de păşuni bune pentru vitele lor, acolo fiind secetă mulţi ani de-a rândul. Aceştia au înfiinţat Grinţieşul Mic, denumire luată de la masivul Grinţieş, care face parte din munţii Bistriţei şi care domină toţi munţii de la vest de Bistricioara. Pe muntele Grinţieş s-au dat lupte crâncene între ruşi şi armatele austro-ungare, în Primul Război Mondial. Se mai găsesc şi azi urmele tranşeelor şi gropilor de obuze.

        Prin împrejurimile comunei Bistricioara se găsesc şi izvoare cu ape minerale. Populaţia totală a comunei era în 1934 de 2.300 de suflete. Locuitorii de pe valea Bistricioarei au aceeaşi înfăţişare ca şi cei de pe valea Bistriţei. Sunt oameni chipeşi, sănătoşi, ospitalieri.

Ocupaţia de căpetenie este exploatarea lemnului din pădurile ce-i înconjoară, plutăritul, folosind chiar pârâul Bistricioara, pentru transportul plutelor, în anumite epoci prin aşa numitele haituri, un fel de lacuri de acumulare în anumite puncte de pe vale, care, dându-le drumul, împing plutele gata întocmite pe maluri până în apele Bistriţei, de unde o iau la vale spre Bicaz.

O parte din locuitori se ocupă cu creşterea vitelor, în special oi, de la care scot lâna şi renumitul caş de Moldova.

Dat fiind că terenurile de cultură sunt puţine, agricultura se află pe un plan mai coborât. Femeile lucrează în casă ţesături de lână şi bumbac şi fac costume naţionale de toata frumuseţea, cu care flăcăii şi fetele se mândresc în zilele de sărbătoare, la hore şi alte manifestări colective. Starea economică este bunişoară.

În ce priveşte starea culturală nu prea sunt de laudă, peste 30% erau analfabeţi în 1935. Aceasta şi din cauza că şcolile n-au avut decât  câte un post în care nu toate erau bine încadrate, dar şi din pricina tradiţiei de a nu-şi da copii – în special fetele – la şcoală. În ultimul timp, la  Grinţieşul  Mare, lucrurile se mai îndreptaseră.

Limba n-a suferit influenţe străine, doar că folosesc sunetul „ce’’ în loc de „te” (du-ce, în loc de du-te, Cacinca = Catinca). Credinţa se păstrează bine, iar obiceiurile sunt aceleaşi, ca peste tot pe valea Bistriţei.

Bisericile din comuna Bistricioara sunt după vechimea satului. Cea mai veche este din Grinţieşul Mare, clădită din lemn în anul 1793 prin stăruinţa preotului Grigore, după cum spune pomelnicul ctitoricesc că „osteneală mai multă decât toţi a dat la clădirea bisericii”. Icoanele au fost zugrăvite în stil bizantin de către „Teodosie Zugravul”, în 1793. După preotul Grigore a urmat preotul Floarea, apoi fiii acestuia – Vasile Teodor – şi după acesta fiul său Ioan.

Din 1904 păstorea preotul Alexandru Romanescu, care slujea şi la biserica din Poiana Grinţieş. Această biserică este construită din cărămidă, în 1822, fiind mai mare decât cea din Grinţieşul Mare. În satul Bistricioara se aflau două biserici: una veche, din lemn, şi alta de zid clădită de enoriaşi la stăruinţa preotului C. Alexandrescu şi arhimandritului Glicherie Grinţescu, fiu de ţăran din acest sat.

Toate cele patru sate din comuna Bistricioara au şcoli. Cea mai veche şcoală oficială este cea din Grinţieşu Mic, înfiinţată în 1865 pentru toate satele. Primul învăţător a fost Săvescu, suplinitor. La început urmau la şcoală între 15–25 de elevi. După învăţătorul Săvescu a urmat I. Andriescu, Chiriac Roşescu, Gheorghe Gavrileţianu, Adela Nicolau, iar din 1902, Ion Trofin, învăţător definitiv.

În 1934-1935, şcoala avea înscrişi 60 elevi din care frecventau 35. Un fapt important, şcoala n-avea nici o matricolă, doar câteva cataloage fără note.

Localul şcolii era propriu, de zid, clădit în 1890 şi refăcut în 1912. Avea o sală şi locuinţă pentru director. Şcoala din Bistricioara a fost înfiinţată în 1875, pentru un număr de 14-20 elevi mai mărişori. Primul învăţător a fost preotul Gheorghe Baltă, urmat de Sebastian Andriescu şi Pantelimon Cădere. Între 1905-1914 a funcţionat Gheorghe Andronic, învăţător titular, trecut în învăţământul urban la Târgu Neamţ.

După acesta au funcţionat mai mulţi învăţători, care, deşi titulari, nu s-au stabilit aici, între care M. Gavrilescu, Eugen Grinţescu ş.a. Din 1923 funcţionau fără întrerupere soţii Virginia Focşa, titulară şi Constantin Focşa, titularizat mai târziu. Acesta din urmă a avut un sfârşit tragic, consecinţă a bolii de care suferea (epilepsie). În 1934-1935 erau înscrişi 82 de elevi din care frecventau regulat 74, în clasele I-IV.

La început cursurile s-au ţinut prin case închiriate ca „vai de lume”. În 1895-1896 s-a clădit actualul local cu o  singură  sală de clasă şi locuinţă pentru director. Clădirea era din cărămidă, clădită cu cheltuiala arhimandritului Moglan, de la mănăstirea Neamţ, probabil un fiu al acestui sat.

Şcoala din Grinţieşul Mare a luat fiinţă în 1926, la stăruinţele sătenilor, fiind nemulţumiţi de învăţătorul I. Trofin de la Grinţieşul Mic, unde îşi trimiteau copiii. Din lipsă de titulari – plecaţi să-şi facă stagiul militar, cursurile au fost ţinute de preotul Alexandru Romanescu. Erau înscrişi 44 de elevi din care frecventau 37. A urmat C. Romanescu, învăţător titular transferat la Dreptu, iar din 1931 funcţiona Neculai Aniţulesei, învăţător titular, un dascăl conştiincios.Şcoala avea înscrişi în 1934-1935 un număr de 47 de elevi iar frecvenţi 44.

La început cursurile s-au ţinut în case închiriate, până în 1932, când s-a construit un local propriu.

La Poiana Grinţieş se afla o şcoală cu un post, titular fiind Eugen Grinţescu. Şcoala avea local propriu cu o sală şi locuinţă pentru învăţător, aşezat într-o frumoasă poziţie, ultima şcoală din judeţ spre hotarul în drum spre Ardeal.

Din această comună s-au ridicat câţiva intelectuali, între care învăţătorii C. Romanescu, C. Simionescu, Elvira Alexandrescu, Virginia Focşa, inginer Emil Romanescu ş.a.

În comuna Bistricioara funcţionau câteva instituţii cooperatiste, printre care o bancă populară, cooperativa de consum „Poiana Grinţieş” şi o cooperativă de exploatare a pădurilor, „Tovărăşia veteranilor”, acestea două din urmă fiind conduse de gospodari vrednici din comună.”

Daniel Dieaconu

Articolul O MĂRTURIE DESPRE GRINŢIEŞ DIN PERIOADA INTERBELICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Întemeietor al turismului montan nemţean

Gheorghe Iacomi a dovedit o dragoste deosebită pentru natură, cu precădere pentru munte. Precizia mâinii de chirurg s-a îmbinat şi a completat tabloul omului de munte, atât în ipostaza de temerar al cărărilor şi piscurilor, cât şi atunci când mâna sa desena zeci de planşe, de la imagini de ansamblu până la cele mai mici detalii ale masivului Ceahlău.

A iubit mult muntele, a străbătut aproape în întregime Carpaţii României, peisajul stâncos al Pietrei Craiului rămânând permanent punctul său de referinţă.

Marea sa dragoste a fost Ceahlăul pe care l-a învăţat, l-a cunoscut şi l-a stăpânit cu pasiunea şi severitatea profesionistului. Interesul său nu a vizat doar muntele ca formă de relief, ci acel etos, acea lume pe care doar el o poate ascunde: oamenii şi obiceiurile lor, într-un spaţiu geografic limitat şi guvernat de legile aspre ale naturii.

Pentru că l-au simţit întotdeauna „de-al lor”, aceşti oameni, cărora li s-a dedicat, sătenii din vecinătatea muntelui, îi rostesc şi astăzi numele cu veneraţie.

A promovat şi susţinut activităţi privind cunoaşterea şi protejarea mediului înconjurător ca mijloc de educare şi întreţinere a sănătaţii, punând bazele turismului montan şi ale Salvamontului în judeţul Neamţ.

Începând din 1939, a fost membru al Clubului Alpin Român, făcând parte din colectivul de conducere al acestui organism. A fost, împreună cu bunul lui prieten profesorul Gheorghe Amaicei, iniţiatorul concursurilor de drumeţie si orientare turistică „Ştafeta munţilor” şi „Amicii drumeţiei” (prima ediţie desfăşurîndu-se în Ceahlău, în 1974). A fost preşedinte al Asociaţiei Turistice „Prietenii Ceahlăului” şi preşedinte de onoare al „Alpin Club Petrodava” Piatra Neamţ.

Medic pe front

Născut pe 19 aprilie 1914 la Piatra-Neamţ, unde a urmat şcoala primară și Liceul „Petru Rareş”, Gheorghe Iacomi a studiat medicina, anii I-IV la Cluj-Napoca, şi anii V-VI la Bucureşti, absolvind-o în anul 1939. Trece prin toate treptele de confirmare a calităţii de medic, practicând medicina în Bucureşti, între 1936-1939.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost medic pe front, mergând în prima linie până la cotul Donului. În 1942, a revenit la Piatra-Neamţ, unde a profesat ca medic specialist chirurg (1942-1949) şi apoi ca medic primar chirurg, până la pensionare (1978), cu o întrerupere de doi ani (1951-1952), când a pus bazele Spitalului Municipal Hunedoara, unde a fost atât medic chirurg cât şi director.

În cadrul Spitalului Judeţean Neamţ a fost şeful secţiei de chirurgie, iar în perioadele 1948-1949 şi 1957-1958 a fost director al aceleiaşi instituţii.

După pensionare, a profesat în cadrul Policlinicii Piatra-Neamţ, la cabinetul de Medicină Sportivă, până în anul 1984.

Performer al chirurgiei româneşti

Dovedind o largă cuprindere a domeniului chirurgical, a abordat vârfurile specialitaţii sale, ca grad de dificultate și tehnică, fiindu-i recunoscută precizia și rapiditatea în executarea actului operator chirurgical şi, în consecinţă, a fost considerat unul din medicii chirurgi de excepţie din ţară.

A fondat Filiala Neamţ a Uniunii Societăţilor de Sţiinte Medicale din România (1948) şi, de asemenea, a fost iniţiatorul Consfătuirilor Chirurgicale din Moldova (1971).

A obţinuţ brevet de invenţie (colectiv) pentru patul de terapie intensivă (1966). A prezentat peste șase sute de comunicări în cadrul congreselor şi conferinţelor interjudeţene de chirurgie, din care circa șaptezeci au fost publicate în revistele de specialitate.

Drept recunoaştere a activitatii sale şi ca urmare a faptului ca a fost întemeietorul şcolii moderne medico-chirurgicale în ţinutul Neamţului, în 1981 i s-a conferit premiul „Bisturiul de aur”.

Cercetare montană şi autor de articole despre drumeţie

Gheorghe Iacomi a îmbogăţit literatura de turism şi ocrotire a naturii colaborând cu articole în publicaţii naţionale („România pitorească”, „Muntele”) sau locale, în rubrici precum „Atlas turistic”, „Ocrotiţi natura”, „Drumeţind în Ceahlău cu dr. Gh. Iacomi”.

Activitatea de cercetare privind masivul Ceahlău s-a concretizat în lucrarile: „Ceahlău – ghid turistic”, ediţia I – 1961, ediţia a II-a – 1969 (coautor – Sanda Nicolau); „Harta turistică a masivului Ceahlău” – 1983; „Ceahlăul în spiritualitatea românească” – 1995; „Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti în zona Ceahlăului” – 1998; „Ghid turistic şi din istoria turismului în Ceahlău – invitaţie la pelerinaj” – 2000.

Dr. Gheorghe Iacomi a trecut în nefiinţă în octombrie 1991, dar nu a fost uitat: sala de operaţie în care a profesat în cadrul Spitalului Judeţean Neamţ îi poartă numele, o stradă din zona centrală a oraşului se numeşte Dr. Gheorghe Iacomi, iar clubul „Clubul EcoTuristic IACOMI” (care se mândreşte că-i poartă numele) îi duce visul despre munte mai departe.

În anul 1998, Gheorghe Iacomi a fost declarat „Cetăţean de onoare”, post-mortem, al municipiului Piatra-Neamț.

Valentin ANDREI

Articolul DOCTORUL GHEORGHE IACOMI, PIONIER AL TURISMULUI MONTAN NEMŢEAN apare prima dată în Ecoul muntilor.

A fost un discipol al domnului Romanescu de la care a învățat tainele vânătorii, altoitului și împăiatului de animale. Îmi amintesc că ne învăța și arta fotografică amenajând pentru asta o sală de clasă, de asemenea de frumoasele ore de matematică, în special geometria pentru care avea o dragoste deosebită în executarea desenelor și a deducțiilor logice. De la dânsul am moștenit și eu această dăruire, doar ca nu mă ridic la înălțimea dumnealui. Mai știu că era pasionat și de șah, la școala din Dreptu erau adevărate campionate. Și nu știu ce îndeletniciri nu avea domnul profesor, și lucrul în lemn și albinăritul, toate aceasta conturându-i profilul unui Om adevărat, care nu a lăsat timpul să treacă pe lângă el.

Îmi amintesc de ultima discuție când mi-a spus că-i conștient că de la o vârstă trebuie să nu mai fii, singurul regret fiind faptul că nu mai putea munci. Suferința sunt convinsă că-i o plată pentru a intra în adevărata împărăție a cerurilor, unde va avea liniștea și odihna meritată. Lângă dânsul și doamna Mia Pandrea a fost un model de iubire, dăruire și sacrificiu. O să rămână de acum cu Maica Domnului, să-i fie alinare, sprijin și ocrotire.

Noi promitem că nu-l vom da uitării și ne vom gândi la modelul unui adevărat trăitor al acestor locuri.

Dumitrina ERHAN

Articolul Portret de dascăl – Gheorghe Pandrea apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pregătirile au presupus repetiții pentru proba culturală (cântece, poezii, scenetă, imnul Clubului), probele teoretice (meteo, floră, faună), orientare turistică, pe busolă, alpinism. Am pus la punct programul și sarcinile fiecăruia și am pornit la drum vineri în jurul amiezii, plini de emoții și de… bagaje.

Ajunși la zona de campare, fiecare căuta cu privirea cel mai potrivit loc pentru cortul său. După ce am înfipt cuiele cortului în pământ la unghi de 45 de grade și ne-am asigurat că toată lumea avea unde să doarmă în noaptea respectivă, am plecat în recunoaștere, explorând locul. De cum am ajuns, am întâlnit oameni minunați și cu interese asemănătoare nouă, așadar nu a durat prea mult până să ne facem prieteni noi. Seara, am aprins focul, ne-am adunat în jurul lui și au început poveștile, cântecele și râsetele care au creat o atmosferă minunată, unică. Discuțiile s-au întins până când focul abia mai trosnea și flacăra se stingea încet, semn că era timpul să intrăm în sacii de dormit.

Sâmbătă dimineață, forfota din tabără ne-a ajutat să ne trezim mai repede. Ne-am strâns bine bocancii, ne-am pus sticla cu apă în ghiozdan și am plecat pe traseul care ne-a dat de furcă multora dintre noi. Unii urcau pentru prima oară pe Ceahlău, pe când alții erau mai bine pregătiți. Pentru noi, acel traseu nu a însemnat doar faptul de a urca până în vârf, ci datorită peripețiilor întâmpinate, ne-am consolidat prietenia, ne-am dat seama cât de important este să fim o echipă în orice fel de situație și ni s-a dovedit încă odată că „unde-s mulți, puterea crește”.

Ajunși la Cabana Dochia, cu-chiu-cu-vai, nici timp de-un răgaz n-am avut, căci testele teoretice ne așteptau pe masă. Unele întrebări ne erau familiare, însă pentru altele am zis că data viitoare ne vom pregăti mai bine.

A urmat mai apoi proba de alpinism practic, unde ne-am dovedit priceperea și capacitatea de a ne cățăra pe Stânca Miresei. După ce ne-am tras sufletul nițel ne-am pregătit pentru traseul pentru coborâre pentru a reveni în tabără. Până acolo însă am avut parte de o experiență așa cum numai pe cărările munților se întâlnește, răgetul unui urs deranjat ne-a făcut să mărim pasul și să cântăm cât de tare putem pentru a încerca să-l speriem. O amintire care pentru unii poate fi plăcută, pentru alții, neplăcută, dar o amintire care cu siguranță va rămâne în mințile tuturor, mai ales că unii colegi l-au și zărit la o distanță nu foarte mare.Așa am învățat și ce trebuie sau ce nu trebuie să facem dacă ne întâlnim cu Regele pădurilor.

Am ajuns, în jurul orei 14, în tabăra, unde abia așteptam să ne odihnim puțin, să mâncăm și să ne schimbăm. Traseul ne sleise de puteri, însă aveam timp să ne reîncărcăm bateriile pentru a fi pregătiți de restul zilei care urma să fie plină.

Când soarele a apus, am făcut o ultimă repetiție și ne-am îndreptat către focul mare de tabără, unde avea să se țină ultima activitate. I-am ascultat cu interes pe ceilalți, iar când am urmat noi, am avut mari emoții, fiind prima noastră cântare în această formulă. Am dat tot ce aveam noi mai bun, ca să avem o prestație frumoasă și să prezentăm momentele la care munciserăm până atunci. Impactul a fost unul plăcut, am primit aplauze, sfaturi, felicitări și încurajări.

         Duminică, ne-am trezit ca să ne bucurăm de ultimele momente în tabără. Am strâns corturile cu un gust amar și am pus toate bagajele în microbuz, îndreptându-ne către premiere. Am obținut premii frumoase, locuri fruntașe, eram fericiți că făcusem bine tot ce făcusem și că roadele muncii noastre erau așa frumoase. Am încheiat cântând „Imnul prieteniei”, cu emoție în glas și realizând că toate versurile descriau  ce făcusem noi în weekend-ul care tocmai a trecut.

Cea de-a doua activitate a Clubul Eco-turistic a fost organizată și găzduită de noi, membrii din „Crucea Talienilor” în Pasul Stânișoara în intervalul 18-20 august. Acolo ne-am pus în valoare abilitățile organizatorice, am avut roluri de gazde, critici, am fost cei care întrețin curățenia și cei care pun la punct probele. Spre deosebire de ieșirea din Ceahlău, la aceasta am avut mai puține emoții, știind că eram acasă și că noi aveam situația sub control. A fost minunat faptul că, altitudinea la care ne aflam, ne-a avantajat să vedem în fiecare seară perseidele. În special vineri seară, ne-am așezat pe o pătură și am privit cerul, discutând despre acest fenomen, despre constelații și alte lucruri interesante.

Sâmbătă, am pornit către chilia părintelui Cleopa, dar nu înainte de a asculta câteva lucruri interesante, împărtășite de doamna profesor Lungu Maria. A fost o drumeție plăcută și relaxantă și noi ne simțeam mândri că le puteam povesti celor care erau în vizită despre istoria și geografia locului. Ca niște gazde primitoare am ajutat la pregătirea mâncării, am întreținut atmosfera cu melodii la chitară și diverse subiecte de discuție și am și apucat să dormim puțin, înainte de proba surpriză. Spre seară, adulții au avut grijă ca focul să fie aprins și să rămână spectaculos, în timp ce noi deschideam culturalul cu Imnul Crucea Talienilor. Am ascultat apoi, poeziile, cântecele și glumele celorlalți, încercând din greu să facem un clasament. A fost o seară de vis, cu cerul senin și înstelat, cu focul trosnind și oameni minunați în jurul său și cu greierii care acompaniau acordurile de chitară la fiecare cântec. Poveștile s-au întins cu mult după miezul nopții, nu voiam să omitem niciun subiect de discuție.

Duminică dimineața, eram deja nostalgici pentru clipele din zilele trecute, dar știam că trebuie să ne ducem treaba până la capăt și să ne bucurăm de timpul rămas. Am luat micul dejun, am aranjat premiile și ne-am împărțit sarcinile, dar cred că cel mai important câștig a fost al nostru, al organizatorilor, prin momentele petrecute împreună, lucrurile nou învățate și amintirile create care au fost mai presus decât orice altceva.

După ce am strâns corturile și am curățat zona în care ne-am desfășurat, am adunat bagajele și am coborât în sat. Drumul a fost unul minunat.Soarele strălucea, vremea era plăcută, iar pădurea răsuna de cântecele noastre de voioșie. Am schimbat păreri și experiențe despre weekend-ul petrecut împreună și am ajuns cu toții la concluzia că făcusem o treabă bună.

Cea mai recentă deplasare a fost în perioada 1-3 septembrie. Am parcurs un drum de 6 ore până în Munții Măcin. Deja eram nițel mai relaxați, având o oarecare experiență și cunoscând mai multe despre acest tip de activități. Am pornit de dimineață, iar în jurul orei 13 am ajuns la locul de campare unde am ales să dormim cu toții într-un singur cort mai mare, de 12 persoane.

Zona era una frumoasă, toamna se simțea în aer, iar noi ne-am tot plimbat ici și colo, obișnuindu-ne cu locul. Având alături de noi și câțiva membri din generația mai veche a Clubului, pe tot parcursul weekend-ului am ascultat cu interes sfaturile pe care ni le-au dat și pățaniile despre care ne-au povestit. La fel ca și în celelalte dăți, cel mai frumos și important a fost faptul că am petrecut timp împreună. Traseul l-am parcurs cu succes și de asemenea, la proba de labirint am scos un timp foarte bun. Sâmbătă, am plecat în traseu de dimineață, spre Vârful Țuțuiatu.

Am participat cu toții la pregătirea meselor, la curățenie, la joacă, la probe, mereu eram o echipă și fiecare făcea ce putea mai bine. Am stat mult timp în jurul focului din Măcin, în ultima seară, contemplând la tot ce făcusem în această vară împreună, la faptul că activitățile din acest an urmau să se încheie și gândindu-ne că am ajuns să fim atât de apropiați și descurcăreți. Toate amintirile create, toate provocările peste care am trecut, lecțiile pe care le-am învățat și premiile câștigate vor române în inimile și mințile noastre. Eu, personal, sunt recunoscătoare pentru tot efortul făcut de fiecare dintre cei implicați, pentru prieteniile legate și clipele petrecute împreună.

Noi suntem noua generație a Clubului eco-turistic „Crucea Talienilor”, suntem asumați și conștienți, pregătiți și bucuroși de alte experiențe, acesta e crezul ce ne leagă! 

Marta BUDĂI, clasa a VII-a A

Articolul DE LA CEI TINERI: Aventură în natură apare prima dată în Ecoul muntilor.