Coborând pe sub Ocolaşul Mare spre Poiana Maicilor, trecem pe sub Pavilionul Dacic şi Coloana Dorică, pe lângă Ocolaşul Mic, de unde un chip de dac priveşte din stâncă, ne îndreptăm spre Creasta Cocoşului.
În stânga te întâmpină două stânci cu forme ciudate, asemănătoare cu nişte căpiţe sau chiar clăi, precum cele făcute de munteni în ţarinile de la poalele muntelui.
Se spune că aici poposea cu oile sale un bătrân cioban, pe nume Miron, originar de prin Bicazul Ardelean, alegând păşunea grasă de sub Masa Dacică şi se oprea adesea să privească în zare spre Hăşmaş, spre Piatra Singuratică.
Îi plăceau lui cele două stânci ciudate şi ascuţite, lângă care şedea şi cânta din fluier. Vietăţile pădurii îl ascultau vrăjite.
Chiar şi pustnicul Ghedeon cobora de la adăpostul său de lângă Piatra Altarului ca să-i asculte viersul neasemuit.
Ciobanii şi schivnicii, caprele negre, vulturii ţipători numiţi ceahlăi, stâncile şi vârfurile îl ştiau acolo. Îi auzeau fluierul. Toate îl îndrăgeau şi el le iubea peste poate.
Se spune că a murit stors de vlagă lângă stâncile sale.
Oasele-i albite de vremuri nu s-au mai găsit şi oamenii au zis că le-au primit stâncile. Fluierul său nu mai doinea. Dar uneori, când vântul se îndârjeşte cu răsuflarea-i grea printre jnepeni şi stânci, parcă se mai aude fluierul lui Miron răzbătând dinlăuntrul pietrelor sale.
Culeasă și prezentată de Daniel Dieaconu
