Fiecare dintre noi, ştim bine, am avut la un moment dat dezamăgiri legate de diferenţa dintre imaginar şi palpabil, dintre închipuire şi realitate. Aşa se întâmplă uneori, atunci când vizionezi un film ecranizat după o carte citită anterior, când priveşti locuri în care ai visat să te afli, când întâlneşti oameni pe care ai sperat să-i cunoşti.
De aceea trebuie să pornim înaintea gândului spre destinaţiile dorite, să păşim mai întâi pe cărările mereu inedite ale minunatului necunoscut şi-abia apoi să îmbrăcăm peisajul deschis în lumina ochilor în veşmântul cuvântului descriptiv, cu amprenta personalizată a propriei percepţii şi sensibilităţi.
Un extraordinar exemplu în acest sens este oraşul Bălan din judeţul Harghita, capăt de drum spre care, cu ani în urmă, la ultima intersecţie cu o arteră de circulaţie de tranzit, indicatorul rutier te îndruma spre „Minele Bălan”.
Era frumos şi atunci, doar că zgomotos şi mai ales din cale-afară de prăfuit, iar locuitorii parcă resemnaţi de lipsa oricăror perspective, măsurau trecerea timpului şi a vieţii, în fiecare lună, de la „avans” la „plată”. Dar minele s-au închis pe rând, dubele cu mineri şi-au rărit cursele până au dispărut cu totul, ca şi rabele încărcate cu minereu, care nu-şi mai găseau rostul, iar praful s-a risipit în vântul ozonat de munte, a fost spălat de ploile ce l-au silit să dezrobească brazii de pe crestele adesea ascunse în nori şi alungat primăvara, odată cu topirea zăpezii.
Acum se vede limpede întreaga aşezare, despre care puţini ştiu că e prima localitate prin care Oltul trece şi se rostogoleşte spre Dunăre şi Marea Neagră, se văd clar şi împrejurimile de un pitoresc emoţionant, se văd lămurit potecile ce te-ndeamnă să le urmezi spre izvor – locul de naştere al Oltului şi să-i asculţi murmurul despărţirii de fratele Mureş, născut şi el tot din coasta munţilor Hăşmaş şi-al cărui clipocit mângâie cealaltă parte a versantului.
Se vede acum cerul şi pământul, se vede viaţa. Nu poţi obosi, respirând aerul binecuvântat de înălţimi, în urcuşul de primăvară către platoul Tarcăului şi calci cu milă pe covorul abia ţesut de colţul ierbii, cu grija de-a nu strivi aproape ireala broderie de ghiocei şi brânduşe.
Dacă rămâi aici e ca şi cum ai călători mereu, fiindcă mereu e altfel, într-o înfrigurată şi continuă schimbare. Se văd florile cum se ivesc timide şi umplu aerul cu parfumul lor, iar printre îmbătătoarele miresme deosebeşti pe rând fragii, zmeura, ciupercile de pădure şi afinele. Colinzi mult căci merită să parcurgi toate traseele, să-nvingi povârnişuri abrupte, să pui stăpânire pe cele mai înalte vârfuri, să te pleci în faţa reginei – floarea de colţ, vizitată adesea de capra neagră, să ajungi în staţiunea Lacu Roşu, la Cheile Bicazului, după ce laşi în urmă Barajul „Mesteacănul”, întunecat şi tăcut, impresionant.
Popasurile sunt şi ele aparte, răcorite de cele mai limpezi izvoare, aproape îngheţate oricât de toride au devenit verile, iar cele cu apă minerală stârnesc mirarea şi poate regretul că există atât de multă bogăţie de care ne bucurăm atât de puţin.
Aşa se vede şi mult mai mult decât atât, Bălanul, micuţă citadelă montană azvârlită într-o frumoasă dezordine pe malurile Oltului şi străjuită de Piatra Singuratică, între Hăşmaşul Mic şi Hăşmaşul Mare.
Gheorghe FILIP
