Cu ocazia Festivalului Național de Muzică „Copiii florile inimii” ediția a VIII-a de la Pângărați, am pornit cunoaştem mai bine împrejurimile profitând de timpul frumos și de locul în care ne aflam. Îndepărtându-ne puțin din zona Pângărațiului, ne-am abătut de la șoseaua principală și-am urmărit indicatorul Tarcău.
Atmosfera este una de poveste, cu fiecare pas pe care-l străbați și pătrunzi în adâncimea acestei văi străbătută de un interesant sector de chei săpat în gresie masivă.
La 19 km de când am părăsit șoseaua principală am ajuns la poalele unui schit. Așezarea în sine este una deosebită, dar mare ne-a fost mirarea când am descoperit câtă istorie se alfă pe acest platou. Porțile impunătoare din lemn erau larg deschise, iar brazii falnici care o înconjoară păreau a fi niște străjeri seculari care valsează ușor în adierea vântului domol al acestei zile de vară. Liniștea care învăluie acest locaș este întreruptă la intervale precise de timp de către muzica clopotelor, a toacei sau a vietăților care locuiesc pe aici înconjurate de codrii verzi, misterioși și plini de taină.
Patina timpului s-a așternut peste această așezare monahală care poartă denumirea de Sihăstria Tarcăului, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”. După o scurtă documentare aflăm că a fost construită în 1833 de către Ieromonahul Avram, inițiativa având-o Mitropolitul Veniamin Costache, printr-o scrisoare adresată protopopului de Neamț în 1832.
Biserica a fost construită din grinzi de lemn de frasin care au fost ingenios îmbinate fără a fi nevoie de cuie. În interior găsim două bolți caracteristice acestor locașe, iar catapeteasma are cinci rânduri de icoane, realizată pe scânduri de tei, fixate pe un schelet de bârne. Este foarte bine conservată, etalând cursivitatea liniilor, precizia lor dar și paleta cromatică. Turnul clopotniței a fost construit în 1868 din bârne de lemn pe două nivele și cu acoperiș sub formă de bulb, mai puțin obișnuit la bisericile moldovenești. Între 1916-1918 a suferit numeroase daune, fiind ocupată de armata rusă, iar după primul război mondial Arhimandritul Ghenadie Carază, starețul Mănăstirii Bistrița, a reparat biserica și chiliile care deveniseră o ruină. Lucrările au fost finalizate în 1926. Aflăm că Mănăstirea are în jurul său 14 hectare de teren fânaț, arabil și un cimitir (sursa inspirațională: „Pelerin în județul Neamț”-mănăstiri și schituri – Daniel Dieaconu, Constantin Pațilea și Viorel Nicolau.)
Din anul 1991, schitul din Sihăstria Tarcăului și-a căpătat statutul de Mănăstire, precum și pe cel de monument istoric, cu următoarele obiective: biserica mănăstirii, vechile chilii și clopotnița, toate datând din secolul al XIX-lea.
Aici rugăciunea nu se oprește, totul este tainic, este un loc unde poți să alini un suflet zbuciumat, să-ți limpezești gândurile învolburate și să te bucuri de liniște și de frumusețe.
Zona este presărată cu câteva unități de cazare. Porțile sunt larg deschise la mănăstire pentru oricine binevoiește. Iar hrana spirituală este din abundență!
Roxana GABOR TĂNASE
