Poiana Largului este un sat din județul Neamț care se află la o răscruce de drumuri. De aici se poate pleca spre Ardeal, spre Bucovina sau mai departe în Moldova. În vara anului 1944, retragerea armatei germane a avut loc prin acest sat, având consecințe deosebite pentru locuitori.
Ana Vatamanu avea vârsta de 9 luni când se petreceau acestea și ne povestește din ceea ce i-a spus mama ei, Lucreția Tărâță. Tatăl ei, Constantin Tărâță, a luptat în munții Neamțului și a fost apoi trimis acasă. Când linia frontului a ajuns în sat, germanii au ocupat casele civililor, inclusiv pe cea a familiei Tărâță. Lucreția și alții care au trăit vremurile își aminteau că germanii erau foarte civilizați și se purtau frumos cu populația civilă, spre deosebire de ruși.
La începutul luptelor, Lucreția, Constantin și cei 7 copii ai lor stăteau în casă. Ana Vatamanu povestește că mama ei îi spunea cum luptele, care s-au dat chiar în grădina din fața casei, au fost crâncene. Rușii năvăleau de pe dealuri asupra germanilor încartiruiți în sat și cele două tabere se luptau până terminau toată muniția, apoi continuau la baionetă. Lucreția povestea că, la sfârșitul unei bătălii, morții rămași în grădină erau la fel de mulți „ca oile”.
Dat fiind că gloanțele zburau zi de zi prin curte, familia Tărâță și mai mulți vecini au hotărât ca să se adăpostească într-un beci de sub o bucătărie. Au stat acolo 2 săptămâni, timp în care nu prea au mâncat și cu greu se încumetau să meargă după apă la un izvor din apropiere. Ana Vatamanu povestește că cei care mergeau după apă întâlneau răniți ruși în cale, care cereau apă. Asta, deoarece răniții germani erau imediat transportați la spitalul de campanie al lor, pe când rușii nu.
Odată cu trădarea din 23 august săvârșită de România, atitudinea germanilor față de români se schimbase. Sătenii erau ținuți sub observație și bănuiți de a oferi ajutor armatei ruse, mai ales prin spionaj. Faptul că erau văzuți de germani oferind apă răniților ruși poate că a întărit aceste suspiciuni.
Astfel, trupele SS au venit în sat. Lucreția își amintea că acestea aveau o uniformă „cu cap de mort” pe o mânecă. Aceste trupe au făcut prăpăd, omorând populație civilă. Ca exemple, au omorât și aruncat într-o fântână câțiva ciobani de la o stână pe care i-au întrebat, în limba germană, dacă sunt spioni, iar ei, neștiind ce sunt întrebați au răspuns afirmativ, „da”. O familie a fost evacuată din casă și în timp ce membri ei plecau, au fost împușcați din spate. Dar probabil cel mai impresionant eveniment s-a petrecut în beciul casei familiei Tărâță, acolo unde se adăposteau 23 de persoane.
În ziua de sâmbătă, 2 septembrie 1944, au venit în curte câțiva membri SS și i-au scos pe cei din beci pentru ca să-i numere. A doua zi, la amiază, aceștia au revenit și au aruncat în beci 8 grenade, dintre care au explodat 6. Ei aruncau câte două grenade, după care plecau și reveneau apoi să arunce altele. Majoritatea celor de acolo au murit, au scăpat doar șapte persoane. Constantin Tărâță, care luptase în mai multe rânduri pe front și venise teafăr, a murit aici și odată cu el 6 dintre fetele lui. Cei care au scăpat au fost foarte răniți. 
Lucreția povestea că atunci când s-au mutat în beci au luat cu ei o icoană cu Maica Domnului. Atunci când au explodat primele grenade, aceasta s-a rupt în bucăți. Ea povestea că cei care au luat bucățile de icoană au supraviețuit celorlalte grenade aruncate. Lucreția, fiind foarte rănită, după ce a ieșit a rămas până a doua zi ascunsă în porumb sperând că poate mai iese vreo fiică din beci, timp în care cei care o auzeau tușind au tras în porumb până l-a retezat. A doua zi a plecat și cu greu a ajuns la o altă casă unde știa că locuiește cineva. Acolo au găsit-o niște soldați germani care stătuseră în casa ei, au recunoscut-o și au ordonat imediat unor civili să o transporte la spitalul german. Apoi au venit acasă la ea ca să vadă ce s-a întâmplat acolo și au găsit-o în curte pe Ana, singura fiică a Lucreției rămasă în viață, de doar 9 luni, pe care au luat-o și au dus-o mamei ei.
Aceasta este povestea războiului care a trecut prin satul Poiana Largului așa cum și-o amintesc bătrânii, care spun acum că „e mare lucru să fie pace”.
Alexandru ANDRIEŞ
