Aţi auzit de Bucura Dumbravă? Dar de Fanny Seculici? Nici eu, până acum câteva zile, când un prieten, zic eu, mi-a dat o carte şi m-a îndemnat s-o citesc „că merită”. Se numeşte „Cartea munţilor”, apărută în 1943 la Editura Turing-Clubul României, Asociaţie de turism pentru protecţia naturii, sub tiparul „Cartea Românească”, având ca autoare pe doamna Fanny Seculici sau Bucura Dumbravă.
Nu am nici priceperea şi nici căderea de a face o recenzie, dar nu m-am putut abţine să nu citez sau să fac unele comentarii din ceea ce am lecturat.
Prefaţa este realizată de Emanuel Bucuţa, bine documentată şi scrisă în aceeaşi manieră în care e şi cartea. „Muntele n-a fost descoperit de mult. L-au colindat ciobanii şi l-au trecut la pasuri călătorii, fie cei paşnici, fie cei războinici.”
Pomeneşte apoi despre „întâiul drumeţ romantic, care ni-a lăsat o descriere mai încântată a plimbărilor lui pe dealuri şi munţi, Alecu Russo, autorul Cântării României şi întâiul adunător de poezie populară. Cum aşteaptă strungarul oaia cea cu bun lapte la locul ştiut din strungă, aşa a prins el, şi nu Alecsandri, pe ciobanul care ştia plângerea cea minunată, la o coborâre de pe Ceahlău sau de pe un alt munte moldovenesc, şi i-a luat-o ca să ne treacă în veci… La fel cu florile de sus, care cresc mai mici decât suratele lor de câmp, dar au culorile mult mai vii şi mireasma mai îmbătătoare, s-a întâmplat şi cu această mândrie a poeziei populare româneşti.”
Despre scriitoare domnul Bucuţă spune că „a străbătut toate aceste locuri ca să trăiască de aceeaş viaţă cu eroul ei şi nimeni nu mai ştie , iar ea nu mai e aici ca să ne spue, dacă haiducul frate cu codrul i-a descoperit pământul românesc şi toate frumuseţile, sau dragostea pământului a îndreptat-o spre cei mai legaţi de ei fii ai lui… Sprintenă de picior, mândră în purtări, fată până la urmă, la cei cincizeci şi opt de ani pe cari i-a putut ajunge, tânără cu toţi anii, pătrunsă de muzică şi teosoafă prin dor metafizic, Bucura Dumbravă nici nu era cât un munte de frumos, întrupat şi miniaturizat lângă noi . Cartea Munţilor era jurnalul ei, testamentul lăsat nouă!”
Cartea începe cu o „Închinare”. Am încercat să fac o sinteză a celor zise, dar aş fi trunchiat, aş fi deflorat frumuseţea ei. O redau în întregime.
„Închin această carte tineretului.
Doresc tineretului dorul de munte.
Dorul de munte să-i fie călăuză de pe pragul vremei nouă.
Vremea va fi nouă prin îndreptarea sufletelor, spre ţeluri mai vrednice decât cele barbare din era care apune.
Sau mai bine zis, care s-a înecat în sânge şi ură.
Ura şi vărsarea de sânge vor fi socotite ca păcatele cele mai ruşinoase de omenireea vitoare.
Viitorul nu este al forţei brutale, ci al frăţiei.
Ca să se desvolte mai bine frăţia, trebuie să-i pregătim o atmosferă sănătoasă, atât morală, cât ţi materială.
La munte mor toate deşertăciunile şi speriturile, piedicile.
Organizaţi-vă viaţa altfel, ca să vă rămână vreme de dus la munte; atunci şi munca voastră va fi sănătoasă şi bine cumpănită.
Cereţi pentru toţi dreptul la odihnă în mijlocul naturii, dreptul la lumina soarelui, la aer curat, la codrul verde, la vârfurile dorului de înălţare.”
Urmează scrierea propriu-zisă, fiind descrise excursii în Bucegi, Făgăraş şi alţi munţi faimoşi ai României. Fie-mi iertat, dar Dumnezeu a dat românilor totul: munţi, dealuri câmpii, deltă, ape, sare, aur , fier, uraniu, petrol… totul. Ce nu avem? Dacă veţi citi cartea, o veţi face într-o bucăţică de noapte, n-o să vă pară rău. Descrie nişte ascensiuni, dar în acelaşi timp, subtil, dă sfaturi. O să încerc să reproduc o parte din acestea.
Este important cum pleci la drum. Nu e de ajuns să soseşti la vreme, trebuie să soseşti şi cu voie bună. Mai ales dacă cerul e întunecat şi bate vântul a ploaie. Atunci zâmbetul tău să înlocuiască zâmbetul soarelui…. Este o deosebire fundamentală între o cobe rea şi un turist prevăzător. Aceea e în stare să strice expediţia cea mai frumoasă prin atmosfera de critică şi de fricoasă nemulţumire ce răspândeşte în jurul ei. Vom porni spre raiul munţilor. Vom trăi, timp de câteva ceasuri sau zile, o viaţă cu totul nouă, fără grije, fără răspundere sau datorie, o viaţă neîncepută, închinată numai frumuseţii şi veseliei celor mai curate şi sănătoase. Vom fi ca copiii, ale căror gânduri nu trec dincolo de clipele de faţă, ne vom opră însă conştienţi la frumuseţea acestor clipe.
Bagă la cap, drumeţe, şi nu pleca la munte cu or şi cine! Nici dacă conduci tu, nici dacă conduce altul. Tu catană, alege-ţi bine căpitanul. Iar tu căpitane, nu primi decât catane zdravene… Voinicosul pionier nu ştie că nu e bine să te joci cu muntele. Că muntele nu are nimic egalitar în felul cum primeşte pe cei ce vin la el, că el selectează fără milă – după legea firei întregi. Şi dacă eşti căpitan, potriveşte greutăţile excursiei după însuşirile trupeşti şi intelectuale ale cătanelor.
Echipamentul constitue o parte integrantă a forţelor drumeţului. Ghete groase ţintuite şi unse mereu cu grăsime, ca să fie tot odată moi şi impermeabile, jambiere, un costum bine croit şi bine cusut dintr-o stofă trainică, – catifeaua groasă e admirabilă, ca şi ţesăturile româneşti, călugăreşti sau ţărăneşti, – o manta de ploaie şi un sweter sau o vestă îmblănită, sunt lucrurile de care turistul nu poate să se lipsească, atât din punct de vedere practic ca şi din cel estetic.
Visul ar fi să ne hrănim cu parfumul florilor şi al pădurei. Chestia hranei nefiind uşor de rezolvat, mai ales când plecăm pe mai multe zile, trebuie să ne străduim să măsurăm pretenţiile noastre. Slănină, brânză, pâine, ciocolată, mere şi ceaiu, iată un şir de bucate durabile, hrănitoare şi gustoase şi mult mai lesne de transportat de cât cutiile de conserve. Se-ţelege că trebuie şi zahăr pentru ceaiu. Zahărul este cel mai bun reconstituant.
Economisirea forţelor începe dela plecare. E bine să porneşti cu pas domol şi măsurat, mai ales dacă ţi-a venit greu să te scoli şi eşti încă amorţit de somn. O sforţare prea timpurie îţi taie genunchii pentru toată ziua. Un ritm potolit al mersului te duce departe, pe nesimţite, şi-ţi dă putinţa să-ţi grăbeşti pasul ori când vei vroi, chiar la sfârşitul unui drum lung. Greutatea pe care o duci în spate, să nu-ţi înpiedice răsuflarea, nici să nu grăbească bătăile inimei.
Nicăieri nu e mai multă nevoe de cuviinţă de cât la munte, sub cerul larg, în aerul curat, unde o lipsă de bună creştere e mult mai supărătoare ca într-un salon.
Să nu rupi nici o floare… să nu dai în unele buruieni, urzici, scaieţi cu un gest eroic.. .să nu dai jaf în ciuperci!
Când e bine să te duci la munte? Totdeauna.Nu e anotimp care ar putea să-ţi închidă drumul spre înălţimi. Pentru adevăratul drumeţ nu există vreme „rea”, fiindcă el ştie să iubească natura sub toate înfăţişările ei.
Sunt câteva „experienţe” scrise cu un romantism specific feminin de o împătimită a muntelui şi de care orice drumeţ a trebuit şi trebuie să ţină cont când urcă sau coboară muntele. Acesta ne umple inimile de bucurie şi frumuseţe, plămânii de aer ozonat, ne primeşte cu braţele deschise, dar se mânie când nu e respectat. Şi… Doamne fereşte!
Ilie ALEXANDRU
