Ultimii ani ai României monarhice. Actul de la 23 august 1944 a reprezentat scoaterea României din războiul declanșat de Germania nazistă, înlăturarea dictaturii militare a lui Antonescu și revenirea la principiile democrației, prin repunerea în vigoare (parțial) a constituției din 1923. Acest moment va fi considerat de istoricii militari un adevărat punct de reper în decursul războiului, deoarece cea de a doua conflagrație mondială a fost scurtată cu cel puțin 6 luni.
În schimb, țara a fost ocupată în scurt timp de trupele sovietice, iar armistițiul semnat cu Uniunea Sovietică – 12/13 septembrie 1944 – a impus condiții grele României. Pe fondul acordului de procentaj dintre Churchill și Stalin (octombrie 1944), precum și a prezenței în țară a Armatei Roșii și a Comisei Aliate de Control (majoritar sovietică), comisarul Andrei Vîșinski va face amenințări și presiuni împotriva regelui în vederea înlocuirii guvernului Rădescu cu unul procomunist, prezidat de Petru Groza. Pus în fața acestei situații, regele acceptă instalarea guvernului la 6 martie 1945.
Occidentalii nu vor recunoaște legitimitatea noului guvern, fapt ce determină pe suveran să-i ceară demisia lui Groza. La refuzul acestuia, regele declanșează ⹂Greva Regalăˮ (21 august 1945 – 7 ianuarie 1946), refuzând semnarea actelor guvernului și primirea în audiență a miniștrilor. Practic guvernul funcționa în afara Constituției. Însă în urma unei conferințe la Moscova ai miniștrilor de externe dinSUA, Marea Britanie, respectiv Uniunea Sovietică, guvernul Groza a fost recunoscut de către occidentali, care pun o singură condiție: prezența în guvern a câte unui reprezentant din Partidul Național Liberal (PNL) și din Partidul Național Țărănesc( PNȚ). Astfel, printr-o ⹂operație ce cosmetică politică, [Uniunea Sovietică] obținu-se recunoașterea guvernului Groza de către SUA și Marea Britanie.ˮ
Câștigarea alegerilor reprezenta următoarea țintă a comuniștilor în ascensiunea lor spre putere, fapt petrecut la 19 noiembrie 1946, când, în urma falsificării rezultatelor, sunt situați în fruntea clasamentului. „Principiul” „nu contează cine și cum votează, ci cine numără voturile” fusese aplicat. Având guvern și majoritate parlamentară, comuniștii au acționat în vederea eliminării de pe scena politică a opozanților. Prin înscenarea de la Tămădău (14 iulie 1947), un număr important de fruntași PNȚ sunt arestați, în frunte cu Iuliu Maniu, iar partidul dizolvat. În acest context, PNL, condus de Dinu Brătianu, își anunța autodizolvarea. Mai rămăsese în calea comuniștilor instituția monarhiei.
La 30 decembrie 1947, ultima redută a democrației este abolită, regele fiind silit să abdice de către Petru Groza și Gheorghiu Dej. Cei doi vor apela la amenințări cu moartea, precum și la încercuirea palatului regal de către trupele diviziei Tudor Vladimirescu, pentru a-l obliga pe rege să semneze actul de abdicare. Plecarea regelui din țară rămânea singura soluție pentru siguranța lui.
Alături de rege pe un ultim drum. După semnarea actului de abdicare, regele Mihai ⹂a fost pus sub paza voluntarilor din Divizia <<Tudor Vladimirescu>>, în timp ce gărzile regale de la Palatul Elisabeta și de la Sinaia au fost ținute sub arest.ˮ Regele avea să relateze că ⹂mi-am dat seama imediat că a rămâne în țară înseamnă a rămâne cu totul prizonier în mâna lor.ˮ Din perspectiva membrilor Batalionului de Gardă, îndepărtarea bruscă din posturile lor, arestarea și închiderea în cazărmi, fără vreun motiv anume le-au adus motive de îngrijorare și realizau că ceva se petrecea. ⹂Toată zona parcului din jurul Palatului era atent supravegheată de soldați din Divizia <<Tudor Vladimirescu>>ˮ, iar legat de lovitura de stat ⹂nu s-a știut în București până la ora 18, când a fost difuzată proclamația guvernului.ˮ A doua zi, 31 decembrie 1947, regele și regina-mamă, însoțiți de Nelly Catargi și comandorul Gherghel au mers la Sinaia, pentru a-și pregăti plecarea din țară. Soldații Batalionului de Gardă Regală de la Peleș fuseseră duși sub arest la București, reușind însă să rămână, în mod accidental, căpitanul Pamfil, ce va fi alături de rege. Dacă alături de căpitan a fost sau nu Neculai Butnaru nu pot preciza, însă îmi rămâne să relatez următoarea ipoteză.
Conform informațiilor citate mai sus, membrii gărzii regale au fost arestați și ținuți departe de întregul proces. Singurul membru al Batalionului care a rămas la Peleș a fost căpitanul Pamfil, regele relatând despre el că ⹂a rămas cu noi până la plecarea noastrăˮ Din mărturia orală pe care fiul strămoșului meu mi-a relatat-o, am aflat că Neculai, împreună cu alți camarazi din Garda Regală, au fost în al patrulea vagon al trenului, însoțindu-l pe rege până la vama Curtici. Dacă căpitanul Pamfil, alături de caporalul Butnaru și alți militari ai Batalionului de Gardă au fost prezenți în tren și l-au însoțit pe rege rămâne de aflat într-o viitoare cercetare.
Întorcându-mă la plecarea regelui, trenul a pornit din Mogoșoaia în data de 3 ianuarie 1948 și a ajuns la Sinaia în seara la ora 19:00. Aici au urcat Majestățile lor, regele și regina-mamă, împreună cu apropiații Casei Regale. ⹂Ușile și ferestrele trenului regal au fost închise cu obloane, fără vizibilitate.ˮ Nicolae Ionnițiu descria starea Majestăților lor: ⹂Regele era foarte obosit, cu cearcăne mari sub ochiˮ; în timp ce ⹂regina părea complet sfârșită, cu lacrimi în ochiˮ; ⹂La un moment dat am avut impresia că regele va începe să plângă, sau se va ridica și va sparge în bucăți totul din jurul său.ˮ
Pe 4 ianuarie 1948, la 4:00 dimineața, trenul a ajuns la Săvârșin, unde a stat aproximativ o oră, ajungând în vama Curtici la ora 7:00 dimineața. Aici, din al patrulea vagon (conform mărturiei orale), au coborât din tren cei câțiva militari ai Batalionului de Gardă, printre care și Neculai Butnaru. Nu cunoaștem dacă li s-au permis să-și vadă pentru ultima oară suveranul și să-l salute cu onoruri așa cum se cuvenea. Dar ce putem presupune este emoția maximă trăită de ei în acele momente. Ideea că regele, căruia i-au slujit, este umilit și alungat de comuniști și că el reprezenta ultima speranță într-un viitor mai bun – într-o țară grav afectată de război – i-a mâhnit și îndurerat pe soldații Gărzii Regale. Cu siguranță în acele momente au vărsat o lacrimă pentru rege. Trenul își continua traseul, în timp ce pentru ei drumul s-a oprit, într-o țară a cărui viitor era incert, iar a cărei noi conduceri își manifesta deja ostilitatea față de ⹂dușmanii poporuluiˮ.
Epilog. Odată cu proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947), fosta Casă Militară Regală și unitățile de gardă au trecut în subordinea Prezidiului Marei Adunări Naționale, unde Nicolae Butnaru își va continua stagiul militar obligatoriu până la data de 20 iunie 1948. La 6 martie 1948 are loc cel mai important moment pentru tânărul de 24 de ani: căsătoria cu Frăsina Filip, o tânără de 22 de ani, viitoare președinte de C.A.P. a comunei, documentul nunțial fiind eliberat de Sfatul Popular Racova, raionul Buhuși, regiunea Bacău.
Vreme de 10 ani el va munci la Fabrica de Postav Proletarul din Bacău, transferându-se la Fabrica de postav din Buhuși, unde va fi curățitor de carde și transportator până în 1984. Cei doi se vor stabili în satul Racova, comuna Racova ( din această comună făcând parte și satul său natal, Ilieși), și vor avea 3 copii: Angela (n.1952), Constantin (n.1954) și Doina (n.1954) și 6 nepoți. Însă în tot acest timp, chiar dacă anii au trecut, Neculai va păstra vie în memoria sa imaginea acelui loc pitoresc de sub stâncile Carpaților, unde ⹂se avântă clocotind un pârâu de munte.ˮ Nu va uita frumusețea castelului, ⹂spectaculozitatea acoperișului cu turnuri și coșuriˮ și nici de camaraderia purtată cu ai săi colegi militari. Și, nu în ultimul rând, nu-l va uita pe rege, căruia i-a slujit și l-a avut model, ca și toți tinerii din acea generație careau fost alături de tânărul suveran la onomastica sa din 8 noiembrie 1945. Chiar dacă praful s-a depus peste vechile fotografii, povestea lui Neculai Butnaru rămâne vie și ajunge o mărturie din istoria Batalionului de Gardă Regală, iar faptul că mi s-a dat să-i descopăr povestea și să scriu despre el la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul nu este un lucru întâmplător.
Bibliografie
Arhiva personală, Livret Militar, 1959
Arhiva personală, Carnet de muncă, 1959
Colecția de orfevrărie a Muzeului Național Peleș – Catalog selectiv, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2019 – Corina Dumitrache
Convorbiri cu Regele Mihai I al României, București, Ed. Humanitas, 2008 – Mircea Ciobanu
Monografia comunei Racova – județul Bacău, Iași, Ed. Pim – Dumitru Tofan, Florin – Cătălin Tofan
Oranki: Amintiri din captivitate, București, Ed. Tehnică, 1995 – Dimitrie Bejan
Poveștile Peleșului, București, Ed. Saeculum I.O., 2016 – Carmen Sylva
Regele, comuniștii și Coroana, Alexandru Muraru, Andrei Muraru (coord.), Iași, Ed. Polirom, 2017
Flavian CHIFU
