După Parâng, Retezat, Făgăraș, Iezer, Piatra Craiului, Rodnei, Călimani… nume de referință pentru iubitorii de munte a venit rândul frumuseților locale, de care suntem tare mândri.
Îmi propusesem mai demult să fac un arc de cerc pentru a străbate tot bazinul Grințieșului Mic, pornind de la est spre vest. Am ales o zi dinspre sfârșitul lunii iulie, când prognoza meteo era favorabilă ieșirii ăn natură, și bine am făcut. A fost singura zi în care n-a plouat.
Mașina a rămas cuminte la asfalt și-am pornit pe vestitul Deal Gol cu imagini splendide asupra lacului Izvorul Muntelui și spre dragul nostru Ceahlău.După o altercație hazlie cu câinii lui Daniel (ciobanul zonei) am ieșit din islaz prin terenurile oamenilor (fânețe).
Aici, trebuie să vă spun cu toată sinceritatea că m-a cuprins supărarea, tristețea, amărăciunea și chiar neputința. Nu cu mulți ani în urmă, țarina era plină de oameni, cântece, chiote, bătăi ale coaselor, strigăte spre divinitate să se întoarcă ploile, iar acum… o iarbă până la brâu (m-am udat bine de tot) împânzită de o vegetație amenințătoare, care în curând va ocupa toate aceste terenuri cu fânețe.
Trist, dar adevărat. Timpurile bejeniei spre o viață mai bună a făcut ca locurile natale să rămână de nerecunoscut. Am trecut peste asta și mi-am urmat scopul. După două ore de mers am ajuns pe cel mai înalt vârf al zonei – Hurduga (1516 m), de unde drumul este mai lesne de străbătut, fiind doar drum de culme între Grințieș și Galu, Dreptu. Cu cât înaintam, muntele începea să prindă viață, auzindu-se mugetele și tălăngile vacilor de la stâna lui… Mardare.
După o oră am ajuns la stână, aceasta fiind localizată pe pantele domoale ale Muncileanului.Trebuie să vă spun că este un loc tare pitoresc, o poziționare deosebită, cu o mare deschidere spre sud-est (Munții Bistriței, Ceahlăul, Higheșul, Hășmașul Mare). Dacă nu mă credeți, se poate verifica cu ușurință, cu un utilaj de munte…
Baciul Hulpașu m-a omenit cu jântiță, caș dulce și jântuit deoarece am ajuns chiar la momentul preparării cașului. Tot acesta m-a informat că locul este bântuit de neamurile lui Arthur, o ursoaică cu trei pui de care trebuie să mă păzesc cu mare atenție…
După o ședere agreabilă la stână am plecat cu promisiunea că voi reveni. Urmează partea cea mai anevoioasă, necunoscută, fără marcaj și cărare. De fapt marcaj nu există deloc în zonă. O porțiune de câteva sute de metri, cu arbori căzuți, cu zmeură călcată și-ncercată de prietenii mei necuvântători (una două boabe coapte). Aici mi-a fost și este cel mai greu. Am mai cântat, am mai lovit cu unealta din dotare copacii (baltagul) și-am ajuns, nu cu ușurință, din nou la drumul de culme.
Am căutat locurile cu belvedere, ca să pot ajunge la La Fag. Este mult de mers, riscant să ajungi în Dreptu sau Păltiniș, dar… după două ore bune am ajuns într-un larg câmp cu fânețe, în mijlocul căruia se afla o stână părăsită. Pe perete am văzut marcajul făcut de ieșeni care au marcat traseul din centrul Grințieșului până în Calimani. Eram pe drumul cel bun.
Avertismentul baciului s-a adeverit.În mai multe locuri, pe cărare, am întâlnit urmele ursoaicei, care trecuse înaintea mea. Mi-am comparat mărimea la picior. Cred că purta 46, era mai mare ca a mea și m-am bucurat că nu ne-am intersectat.
Într-un final am coborât spre stânga, la Gura Grințieșului Mic. După opt ore și jumătate am ajuns la mașină obosit (nici nu se putea altfel), dar mulțumit că am reușit să-nconjur tot bazinul Grințieșului Mic.
Celor cărora le este rău de la mersul pe jos, pot folosi mijloace auto, dar cu multe rânduri de pernuțe pe scaune… Muntele se străbate cu bocancii și cu rucsacul în spate… S-auzim de bine!
Mihai PANȚIRU