Experiența alături de copiii din echipa „Ranger Junior” din anul 2018, a fost, ca în fiecare an, una cu totul deosebită, cu multe experiențe trăite și multe lucruri învățate.
Cea de-a doua mini-tabără de anul acesta ne-a purtat într-un loc nou pentru mine și pentru mulți dintre participanți: Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș. Pe tot parcursul taberei în mijlocul naturii parcă am simțit că cerul se unește cu pământul, că spiritualul a devenit palpabil, că nu mai avem alături o echipă de oameni, ci una de îngeri care au găsit pe Dumnezeu pe pământ, că nu urcăm pe munți, ci efortul este să descoperim armonia divină, că natura este Dumnezeu. Este normal să simți lucrul acesta când descoperi așa zone minunate, așa ape curate, așa stânci mărețe, așa oameni pasionați și prieteni ai naturii.
Expediția noastră a însemnat efort, panoramă, curaj, admirație. Cheile Șugăului, cu stâncile abrupte pe care urcau curajoșii alpiniști, efortul nostru de a ne aventura prinși de hamurile celor de la Via-FerrataAstragalus, sunt experiențele primei zile de tabără Ranger Junior. Unul dintre copii numea cu simpatie această experiență ca fiind ”una groaznică”, firească exprimarea când te vezi la zeci de metri înălțime, pe un perete abrupt, legat de hamuri, în timp ce până atunci cea mai înaltă ascensiune a fost cea într-un copac, la 1-2 metri.
În scurta deplasare prin Cheile Șugăului priveam cu admirație spre Muntele Ceahlău, locul unde fusesem cu grupul rangerilor cu câteva săptămâni în urmă. Nu prea ne puteam bucura nici de apa izvoarelor, căci era prea rece, iar noi eram obosiți după toată aventura la înălțime avută. Deși vis-a-vis se auzeau bubuiturile exploatării de calcar, care tulbura liniștea, totuși nu se poate să nu vezi în față măreția muntelui, nu poți să nu te simți mic și neputiincios parcă în fața creației divine.
De la abrupturile Cheilor Șugăului am intrat în următoarea zi într-o depresiune destul de îngustă, ca o vale printre munți, ajungând la poalele Hășmașului. Nu ne mai săturam de privit. În stânga noastră curgea o apă cristalină, foarte curată, repede, de munte. Satul era parcă pustiu din cauza izolării sale. Printre case dărăpănate se mai ivea din când în când câte o vilă somptuoasă ce avea alături, mai impozant decât ea, un adăpost de animale. O ocupație ce leagă omul de natura superbă din zonă. Nimic nu tulbura liniștea acelor oameni. Poate din când în când se mai auzeau clopotele unei bisericuțe mici, albe, foarte bine îngrijite, ce străjuia parcă valea de pe un deal. Îl simțeai pe Dumnezeu în tot corpul, sentimentul credinței oamenilor, al bunătății lor, parcă plutea în aerul curat și rece… nu era nevoie să-i cunoști personal sau să vorbești cu acei oameni, puțini, de acolo.
Pe un drum plin de denivelări, ne-am oprit la poalele Hășmașului, de unde parcă nu ne mai săturam să privim muntele și peisajul din jur. Primul popas în drumul spre Piatra Singuratică a fost la ”Fântâna fără fund”, de unde ne-am făcut proviziile de apă… o apă foarte curată și rece. Am încercat să vedem totuși dacă acel puț de la baza stâncii de sub care iese așa mare volum de apă chiar nu are fund, la propriu… dar, spre surprinderea noastră, după ce am luat o ”beldie” de lemn lungă și am băgat-o în apă, am descoperit că nu avea decât vreun metru-doi adâncime și nici vorbă să fie fără fund…
Drumul spre Piatra Singuratică a însemnat efort și curaj. Muntele e greu de urcat, mai ales că nu aveam un traseu marcat pe care să-l urmăm și e plin de urși bruni, ce cutreieră pădurile acum mai mult decât oricând, apropiindu-se toamna. Ca orice munte însă, mulțumirea este atunci când reușești să îl „cucerești”, când ți-ai atins obiectivul propus.
Tocmai când credem că ceea ce văzusem era la superlativ și nu era loc de mai mult, ne-am oprit la întoarcere la Cheile Bicăjelului. Apa rece de munte și-a croit drum săpând prin roca dură, creând un peisaj cu totul aparte. Nu puteam să ne oprim până nu am coborât panta foarte, foarte abruptă, ajungând la apa pârâului și am intrat cât am putut printre stâncile impresionante ce formează cheiul. Ne-a trecut prin cap să intrăm și în apă și să vedem mai în amănunt cascadele ce abia le puteam zări și le auzeam, dar, ne-am răzgândit când am simțit cât de rece este apa.Deloc amenajat acest loc, printre captalani uriași am reușit să ieșim din chei la drumul pietruit, punându-ne la încercare și mai multe garduri ale gospodarilor din zonă. Aceștia ne priveau ca niște intruși, le stricam liniștea poate, ori, mai sigur, le-am făcut o cărare prin iarbă și acest lucru nu prea le era pe plac. Se gândeau poate că sunt locuri binecuvântate, în care Dumnezeu le-a hărăzit să trăiască și nu se cade ca cineva să tulbure cât de puțin această armonie a lor. Acolo, am simțit din nou că natura era Dumnezeu: cu măreție, frumusețe, bunătate și armonie.
Chiar și noapte era în mijlocul naturii, cabana la care am fost cazați fiind foarte izolată, iar alături de cabană corturile întinse te îmbiau cu odihna în aer liber. Seara nu puteai să te mai oprești să privești cerul, să admiri carul mare și steaua polară. Deși mulți nu se cunoșteau până atunci, micii rangeri parcă erau prieteni de o viață.
Ca și o concluzie a ceea ce văzusem până atunci, ultima zi ne-am dus pe Suhardul Mic, de unde am putut face o sinteză: în stânga vedeam vârful Muntelui Ghilcoșului, în față-puțin stânga, în depărtare putem vedea Hășmașul Negru, iar puțin mai în apropiere Muntele Rotund, chiar în față, în depărtare Hășmașul Mare, jos, în dreapta, Lacul Roșu, iar în stânga erau Cheile Bicazului. O minune văzută de sus.
Toată tabăra nu a fost numai una de descoperire a naturii, a frumuseții și măreției ei, ci a constat și în multe sfaturi și învățături transmise Rangerilor Juniori, care sperăm, că vor duce și la alții mesajul nostru, vor deveni adevărați prieteni ai naturii, adevărați rangeri toată viața lor și vor ajuta și pe alții să înțeleagă și să respecte peisajul ce ne înconjoară.
Cristian VATAMANU
