În vara anului 1987 am făcut o scurtă excursie în teritoriile foste românești, Basarabia și Bucovina, pe traseul București, Chișinău, Bălți, Cernăuți, București. Doream mult să-i văd cu ochii mei pe frații noștri din aceste teritorii la ei acasă. Traseul București – Chișinău și Cernăuți – București l-am parcurs în tren, iar Chișinău – Bălți – Cernăuți în autocar. De cum am trecut frontiera la Ungheni și până am părăsit teritoriul URSS am fost însoțiți de ghizi locali sovietici, vorbitori de limbă română, care, în afară de asigurarea serviciilor turistice, răspundeau la numeroasele întrebări puse de turiștii români.
Cum în grupul nostru erau multe persoane instruite, care cunoșteau bine istoria contemporană a țării noastre, nu cea învățată la școala după manualul lui Mihail Roller, ci chiar trăită de ei sau povestită de părinții sau bunicii lor, este normal că turiștii adresau întrebări pe teme de istorie a relațiilor româno – sovietice, care puneau în mare încurcătură ghizii sovietici. Uneori aceste discuții se înfierbântau, riscau să degenereze în ceartă între turiști și ghizii sovietici, ceea ce era cu totul anormal. Atunci eu interveneam și încercam să-i temperez pe români, explicându-le că scopul excursiei noastre nu era să rezolvăm problema relațiilor României cu Uniunea Sovietică, ci să vizităm aceste locuri, să vedem frumusețile și bogățiile regiunii, cu locuitorii ei, cum muncesc și trăiesc aceștia la ei acasă. Când aveam posibilitatea, mă despărțeam de grup, intram în contact direct cu locuitorii, aveam scurte convorbiri amicale cu ei ca să aflu ce mă interesa, fără a deranja. Spre exemplu, în piața de zarzavaturi din Chișinău am văzut două precupețe care discutau între ele în limba rusă. O întreb pe una cât costă legătura de pătrunjel și îmi răspunde într-o neaoșă limbă română, bineînțeles cu accent moldovenesc, 25 de copeici. O întreb pe a doua cât costă legătura de leuștean și îmi răspunde în același mod, 20 de copeici, deci leușteanul era mai ieftin. Normal că le-am întrebat dacă sunt românce sau rusoaice și mi-au răspuns în cor, nici una nici alta, suntem moldovence. Bine, dar atunci de ce vorbiți între voi în limba rusă și nu în română? Pentru că noi cunoaștem la fel de bine cele doua limbi și nu are importanță în care vorbim.
Din surse anterioare aflasem că Basarabia, în ciuda măsurilor groaznice de deznaționalizare luate de autoritățile țariste după 1812 și sovietice în 1940 – 1941 și după 1944, ca deportarea în masă a românilor în Asia Centrală și în Extremul Orient și aducerea în locul lor de alogeni, ca să strice compoziția etnică a provinciei, interzicerea folosirii limbii române în public, în școli, în biserică la slujbele religioase, ei bine, românii au continuat să rămână majoritari în aceasta provincie până în prezent, grație femeilor române. Acestea, chiar căsătorite cu alogeni, de obicei ofițeri sau funcționari ruși din administrație, au continuat să-și învețe copiii lor să vorbească românește, să le spună cine sunt și de unde vin, ba uneori să-i învețe bine limba română, chiar și pe soții lor.
Tovarășele mele de conversație sigur nu făceau parte din acea categorie de femei românce, din moment ce afirmau că nu are importanță în ce limba vorbesc. Din continuarea convorbirii cu ele am aflat că erau amândouă dintr-un sat românesc din apropierea Chișinăului, probabil puternic rusificat, că erau colhoznice, dar veneau zilnic în piață pentru a valorifica produsele muncii din gospodăria lor. Pentru mine a fost suficient să aflu ce mă interesa.
Despre deportarea masivă a românilor din Basarabia și Bucovina de Nord în Extremul Orient sovietic am aflat și dintr-o alta sursă, absolut neutră. Cândva am urmărit pe TV5 Europe un film documentar francez despre vulcanii din peninsula Kamciatca. Se afirma acolo în film, printre altele, că datorită condițiilor de viață extrem de grele din această regiune vulcanică, în Kamciatca, populația este foarte rară, formată nu din ruși, ci urmași rusificați ai celor deportați aici din zonele europene nou cucerite după al doilea război mondial, dând drept exemplu Moldova. Era prezentat un celovec (cetățean) care declara că el este rus, dar că bunicii lui erau moldoveni, de unde au fost deportați aici și li s-a pus în vedere că le este absolut interzis să se înapoieze în locurile natale sau chiar apropiate acestora.
A doua zi am plecat mai departe și am vizitat orașul Bălți. Aici am avut o surpriză neplăcută. Erau multe persoane care nu cunoșteau limba română, sau probabil nu vreau să-mi răspundă la întrebările mele. Vizitarea Muzeului orășenesc făcea parte din program. Muzeul era organizat într-o frumoasă biserică ortodoxă. De cum am intrat în incintă m-a impresionat o mogâldeață enormă din material textil, așezată în naos lângă fereastră, care era tare greu de identificat ce reprezinta, un iepure, după urechi, câine după poziția în care stătea sau urs, după mărime. Normal ca întreb ghidușa muzeului ce reprezintă acel obiect expus și îmi răspunde că este ursulețul Mișca, mascota Olimpiadei de vară de la Moscova, din 1980. După dimensinea pe care o avea, mai bine i s-ar fi spus ursoiul Mișca.
Icoanele catapetesmei erau acoperite de fotografiile a diferite persoane care au avut un rol oarecare în instaurarea comunismului în Basarabia, toate reprezentând alogeni, nici un român. În centru, exact în fața ușilor împărătești,era fotografia unei femei, care dacă ar fi avut un copil în brațe ai fi zis că este Maica Domnului. Doamne, ce blasfemie sunt capabil sa debitez. Deși știam foarte bine să citesc rusește, doar studiasem această limbă șapte ani în gimnaziu, liceu și la facultate, o întreb din nou nevinovat pe ghidușa muzeului cine-i persoana în cauză. Imi răspunde că este românca Chaia Lifșiț, membră a Partidului Comunist din România, moartă în închisorile românești. Mă uit direct în ochii ei și o întreb: Chaia Lifșiț româncă? Ea imi repetă hotărât, da, româncă. Atunci eu sunt șaman din Tibet. Și totuși ghida Muzeului din Bălți avea perfectă dreptate; în perioada când a murit Chaia Lifșiț avea cetățenia română.
După orașul Bălți, ne-am continuat călătoria spre Cernăuți. Undeva în nordul județului Botoșani, autocarul a făcut o oprire, pentru ajustare, la un restaurant cu grup sanitar, într-un sat în care toată lumea vorbea numai românește. Am profitat de ocazie și l-am rugat pe ghid să oprească undeva, să vizităm și noi gospodăria unui sătean sovietic. Eu bănuiam că ne aflăm în ținutul Herța, locuit numai de români, ținut care în toată istoria sa a aparținut numai Moldovei, apoi regatului României, niciodată până în 1940 unei țări străine și că ar fi interesantă o asemenea vizită. Răspunsul a fost categoric nu, sub diferite pretexte. A spus că nu este prevăzută în program o asemenea vizită, că am pierde multă vreme și nu am ajunge la timp în Cernăuți, unde suntem așteptați, că sătenii nu sunt acasă, ci la muncă pe câmp și în final a venit cu argumentul suprem: locuința colhoznicului este proprietate privată, care nu poate fi violată. Bine, tovaraşe, dar noi nu violăm casa omului, ci dimpotrivă îi cerem aprobarea și sunt convins ca ar fi bucuros să ne primească în gospodăria lui. Imposibil, și ne-am continuat drumul spre Cernăuți. Eu știam de la început răspunsul, dar am încercat totuși. Ajunși în Cernăuți, ghidul din Chișinău ne-a predat celui local și ne-a spus la revedere. Ghidul local din Cernăuți ne-a spus de la început că el este ucrainean, dar ne va vorbi în limba română. Totuși, când ne-a prezentat Ucraina, în general, ne-a spus că printre minoritățile naționale, în afară de românii din Bucovina (atenție, nu a menționat și Transcarpatia), în sud-vestul țării mai trăiesc și moldoveni, în Transnistria și Bugeag, care vorbesc moldovenește, o limba înrudită cu româna. Inutil să mai intru în discuții pe această temă.
De la bun început toți membrii grupului de turiști și-au exprimat dorința de a vizita casa lui Aron Pumnul, profesorul și gazda lui Mihai Eminescu, în perioada când a învățat în acest oraș. Ne-a spus că nu a auzit de existența unei asemenea case și cu asta ne-am lămurit la ce să ne așteptăm.
Cât am avut timp liber la Cernăuți am vizitat de unul singur cartierul vechi al orașului, în special Biserica Episcopală Română și Universitatea. Am rămas puternic impresionat de măreția și frumusețea exterioară a Bisericii Episcopale Române din Cernăuți. Profitând de ușa principală întredeschisă, am intrat înăuntru. Ce mi-a fost dat să văd era întruchiparea concretă a urii comuniștilor față de biserică, în general și față de români, în cazul de față. Absolut întreg spațiu interior al bisericii era transformat în depozit de materiale de construcții: lemn de construcții fasonat pe diferite dimensiuni, scânduri, stive de saci cu ciment și alte materiale de construcții până deasupra ferestrelor. Nu se putea vedea decât foarte puțin din pictura cupolei bisericii. Am ieșit tare mâhnit și mi-am dat seama că poveștile consătenilor mei, foști prizonieri la sovietici, despre folosirea bisericilor ca săli de dansuri, grajduri pentru animale sau depozite de materiale de construcții erau perfect adevărate.
In drum spre hotel mi-am amintit că Doina m-a rugat că, dacă găsesc, să cumpăr un set de vase de bucatărie de inox. Intru într-un magazin de menaj și întreb vânzătorii dacă au așa ceva. Toți ridicau din umeri, nimeni nu știa românește. Atunci încep să fac apel la cunoștințele mele de limbă rusă, pornind de la oțel, la rusescul stal, trecând pe lângă Stalin și ajung, în final, la stalicinâi, adică din oțel, oţelos. Tot nu m-a înțeles nimeni. Atunci, o tânără care intrase între timp în magazin, văzându-mă cum mă chinuiesc să-i explic vânzătorului ce doresc, mă întreabă, pe românește, ce vreți să cumpărați, domnule? I-am răspuns, vase de bucătărie din inox. Ea întreabă, vânzătorul spune că nu are, eu zic spasiba, respectiv mulțumesc și părăsesc magazinul.
Tânăra mă urmează și imediat ce ajung în stradă mă întreabă de unde sunt. Îi răspund ca din România. Atunci ea îmi spune că este româncă din comuna Mahala, din apropierea Cernăuțiului, că este studentă la facultatea de medicină, în anul al doilea, că iubește România și tare mult ar dori să o viziteze, că ascultă permanent posturile de radio românești, visează să-și continuie studiile aici, eventual să se stabilească în România, dar nu știe cum să procedeze. Ar dori să facă orice sacrificiu pentru a realiza această dorință, inclusiv o căsătorie fictivă, numai să trăiască în România, solicitându-mi părerea, dacă aș putea-o ajuta într-un fel.
Eu cunoșteam foarte bine legislația română în materie, respectiv regimul străinilor în România, sau căsătoria unui român cu o cetăţeană străină, din perioada în care am activat ca diplomat la Ambasada României din Franţa. Știam că un român, pentru a se căsători cu o cetăţeană străină avea nevoie de o autorizaţie specială, semnată de preşedintele ţării, ori cum N. Ceauşescu era tare ocupat cu alte probleme, cu căsătoriile mixte era tare zgârcit şi le semna din an în Paşte.
Imi aduc bine aminte, când lucram la Paris, că într-o zi a venit un francez la ambasadă să ne ceară ajutorul ca logodnica lui să obţină autorizaţia de căsătorie cu el. Omul a venit ca turist în România, a cunoscut o româncuţă pe plajă, s-a îndrăgostit de ea, s-au iubit, ea a rămas însărcinată, iar el i-a spus, nici o problema, vino în Franţa, ne căsătorim şi totul s-a rezolvat. Numai că în cazul de faţă, de aici au început problemele
Fata a depus cerere de aprobare a căsătoriei la preşedinţie, Ceauşescu nu avea timp pentru asemenea nimicuri, copilul s-a născut, a crescut, a început să meargă, apoi să vorbească, dar mama tot nu obţinea aprobarea mult dorită. Omul a venit disperat la ambasada să ceară ajutorul pentru a-şi întemeia familia. Imi amintesc, mi-a spus textual: „Domnule consul, ajutaţi-mă în obţinerea autorizaţiei respective, copilul meu creşte, a început să vorbească şi nu mă recunoaşte de tată. Când merg în România și mă mă vede lângă mamă-sa, o întreabă, cine este nenea”?
In cazul studentei din Cernăuţi, până obţinea logodnicul ei autorizaţia de căsătorie, ea termina facultatea şi poate mai făcea şi un an, doi de rezidenţiat. Puteam eu să-i spun asta, nici vorbă. După felul cum se întorceau acasă majoritatea românilor aflaţi la studii în URSS cu diploma în buzunar, dar şi cu soţii rusoaice, blonde, frumoase foc şi bine instruite de către KGB asupra sarcinilor de îndeplinit, bănuiam ca studenta din Mahala nu are nevoie de autorizaţie de căsătorie semnată de Mihail Gorbaciov. Fără ca eu să cunosc legislaţia în vigoare în URSS am sfătuit-o să solicite un paşaport cu care să vină pentru o perioadă mai scurtă în România, să se documenteze asupra posibilitaţilor de a-şi continua studiile aici sau chiar de a se stabili definitiv în ţara noastră. In vremurile acelea românilor le era strict interzis să găzduiasca persoane străine în apartamentele lor. Conştient fiind de riscul pe care mi-l asumam, pentru a o ajuta, i-am promis studentei că aş putea să-i asigur cazarea gratuită în apartamentul meu din Bucureşti, pentru o perioadă limitată de timp, până îşi rezolva problemele ei de sejur, sau, în gândul meu, până mă toarnă un vecin la securitate că eu găzduiesc un străin în apartament.
Se pare că obţinerea paşaportului era o problemă grea pentru ea. Oricum, cât a stat de vorbă cu mine era tare agitată, mereu se uita în dreapta şi în stânga să vadă dacă nu o urmăreşte cineva. In momentul în care eu căutam o bucată de hârtie să-i dau adresa şi telefonul meu din Bucureşti mi-a mulţumit frumos şi a plecat val-vârtej, fără să aflu măcar cum se numeşte acea studentă din Mahala.
Sunt absolut convins că în prezent ea este medic specialist într-un spital din România sau din Europa occidentală, dar nu din Ucraina. Întâlnirea şi convorbirea cu această persoană m-a convins şi mai mult despre tragedia românilor rămaşi în afara graniţelor ţării, supuşi deznaţionalizării, fără nici un ajutor din partea fraţilor din România.
După aceasta discuţie răscolitoare, în drum spre hotel văd un cuplu de bătrânei, care vindeau îngheţată la cornet, dintr-un cărucior. Intreb ce sortimente are, iar el mi le înşiră pe toate. Comand una cu vanilie. In timp ce o consumam la faţa locului, el mă întreabă: dumneata nu pari a fi de pe aici, de unde sunteţi? I-am răspuns: Da, aveţi dreptate, sunt din ţara de dincolo de gardul de sârma ghimpată, din România. De unde anume din România? Din Bucureşti. Chiar din Bucureşti? Da, chiar din Bucureşti, îi răspund eu ca să nu mai lungesc vorba. Doamne, ce oraş frumos, eu acolo am făcut armata, câte amintiri plăcute mă leagă de acel oraş. Apropo, domnule, ce noutăţi mai sunt prin Crucea de Piatră? Nu am mai apucat să-i răspund că soţia sa mi-a luat-o înainte: „Nu ţi-e ruşine, boşorogule, eşti cu un picior în groapă şi te interesează ce noutăţi au apărut în Crucea de Piatră”?!
Aceasta a fost ultima convorbire pe care am avut-o cu românii din Bucovina de Nord.
Constantin COJOCARU
P.S. Pentru tinerii care poate nu ştiu ce este Crucea de Piatra: În perioada interbelică era cartierul prostituatelor din Bucureşti, foarte vizitat de către soldaţii în termen, dar uneori, spun gurile rele, chiar şi de regele Carol al II-lea.
