Vă prezentăm un mic fragment dintr-o scriere a lui Constantin Turcu, literat, istoric, arhivist, născut în Izvorul Alb, care a trăit la Grinţieş, Hangu, Piatra-Neamţ şi Iaşi, autor al mai multor scrieri despre ţinutul Neamţului. În 2015, am publicat un volum omagial la Editura Cetatea Doamnei din care am selectat acest fragment, respectând scrierea timpului.
„Minunata așezare și alcătuirea pământului care este ținutul Neamț – pe coastele munților al căror stăpân și domn îi Ceahlăul, și pe văile apelor ce vin cristaline de se aruncă în valurile Bistriței cea limpede și repede – a fost, desigur, recunoscută în bogăție, în fertilitate și în frumușețe, încă din cele mai vechi timpuri, fiind căutată, râvnită și apărată de cei mai îndepărtați strămoși ai acestor binecuvântate locuri.
Numai așa se explică de ce se găsesc, în pământul acestui fericit județ, urme de vieață omenească de acum patru–cinci mii de ani, urme pe care, în zilele noastre, le dezgroapă cu pricepere profesorul Radu Vulpe și cu pioasă hărnicie părintele C. Matasă din Piatra, și le așează într’un frumos și interesant muzeu regional de arheologie, despre care s’a dus vestea și peste ocean, în America.
Numai așa ne lămurim de ce s’au țesut legende în legătură cu vieața și întâmplările vitejilor Daci – tocmai pe vârful Ceahlăului; de ce întemeierea Moldovei a găsit aici, pe valea Bistriței și în munții Neamțului, o vieață veche și organizată – după cum înțelegem dintr’un document dela Alexandru cel Bun, din anul 1428, prin care Domnul miluește mănăstirea Bistrița cu 52 de biserici și sate – dintre care vreo 30 numai din ținutul Neamțului; și aceasta, nu mult după o jumătate de veac dela întemeierea Moldovei!… Numai așa înțelegem de ce voevozii cei mari ai țării și-au zidit aici cetăți, curți și mănăstiri, care fac azi, din acest ținut al Neamțului, un adevărat muzeu natural, o grădină cu urme sfinte și pentru istoria și pentru cultura și pentru credința neamului nostru românesc.
Să le pomenim pe scurt, cu evlavie:
Mănăstirea Neamț, ctitorie începută de Voievodul Petru Mușat (1373-1390) sau poate mai dinainte, de alții – o cetate a mănăstirilor moldovene – matca în jurul căruia stau roiul sumedenie de biserici, schituri și mănăstiri, Ierusalimul ortodoxismului nostru, care ne-a dat epoca de aur a culturii și artei religioase, ieșită din școala neîntrecuților alcătuitori de cărți sfinte ă strălucind de frumoase miniaturi, sau a vremurilor de mare faimă a harnicilor stareți Pahomie și Paisie.
De sute de ani, Românii de pretutindeni au venit aici, în lăcașul căruia i-a dat strălucire arhitectonică însuși Ștefan cel Mare, să se închine smeriți dragostei de lege și de neam și să spere în vremuri mai bune, care n’au pregetat să vină, întru preamărirea pământului și poporului nostru.
Bistrița, zidită de Alexandru cel Bun, pe urmele unei mai vechi așezări monahicești, întregită de Petru Rareș și reînnoită apoi de Alexandru Lăpușneanu, stă ascunsă lângă largul Pietrii. După 500 ani, așezământul în care s’a început pomelnicul Domnilor la 1407, a cunoscut stălucita pomenire a Voievodului ctitor, îngropat acolo – pomenirea făcută cu evlavie de gloriosul nostru Rege Carol II.
Secul lui Nestor Ureche, boier amarnic din țara de sus, și a prea frumoasei lui soții Mitrofana, care a lucrat cu mâinile ei, în fir de aur, minunea de aier sfânt pentru altar. Mănăstirea, zidită la 1602, zice-se pe urmele schitului lui Zosima, stă și azi ca o cetate, apărând un scump tezaur de artă ce întrece pe acela dela Neamț.
Războienii lui Ștefan cel Mare, zidită după lupta dela Valea Albă, când s’a întunecat cerul de săgețile oștilor și s’a înălbit valea de oasele păgânilor – luptă care n’a fost o înfrângere a Voievodului ci, dimpotrivă, o întărire a lui, în războiul cu dușmanii Moldovei și a creștinătății.
Agapia din Deal a lui Petru Șchiopul și Agapia din Vale a lui Gavril Hatmanul și a soției sale Liliana, cu vestitele picturi ale marelui artist Grigorescu, lăcaș unde glasurile de cristal ale maicilor înalță rugi și imnuri către Cel de Sus, iar mâinile lor curate aleg izvoade și covoare scumpe, ca și maicile de la Varatecul vecin, unde atâtea vieți smerite se închină Cerului și artei.
Bisericanii lui Ștefăniță Vodă (1512), unde azi se luptă din greu vieața cu moartea, în spitalele de tuberculoși, organizate acolo în vechile chili
i ale călugărilor, în care mai înainte a fost și închisoare de hoți, spre necinstirea unui trecut de mare faimă cărturărească ce-au fost Bisericanii.
Pângărații lui Alexandru Lăpușneanu (1560), o adevărată cetate de ziduri, cu o biserică dublă, suprapusă, unde un bun gospodar ar putea face un adevărat raiu, în atâtea încăperi câte au fost și câte s’au mai ridicat în timpul cât – și aici – a fost înainte de războiu un penitenciar.
Apoi atâtea alte mănăstiri mai mici și mai uitate: Tazlăul, Pionul, Buhalnița, Durău, Tarcăul, Almașul, Horaița, Sihla, fără a mai pomeni de atâtea biserici vechi din sat, dintre care unele sunt de sute de ani, și fără a mai aminti de minunata biserică Sf. Ioan din Piatra, zidită de Ștefan cel Mare la 1498. Iar acestui întreg șir de ctitorii voievodale i se va mai adăuga în curând o mănăstire nouă, într’o poiană minunată, la malul Bistriței – mănăstirea Regina Maria, întru amintirea vremurilor grele când Suverana și-a găsit aici adăpost și mângâiere din partea întregului norod.
Cu alte cuvinte, alături de minunățiile naturii, neîntrecute pe tot întinsul Moldovei, alături de bogățiile naturale, i s’au adăugat ținutului aceste fermecătoare lăcașuri, ce par niște oaze strălucitoare de bogăție artistică, de cultură luminoasă și de credință sfântă, în mijlocul unei mări împetrită în dealuri și munți înveșmântați în haina unui codru pururea verde – nepătruns decât de izvoarele și sălbătăciunile locurilor”.
A selectat Daniel DIEACONU
