Pe vremuri, când eram elev la gimnaziul din Borca, era obiceiul ca lasfârşitul fiecărui an şcolar toţi elevii să participe într-o zila o excursie în împrejurimile localităţii.Traseele erau doar două; unul mai scurt, pe pârâul Borca până la izvorul cu apă minerală, la Borcut, lung de circa14 km,şi altul pe Sabasa, pe muntele Stânişoara, la Crucea Talienilor, pe drumul vechi, (cărări) cam de 26 de km. Pentru mine din Lunca Gâștei se mai adăugau cei 14 km, până în Borca şi înapoi.
La sfârşitul clasei a V-a, în 1949, excursia a fost programată la borcut. Eu cunoşteam traseul foarte bine, deoarece mersesem de multe ori cu copiii din sat să aducem apă minerală, mai ales iarna, cu săniuţele. Plecam în ciurdă sâmbătă seara, câte 10–12 copii, obligatoriu trebuia să participe la acţiune şi o persoană adultă. Cu săniuţele după noi, în care se aflau zece–cincisprezece butelii, ajungeam noaptea la izvor, strângeam lemne din pădure, făceam un foc mare, sub supravegherea adultului, care trebuia să aibă topor cu el şi în timp ce fiecare copil îşi umplea ambalajele cu borcut, noi ceilalţi spuneam fiecare poveşti în jurul focului. După ce ultimul copil îşi umplea sticlele cu borcut, adultul stingea focul, verifica minuţios ca totul să fie în regulă şi făceam drumul de întoarcere acasă, unde ajungeam spre dimineaţă, în aceeaşi atmosferă de basm. Doamne, ce nopţi de vis am petrecut în acele excursii nocturne, care mi s-au tipărit în memorie pentru tot restul vieţii!
De data aceasta, la excursie au participat şi multe cadre didactice. Cu câteva zile înainte de data programată, profesorul Alexandru Ţăranu, care se îngrijea de buna desfăşurare a excursiei, ne-a anunţat că, dacă sunt amatori, excursia se poate prelungi până în cheile pârâului Borca, aflate la 7 km în amonte de izvorul de borcut, deci 14 km în plus. Am fost primul care m-am înscris, deoarece ştiam de ele de la fratele meu mai mare, Arsinte, dar nu le văzusem. Ne-a avertizat să avem mâncare cu noi de prânz, dar în primul rând să fim bine echipaţi pentru ploaie şi încălţări comode, deoarece drumul este foarte rău. Ce încălţări mai comode puteau să existe, decât opincile mele de cauciuc de motocicletă?
În ziua programată, pe la orele 7 dimineaţa, eu eram primul prezent în faţa şcolii, pe la orele 8 tot grupul foarte numeros a plecat agale la drum. Ajunşi la destinaţie, toţi elevii şi-au umplut burţile cu apă minerală, apoi au început să mai viziteze împrejurimile. Noi cei viteji înscrişi pentru Cheile Borcii, nu mulţi, doar vreo 6–7 băieţi, cu profesorul Țăranu în frunte, nu am pierdut timpul, am băut şi noi borcut pe săturate, am luat rezerve pentru drum şi am plecat imediat mai departe. Cei şapte km i-am parcurs pe nesimţite, într-un peisaj mirific, dar mai ales ascultând poveştile pescăreşti ale dlui profesor, care era şi un pescar împătimit. Pe măsură ce ne apropiam de chei, versanţii pârâului Borca deveneau tot mai abrupţi, pădurea tot mai întunecoasă, drumul de lângăpârâu tot mai îngust, până când, la un moment dat, totul sa terminat. În faţa noastră apare un adevărat tunel, în realitate un şanţ foarte adânc, de 10–15 m săpat de apa pârâului Borca în munte şi lung cam de 150 de m. Distanţa dintre pereţii şanţului era de 10–15 m, dar uneori se reducea la doar 3–4 m, de unde aspectul de tunel. Mai mult, pe versantul drept al pârâului, aproape pe toată lungimea cheilor, apa Borcii a săpat adânc în stâncă, lărgind albia cu circa 2 m faţă de pereţii cheilor, de unde iarăşi aspectul de tunel. Un alt aspect interesant al cheilor pârâului Borca, dacă pe versantul stâng al pârâului,peretele de stâncă era continuat cu solul împădurit, pe versantul drept, peretele continua cu mai multe formaţiuni stâncoase, deasupra solului, sub forma de coloane, înalte de 3–4 m, ceea ce dădea un aspect deosebit de frumos întregului peisaj.
Drumul pe care venisem traversa pârâul, apoi se termina. Continua totuşi sub forma unei cărărui foarte înguste, dar nu urma pârâul,ci o lua pe coastă, pe deasupra cheilor. Noi ne-am descălţat, am luat încălţămintea în mâini, deoarece nu ştiam că nu putem ieşi din chei în amonte şi am continuat să înaintăm prin apa pârâului extrem de rece. Cam la vreo 50 de m de la intrarea închei, urma un mic cot la stânga, de unde ni s-a deschis în faţă întreaga perspectivă, un şant foarte adânc în stâncă, perfect drept, lung de aproape o sută de m, la capătul căruia se afla o cascadă de vreo 3–4 m a pârâului Borca. Am ajuns la ea, am admirat-o de aproape, dar nu mult timp, deoarece ne îngheţau picioarele în apă. Ce am mai observat atunci, că pe aproape întreaga lungime a cheilor, pe partea dreaptă, apa pârâului a săpat în stâncă unşanţ, astfel că albia la nivelul solului era mai lată cu circa doi metri decât spaţiul dintre pereţii cheilor, loc unde soarele nu ajungea niciodată. Acest spațiu era ocupat, pe toată lungimea sa, de un bloc de gheaţă, cam de o jumătate de metru înălţime, la acea dată, la sfârşitul lunii iunie.
Grăbiţi din motivele arătate, ne-am întors la ieşirea din chei, ne-am încălţat şi am continuat drumul pe cărăruia amintită. La capătul ei, deasupra cheilor, ni s-a deschis o privelişte surprinzătoare. O poiană perfect orizontală, în formă de semicerc, cu o rază de circa 50 de m, mărginită de o pădure deasă de molid tânără şi împărţită în două părţi egale de pârâul Borcii, care ieşit din sihlă, o traversa şi îşi arunca apele în cascada amintită. Înainte cu vreo 2-3 m de a intra în cascadă, în albia pârâului Borca era o bulboană mare, cu diametrul de vreo 6-7 m, cu o apă extrem de limpede, adâncă de 20–25 cm,făcută de oameni, în care colcăiau o sumedenie de păstrăvi, de toate mărimile. Lucru tare curios, dacă stăteai liniştit pe marginea bulboanei, se apropiau de mal, de parcă ar fi fost curioşi să afle cine suntem şi cu ce ocazie îi deranjăm. Era un spectacol fantastic să-i vezi când se întorceau cum le străluceau solzii argintii în bătaia soarelui, de nu te mai săturai să-i admiri.
Dacă stăteai cu faţa în sensul de curgere a apei în poiana respectivă, în partea dreaptă, lângă pădure, se afla o casă foarte mare, în stil local, cu două camere mari în față şi tindă între ele, alte două camere mai mici în spate şi cu acoperişul în patru ape. Era pichetul grănicerilor români, deoarece în perioada Dictatului de la Viena frontiera dintre România şi Ungaria era foarte aproape, la mai puţin de 3 km. Probabil grănicerii români au amenajat acea bulboană, unde se mai răcoreau vara, pe timpul căldurilor mari, iar acum era raiul păstrăvilor.
(Va urma)
Constantin COJOCARU
