După un studiu prealabil al vremii, mi-am pus toate cele necesare pentru 3-4 zile (cort, haine, alimente), pe care speram să le petrec pe munte şi am plecat spre un ținut necunoscut. Ajungând în Țara Hațegului, cu numeroase vestigii milenare, am mers pe Râul Mare, la Clopotiva, urmând cursul apei în amonte, preț de vreo 70 km. Nu mi-am dat seama când am ajuns la baraj, pentru că era ascuns sub verdeață. Trebuie să vă spun că pe Râul Mare s-a construit un baraj de anrocamente (pietriș și argilă presate), formând lacul Gura Apelor. A primit această denumire pentru că există multe pârâuri colectate și aduse prin galerii subterane pentru a mări volumul de apă. S-a lucrat peste 11 ani, până în 1986, când a fost inaugurat, fiind cel mai mare baraj de anrocamente din Europa la acea dată.
Spre surprinderea tuturor nu se vede acel monstru de beton așezat în calea apelor, cum am văzut noi la alte baraje din țară. Există o șosea de trecere peste el, dar pe ambele părți este plin de verdeață. Mai există un astfel de baraj în țară, pe care l-am văzut în anii studenției, dar vă las pe voi să-l descoperiți.
Lăsând mașina, cu tot echipamentul în spate (nu puțin), după o oră și jumătate am ajuns pe malul Lacului Bucura. Am rămas mut de uimire… În față mi-a apărut lacul de vârfuri și șei, unele mai pitorești decât altele. În aval există un stabiliment pentru corturi cu mulți amatori de priveliști inedite. Fiind un traseu scurt, de la mașină la corturi, am văzut și sugari, veniți pentru oxigenare și fortificare. După o cină copioasă, după atâta drum, am plecat în recunoaștere în jurul lacului, având la dispoziție aproape două ore până la înnoptare. M-am oprit din loc în loc spre a admira bancurile de boișteni alungați de viteziștii păstravi.
Arar auzeam câte un fluierat. M-am tot uiat să văd vreo turmă de oi. Nimic. N-am rezistat și-am întrebat un turist ce poate să fie. Erau marmotele. Știam de ele doar din cărți, era pentru prima oară când aflam că există și-n România.
Ulterior am aflat că au fost aduse din Alpii Austrieci, în 1973, de către câțiva membri ai Academiei Române. Ele pot fi văzute doar vara, spre sfârșitul lunii octombrie încep să se retragă în pământ, unde-și petrec somnul de iarnă. Ajung până la 60 cm lungime și 7 kg în greutate. Au galerii adânci, cu mai multe ieșiri sub noianul de blocuri de stâncă, unele mai mari ca altele.
După o oră și jumătate mi-am atins scopul, ajungând pe cel mai înalt vârf, Peleaga, cu o înălțime de 2509 m. Imaginile de sus sunt de-a dreptul impresionante.
Am plecat spre N-E, vizând vârful Păpușa de 2508 m. Pe la jumătatea drumului a venit o furtună care m-a udat bine și-a plecat (ca la munte). N-am abandonat. Urcarea este greoaie, pantă mare, cu abrupturi pe măsură. Mă temeam doar de pietrele care au devenit alunecoase. După o jumătate de oră, apărând soarele, mi-am revenit.
M-am întors pe Peleaga (așa-i traseul) și m-am îndreptat spre vârful Retezat. Razele soarelui mi-au arătat niște indicatoare de pe Șaua Retezatului. Trebuia să urc pe Bucura și apoi să cobor pe Șa. Mi-am continuat itinerarul până pe vârful Retezat, de 2485 m, care seamănă cu o piramidă cu vârful tăiat. Legenda spune că, în trecut, au fost mai mulți uriași pe aceste meleaguri care au fost înfrânți de un voinic. Acesta i-a tăiat capul unuia și l-a transformat într-un munte, căruia i se spune Retezat.
M-am grăbit să revin, de data asta direct spre tabără, prin vârful Bucura, de 2433 m, pe la lanțuri, singurul loc mai periculos. Am ajuns la bază, aproape noaptea, nu înainte de a vedea, pe malul unui lac o turmă de mioare cu ciobani și doi măgari. În cinci minute și-au făcut stâna (cortul). Unde-i prinde noaptea, acolo trec la somn. Interesantă vară pentru ei.
Într-un decor brâncușian (masă și scaun de piatră), am luat cina la lumina lanternei și-am trecut la odihnă. Dimineața a fost mai lungă… Mergând după apă, cei de la salvamont (un mic adăpost salvamont, cu o prispă mare pe care te poți adăposti de ploaie) m-au oprit să le dau detalii asupra zilei precedente. M-au observat c-am plecat primul și-am ajuns ultimul în tabără. Le-am relatat cele petrecute și-au rămas surprinși de numărul de vârfuri urcate (Peleaga, Păpușa, Retezat, Bucura 1 și Bucura 2). Au vorbit cu mine, nevenidu-le să creadă performanța mea.
Pentru a treia zi mi-am programat o tură la Lacul Zănoaga (5+5 ore). Analizându-mi proviziile rămase (aici se poate sta până termini hrana – nu există nicio cabană), mi-am dat seama că trebuie să plec la vale. Mi-am propus să dezleg misterul fluierăturilor din prima zi. M-am ascuns după o piatră și nu mică mi-a fost mirarea când au apărut marmotele. Prima studiază terenul apoi le anunță pe celelalte. Mi-am satisfăcut și-această curiozitate. Coborârea a fost mult mai anevoioasă din cauza picioarelor care nu mai țineau ritmul ca-n prima zi.
Parcul Național Retezat s-a înființat în 1935 la inițiativa profesorului Alexandru Borza și a savantului Emil Racoviță. Are o suprafață de 38.138 ha din Masivul Retezat-Godeanu. În interiorul său sunt 20 vârfuri peste 2000 m și 80 lacuri și tăuri glaciare. Lacurile s-au format în căldările ghețarilor preistorici prin acumularea apelor de ploaie, din izvoare și topirea zăpezilor.
Lacul Bucura este cel mai întins lac glaciar din România, cu o suprafață de 9 ha și o adâncime de 15,5 m, aflându-se la o altitudine de 2040 m. Celelalte lacuri poartă denumiri interesante: Ana, Florica, Galeșul, Lia, Ștevia, Peleaga, Zănoaga.
Flora parcului este constituită din specii vegetale distribuite etajat, în concordanță cu structura geologică și altitudine: pinul, bradul, laricea, zâmbrul, zada, gorunul, stejarul, carpenul. Florile rare sunt distribuite pe întreg ținutul alpin. Fauna este cea specifică întregului lanț montan din țară cu excepția prezenței marmotei.
Obosit, dar mult mai bogat spiritual, m-am întors pe același drum (circa 460 km), cu gândul c-am să revin.
Merită din plin!
Mihai Panțîru
