„Izolata lui înălțime are ceva din mândria sihăstriei!” (Cercetașul)
În 24 aprilie 1928, „Ziarul Științelor și al călătoriilor” apare cu numeroase articole interesante, dar unul în mod special ne captează atenția. Un redactor al acelor vremuri, supranumit „Cercetașul”, întreprinde o drumeție pitorească prin zona Ceahlăului. Vom călători și noi odată cu el.
După un „drum lung, rău și plictisitor”, printre „case sărăcăcioase” străjuite de niște dealuri „pleșuve”, care ascundeau mărețul Ceahlău. Ieșind dintre aceste așezări s-au îndreptat înspre un drum frumos, pietruit și răcoros străjuit de brazi falnici care i-au călăuzit spre o „poiană largă cu iarbă îmbelșugată” din fața Schitului Durău. Deasupra așezării monahal, muntele Ceahlău stătea „știrbit de colțuri masive de stânci risipite într-o pitorească perspectivă”.
După ce a vizitat mănăstirea plină de călugări „gârboviți, ce cântau cu glas obosit” , starețul Teofan le-a spus că „trebuie să dea gata Ceahlăul cam în trei ore, măsurând compasul picioarelor”. În aproape două ore au fost în vârf pentru a vedea asfințitul soarelui „într-un amurg încântător, cu largi depărtări desvelite”. Au definit în zare Călimanii, Pietrosul și văi cu dealuri „spintecate de râpi galbene”.
Ajunși „La cabană” au mai găsit „o societate veselă de zece persoane” cu care au făcut schimb de informații, dar somnul în cele din urmă i-a învins. La ora 3 ale dimineții sunt pe poziții „dârdâind de frig” pentru a vedea răsăritul soarelui tocmai din vârful Ceahlăului: „încet, soarele apare roșu, fără raze, cu cercul său enorm de mare, conturat perfect apoi se albește și devine strălucitor”.
Se pregătesc de coborâre cu tristețe, ce-i drept, dar își notează câteva caracteristici: „e un munte, care prin felul așezării sale, îți dă impresia masivității, e înconjurat de dealuri mici, fără nici un concurent la înălțimea lui, își ridică coama sfidător în fața „Pietrosului”, înalt și el, dar prea depărtat ca să știrbească ceva din farmecul Ceahlăului.”
Roxana Gabor Tănase