Casa Memorială Alexandru Vlahuţă este un muzeu memorial unde a copilărit și unde și-a petrecut vacanțele prozatorul și poetul Alexandru Vlahuță, autorul cărții „România pitorească”, pentru care a primit premiul Academiei Române, în anul 1902, la doar un an de la publicare.
Casa memorială a renumitului scriitor se află la 9 km depărtare de orașul Târgu-Neamț, în comuna Agapia, în imediata apropiere a Mănăstirii Agapia. Aici a locuit inițial mama scriitorului, călugăriţa Elisabeta Vlahuţă şi sora sa, călugăriţa Elisabeta Străjescu.
În anul 1880, după ce a rămas văduvă, sora lui Vlahuţă, Elisabeta Străjescu (1850-1925), s-a călugărit la Mănăstirea Agapia. Zece ani mai tîrziu, în 1890, s-au călugărit şi părinţii săi cu numele de Elisabeta şi Nectarie, apoi şi un frate mai mic, cu numele de Mardarie. În satul mănăstiresc, pe o coastă de deal aflată mai sus, maica Elisabeta Strajescu a construit o căsuţă cu cerdac, unde s-a mutat ulterior şi mama sa.
În această casă, scriitorul Alexandru Vlahuţă venea adeseori în timpul verii pentru a se odihni. Casa a fost amenajată şi declarată muzeu în anul 1958, cu prilejul sărbătoririi centenarului naşterii scriitorului. În anul 1963, în această casă a fost organizată o expoziție memorială ce cuprindea mobilier original și obiecte personale ale familiei Vlahuță, precum și fotografii, scrisori și cărți care relevă aspecte semnificative din viața și creația cunoscutului scriitor. Interiorul casei memoriale, reconstituit cu ajutorul obiectelor personale şi al manuscriselor, redă atmosfera de lucru a marelui scriitor.
În casa lui Alexandru Vlahuță domnea cultul lui Caragiale, iar tablourile lui Grigorescu (cel care i-a fost bun prieten și care a pictat biserica Mănăstirii Agapia) erau pretutindeni pe pereți. A rămas celebră întâmplarea legată de masa de scris, povestită de Victor Eftimiu, în 1912, și regăsită în „Amintiri despre Caragiale”. În capitolul intitulat ,,La moartea lui Caragiale”, Eftimiu spunea: „Buna doamnă Vlahuță, al cărei surâs suav mi-l aduc aminte şi azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului ei soț şi a prietenilor acestuia. Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin şi se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri şi călimara se răsturnă, pătând scândura netedă şi albă. Atunci maestrul se sculă repede şi n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: «Toate meseriile necurate lasă pete», şi s-a iscălit. De atunci «masa lui Caragiale» a rămas celebră. Toți oamenii de seamă care au fost ospătaţi mai târziu în casa lui Vlahuţă au lăsat câte ceva pe masa aceasta; unii scriitori câteva rânduri, alţii numai iscălitura, pictorii o schiță. (…) Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, poetul Alexandru Vlahuță, o păstrează cu sfințenie sub un cleştar gros. Masa aceea îi va rămâne ca o amintire scumpă a marelui dispărut. Şi adeseori, când îşi va petrece ochii pe firele de cerneală ce se țes pe «masa lui Caragiale», pe luciul sticlei se va abate, dintr-o altă lume, umbra venerată a celui ce s-a dus…”
Vlahuță spunea despre Caragiale că este unul dintre puținii oameni cu care ar vrea să se întâlnească pe lumea cealaltă.Și Barbu-Ștefănescu Delavrancea a fost prieten bun cu Vlahuță. Fiica sa, Margareta Vlahuță a fost căsătorită cu nepotul lui Delavrancea, istoricul de artă și bizantinologul roman I.D. Ștefănescu, cel care a înființat în anul 1927 primul muzeu mânăstiresc în incinta Mănăstirii Agapia. Cei doi au avut un singur copil care a purtat numele bunicului Alexandru Ștefănescu. Din nefericire a murit la vârsta de 20 de ani, în urma unei boli necruțătoare. Promitea multe pentru cultura românească, tânăr fiind era un adevărat geniu, cu o minte sclipitoare. A fost îngropat în cimitirul Mănăstirii Agapia.
Alexandru Vlahuță și-a trăit ultimele două luni din viață la Câmpina, grav bolnav. A murit la 19 noiembrie 1919, la București, în casa sa din strada Visarion și a fost înmormântat în cimitirul Bellu.
Gheorghiță ANISIEA
