Despre „Bădița” Ionică, unchiul mamei mele, știam că este erou de război și că numele lui este înscris pe o placă memorială de pe monumentul de lângă Primăria Borca. Am avut norocul să intru în posesia a patru scrisori trimise de el de pe front (Frontul de Răsărit) și a altor documente care m-au ajutat să-l văd așa cum a fost. Sergentul Ioan Dumitrașcu din contingentul 1937 Infanterie și-a pierdut tatăl, pe Grigore Dumitrașcu, în Campania din 1913. Acasă a rămas văduva Ileana Dumitrașcu de 30 ani, cu minorii Ioan (Bădița Ionică), Petrea (tatăl poetului Aurel Dumitrașcu) și Glitira. Familia trăia în bunăstare, având mult pământ și vite. Noroc și nenoroc aș spune pentru că la atâta pământ era nevoie de brațe puternice de muncă. Stră-străbunica s-a ales după pierderea soțului cu o medalie „Avântul țării”, acordată din ordinul Majestații Sale regele Carol I, cu o pensie 372 mii lei de la Ministerul de Război, și cu o scrisoare de la Judecătoria Ocolului Broșteni:
„Doamnă,
Prin încheierea acestei judecătorii de la 16 februarie 1919, sunteți numită tutoră legală la casa defunctului dumneavoastră soț, Grigore Dumitrașcu, și vă punem în vedere a îngriji părintește de minori, administrând ca o bună gospodină averea ce vă este încredințată.” Privind fotografia stră-străbunicii, sunt convins că i se potrivește zicala, „a strânge din dinți.” Hotărâtă să ia viața în piept, dar mai ales să-și crească și educe copii, „bica” Ileana a rămas până la sfârșitul vieții o devotată, îndârjită și curajoasă. Mamă și tată, femeie și bărbat, n-a lăsat să cadă de pe roate angrenajul unei gospodării îndestulătoare, dar foarte grele, care odată pornit nu mai avea voie să se oprească. Toții copiii au făcut școală, în străfundul ființei ei, știind că instruirea este o salvare spre o viață mai bună. Una din mătușile mele a fost crescută de „bica” Ileana cât bunica mea a fost studentă la Iași și povestea mătușa ce frumoase erau serile când se aprindea lampa în casă și întreaga familie era așezată în jurul mesei. Se mânca, se vorbea, se râdea, dar mai importantă era comuniunea, comunicarea, tandrețea privirilor. La sfârșit se făcea rugăciunea, se citeau rugăciuni, mai ales că erau cărți din care fiecare membru al familiei se putea inspira. Într-o astfel de atmosferă de ocrotire sacră familială a crescut și „bădița” Ionică. În familiile de odinioară, modeste și simple, de altfel, se punea accent pe creșterea copiilor, pe înțelegere și ajutor reciproc. Tinerii însurăței știau că se căsătoresc pentru a-și întemeia o familie și a zămisli câți prunci le dădea Domnul. Nimeni nu era deprimat, angoasat, frustrat pentru că optimismul înnăscut nu se putea clătina cu una cu două. Exista speranță datorită credinței sincere în Dumnezeu și oricât de grele ar fi fost încercările, nimeni nu claca. Familia dădea încredere fiecărui membru al ei, de aici extrăgându-și forța și energia. Atitudinea lucidă în fața vieții îi făceau invulnerabili.
„Bădița” Ionică o fi avut și el gândurile, vrerile lui, visuri, aspirații, bucurii. Poate a suferit, a asudat muncind, poate a plâns, a petrecut și a râs. Dar devenind cap al casei, a renunțat la gândurile sale în favoarea familiei. A dăruit totul din prea plinul ființei sale, fără regrete și păreri de rău. O știu, citind printre rândurile primei scrisori din 20 august 1941. O scrisoare necenzurată, ascunsă în hainele civile pe care le-a trimis acasă: „Scumpă mamă, Glitiră și Emilie (bunica mea) Având puțin timp liber, m-am gândit să scriu ceva despre situația mea. Cu mult dor de casă căci eu când am plecat de acasă, nu am știut că voi pleca la război. Până în prezent sunt sănătos și mulțumesc Bunului Dumnezeu că a avut grijă de mine. Scumpii mei, după terminarea războiului din Basarabia ne-a adus până în județul Fălciu, în Moldova de dincolo de Prut și ne-a îmbarcat la tren. Era vorba să venim acasă, credeam și eu că vin acasă și cosesc oleacă. A venit un ordin și ne-a îmbarcat iară și ne-a ales. Celor mai slabi și mai batrâni le-a dat drumul acasă, iar pe noi ne-a întors înapoi în Basarabia pentru menținerea ordinii. […] Scumpă mamă, spune-mi și mie ce ai făcut cu fânul. Biata Glitira și micuța Emilia (patru ani la acea dată), cine i-a mai cosit. S-a dus în Barnar, sau nu? Ce mai știi de Petrea și Ion, că eu nu mai știu nimic de ei. Andronic a venit acasă sau nu? Scumpă mamă, te rog să faci treabă încetul și nu te mai gândi la mine că știu ca ai dureri de cap. Aș vrea să te mai văd o dată și apoi să mor. Să știi că am să vin cât de curând acasă, că situația merge spre bine. Mamă, am trimis hainele pe femeia lui Ion Bîtcă când am plecat și eu sunt tot cu Grigore Vrânceanu în grupa mea. Toți de la noi din sat sunt în viață, numai Gică a lui Țăranu a rămas mort într-o luptă la Călărași în Basarabia, dar lui Frăsâna să nu-i spui pâna n-o auzi ea.
Sergent Dumitrașcu Ioan, Batalionul 501 Independent”
Din scrisoare reiese că bădița Ionică a participat la o acțiune de fixare cu Corpul 5 Armată la est de Fălciu, în capul de pod de urmărire spre Nistru, trupele sovietice fiind respinse dincolo de fluviu. Eliberarea orașului Cetatea Albă (26 iulie 1941) a dat prilejul Marelui Cartier General Român să spună că din Carpați până la mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune. Cu alte cuvinte, bădița Ionică a participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Dintre toate scrisorile trimise, aceasta este cea mai cuprinzătoare. Restul sunt evazive, scrise după același calapod: ,,sunt bine, e bine!”. Impersonale și seci. Doar îngrijorarea că mama muncește peste puteri, că sora este neajutorată cu un copil de 4 ani și cu unul pe drum, și că el nu poate fi acolo să le fie de ajutor. Pe 19 septembrie 1941, o scrisoare de la Spitalul Militar din București a pus-o pe „bica” pe gânduri. „Bădița” Ionică i-a scris că este rănit, „dar nu tare”. Despre el nimic altceva, dar era în continuare îngrijorat că acasă nu este o mână de bărbat să fie de ajutor. Înainte de rănire, făcea parte din Regimentul 2 Grăniceri, Compania a 8-a. Ultima scrisoare din 15 octombrie 1941 a fost trimisă de sora de caritate, Marinela Cambara:
„Doamna Dumitrașcu,
Am văzut scrisorile pe care le trimiteți fiului dumneavoastră, sergentul Dumitrașcu Ion. El a fost grav rănit la brațul drept și cu toate îngrijirile pe care i le-am dat ca niște adevărate surori și mame, a fost nevoie să i se taie brațul. El a fost foarte curajos și le-a primit pe toate cu voia Domnului. Dumneavoastră trebuie să gândiți tot așa ca el care a socotit că nici o jertfă nu este prea mare pentru țara lui. Când Dumnezeu l-a chemat printre cei drepți, ultimul lui gând a fost la mama, fratele și surioara lui. Astăzi el nu mai este printre noi. S-a dus plâns de toți cei care l-au cunoscut. A fost un adevărat erou și puteți fi mândră de fiul pe care l-ați dat țării. Cu durere în suflet vă aducem această veste tristă. Suntem însă sigure că veți fi tot atât de curajoasă ca și dânsul.”
Din fișa medicală reiese că a fost rănit în data de 13 septembrie, la ora 15, și a murit la 19 septembrie, ora 3 cu diagnosticul „plăgi prin gloanțe ale membrului superior drept.” A fost împușcat la Dalnik-Tătarka, zona ultimei centuri de fortificații a orașului Odessa, puternic apărată de forțele rusești. „Bădița” Ionică nu a știut că pleacă în război spre moarte. El făcea armata la Piatra-Neamț când a fost mobilizat. Și chiar dacă ar fi știut, sentimentul datoriei nu l-ar fi făcut să sufere. O acceptare tacită și demnă al destinului său, un sentiment al onoarei și al mândriei de a fi români, toate alcătuiesc caracterul său puternic. El este un erou necunoscut ca mulți, mulți eroi care și-au dat viața pentru țară. Dacă ar trăi acum, ,,bădița Ionică ar suferi cumplit pentru că astfel de sentimente au dispărut cu desăvârșire, iar printre oameni greu ar mai găsi modele demne de admirat. În carnetul său de comandant de grupă din armată era punctat că trebuie să se poarte „cu dreptate, blândețe și cinste”. Acestea erau trăsăturile care făceau parte dintr-un cod genetic al oamenilor de atunci. Mulți astfel de oameni au murit în război sau în închisorile comuniste și odată cu ei a dispărut acest cod al bunei-cuviințe. Poate că dacă trăia, ar fi suferit că am terminat războiul nu ca învingători, nici ca învinși, ci ca trădători. Poate că ar fi zăcut într-o temniță de reeducare pentru vina de a fi unul din fruntașii satului. „Bica” a murit neconsolată, citind și recitind scrisorile care au de acum valență transcedentală. Au fost scrisori de despărțire și regăsire. Uneori „bica” dădea impresia că vrea să coboare în ființa străfundă a fiului ei. Lacrima din inima ei nu s-a uscat niciodată, cum nu au dispărut nici strădania răbdătoare de a petrece în rugăciune și oftatul perelnic și efemer.
Ca într-o rețea genetică infailibilă, eu port prenumele Ioan, am o aluniță între sprâncene, semnul său distinctiv și sunt pasionat de istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Uneori urc munții cu detectorul și scormonesc în căutarea urmelor războiului. Este o datorie și o onoare să ne aducem aminte de cei care au murit pentru a ne păstra unitatea, credința, țara și neamul. Datorită jertfei acestor eroi, ne-am păstrat credința ortodoxă, ne numim români și dăinuim în România.
Ioan Cristian Gheorghiu
