„Orice om care participă la o competiţie exercită stăpânire de sine în toate lucrurile.“
„Dacă cineva concurează la jocuri, nu e încoronat decât dacă a concurat potrivit regulilor.“
O instituţie străveche
Grecii nu au fost primii care au practicat sportul. Cu toate acestea, în jurul secolului al VIII-lea î.e.n., poetul grec Homer a descris o societate animată de idealuri eroice şi de un spirit de competiţie, în care destoinicia militară şi calităţile atletice erau foarte preţuite. Expoziţia a arătat că primele sărbători greceşti au avut loc cu ocazia funeraliilor unor eroi, ca acte de cult în cinstea zeilor. De pildă, în Iliada de Homer – cea mai veche operă care s-a păstrat din literatura greacă – se descrie cum războinici de seamă, tovarăşi ai lui Ahile, şi-au lăsat armele la o parte şi, în cadrul riturilor funerare pentru Patrocle, s-au întrecut pentru a-şi dovedi vitejia la luptă, la pugilat, la aruncarea discului şi a suliţei şi la cursele de care.
Grupuri de oraşe-state au adoptat obiceiul de a se aduna periodic în centre de închinare pentru a aduce omagiu zeilor prin intermediul întrecerilor sportive. Cu timpul, patru astfel de serbări – Jocurile Olimpice şi Nemeene, ambele organizate în cinstea lui Zeus, şi Jocurile Pítice şi Istmice, dedicate lui Apolo şi respectiv lui Poseidon – au câştigat prestigiu şi au devenit concursuri panelenice. Aceasta însemna că la ele puteau lua parte concurenţi din toată lumea elenă.
Se spune că cele mai vechi şi prestigioase dintre aceste sărbători datează din 776 î.Hr. Ele aveau loc o dată la patru ani în cinstea lui Zeus, la Olimpia. Următoarele ca importanţă erau Sărbătorile Pítice desfăşurate la Delfi, în apropierea faimosului oracol al lumii antice. Acestea erau ţinute în cinstea lui Apolo, patronul muzicii şi al poeziei, astfel că, deşi includeau probe atletice, locul principal îl ocupau cântecele şi dansul.
Probele spre deosebire de Jocurile Olimpice moderne, la Jocurile antice erau relativ puţine, niciodată mai mult de zece, la care puteau concura numai bărbaţi.
Alergările erau pe trei distanţe: alergarea de un stadiu, de aproximativ 200 m; alergarea de dublu stadiu, comparabilă în zilele noastre cu cea de 400 m; alergarea de fond, de aproximativ 4 500 m.
Concurenţii la pentatlon se întreceau la cinci probe: alergare, săritură în lungime, aruncarea discului, aruncarea suliţei şi luptă. Alte probe erau pugilatul şi pancraţiul, descris ca „un sport brutal compus din trântă şi luptă cu pumnii goi“. Apoi erau cursele de care pe distanţe de peste opt stadii (cca 1 600 m). Carele erau nişte vehicule uşoare, cu roţi mici şi partea din spate deschisă, trase de doi sau de patru mânji ori armăsari.
Premiul
„Alergătorii într-o cursă aleargă toţi“, a spus apostolul Pavel, „dar numai unul primeşte premiul“. Doar victoria conta. Nu existau medalii de argint sau de bronz, nici locul al II-lea sau al III-lea. „Victoria, «Nike», era ţelul suprem al unui atlet“, se arată în expoziţie, „întrucât doar victoria oglindea cu adevărat calităţile fizice şi morale [ale atletului] şi doar ea aducea glorie cetăţii sale“. Acest mod de gândire este rezumat de Homer într-un vers: „m-am deprins să fiu… în frunte mereu“.
Luiza Haripcă
