Acum câțiva ani, la o Slujbă de Înviere din satul Sabasa, în timp ce toți credincioșii ne învârteam în jurul bisericii, aud un băiețel, nepot al unui sătean, al cărui tată era plecat de mulți ani în oraș, cum îl întreabă pe acesta unde e mormântul lui Nechifor Lipan. Tatăl, inspirat, i-a răspuns că locul nu se mai cunoaște, crucea s-a degradat, din cauză că a trecut mult timp de atunci.
Întâmplarea respectivă mi-a rămas în minte, gândindu-mă că nu doar realitatea influențează literatura, ci că, la rândul ei, poveștile contaminează realitățile în care trăim, producând noi și noi universuri, încât, de la un timp, e greu să discernem ce e adevăr, ce e legendă și ce e ficțiune.
Comuna Farcașa, cu sate de oameni gospodari, vrednici și pricepuți la multe, se poate lăuda cu eternitatea ei literară, fiind menționate locurile acestea în texte ale unor scriitori care le-au consacrat. De la Mihail Sadoveanu, care, prin eroina romanului Baltagul, Vitoria Lipan, face o incursiune de-a lungul Bistriței, printre aceste făpturi de mirare, până la Calistrat Hogaș și Ion Creangă, toți evocă această zonă a muntelui, evidențiind nu doar aspecte relevante pentru istoria sau geografia locului, cât și tipologii și comportamente care stârnesc admirație și în rândul cititorilor de astăzi.
În figura lui Dăvidică de la Farcașa, colegul lui Nică de la Fălticeni, Ion Creangă zugrăvește o figură de o mare sensibilitate: „Dăvidică, flăcău de munte, cu barba în furculiță și favorite frumoase, cu pletele crețe și negre ca pana corbului, cu fruntea lată și senină, cu sprâncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele și scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subțire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, ușor ca o căprioară și rușinos ca o fată mare.ˮ (Amintiri din copilărie)
Iuți și nestatornici ca apele, sătenii evocați de Sadoveanu se integrează firesc într-o natură când potrivnică (Vitoria cu Gheorghiță, când intră în Farcașa, întâmpină un vânt rece, trăgând după dânsul nouri negri și vârtejuri de ninsoare), când prietenos-idilică: „În față, pe stânga și-n dreapta noastră, munții Sabasei, Borcii și Farcașei se întindeau până dincolo de hotarele ochilor, ca o mare încremenită de valuri violete cu nuanțe de aur; iar peste această priveliște nețărmurită, arșița de cuptor aruncase o rețea subțire de aburi fumurii, care dădeau întregului înfățișarea unei mări de opal. Căldura era covârșitoare și întreaga natură părea că răsuflă greu…ˮ (Pe drumuri de munte)
În ciuda impresiei că literatura ne învață despre trecut, când citim astfel de pagini, ne dăm seama că, de fapt, trecutul e încă actual și că poveștile despre alții sunt, de fapt, povești despre noi, oamenii, că nu doar omul sfințește locul, ci se lasă – la rândul său, sfințit de locuri și că, vorba cronicarului… nasc și în Farcașa oameni!
Ecaterina CARAZĂ