Muzeul din Grinţieş nu este doar o simplă casă de tip ţărănesc în care sunt expuse obiecte vechi. Valoarea sa istorică este dată, în principal, de unelte microlite din paleoliticul inferior, vârsta gravettiană, descoperite la Lutărie Frasin şi Pârâul lui Oloi de către elevii şcolii în anii ’70 şi datate de Mircea Anghelinu şi echipa sa de arheologi la 24-25 de mii de ani vechime.
Muzeul are şi trei ateliere vivante. În cel de industrie casnică sunt două perechi de stative (războaie tradiţionale de ţesut) din anii ’50 primite de la o ţesătoare “profesionistă”, Margareta Borşa. Fiul ei, învăţătorul Ilie Alexandru, le-a montat, a urzit, a nividit şi a pregătit ţevile şi păpuşile. A început ţesutul la un ţol şi la un preş. A făcut demonstraţie de măiestrie şi pentru Cristian Tabără şi Vasile Arhire.
Atelierul de fierărie are două perechi de foale din perioada interbelică, un rând funcţional primit de la urmaşii fierarului Arghir Sfarghi, iar celălalt a fost al unui fierar rom („ţigan”) Şerban, vestit prin obiectele făcute de el, „urâte”, dar trainice.
Atelierul de tâmplărie are un banc de lucru făcut în anii ’40 de un tâmplar, Vasile Rusu, folosit şi în atelierul şcolii timp de cinci decenii. De asemenea, deţine un strung de lemn făcut după primul război mondial, care are drept curea de transmisie a roţii o bandă de mitralieră. A fost primit de la Vasile Chelaru, care a fost ucenic tâmplar la sfârşitul perioadei interbelice. Atelierul are coarbe şi sfledere folosite de meşterii tâmplari, dar şi de plutaşi atunci când îşi tocmeau plutele, gealăie (rindele).
Luţu Gabor a învăţat tâmplărie de la unchiul său Vasile Chelaru şi a fost principalul meşter la construirea muzeului (a casei şi atelierelor). Este şi fierar, specializat în special pe potcovit cai. Este muncitor de întreţinere şi fochist la şcoală şi rapsod popular (şi cântăreţ bisericesc)şi constructor de case din lemn.
Pentru “înflorirea” draniţei – un dispozitiv cu pedală pentru strângerea (fixarea) draniţei numit “cal bălan”. Draniţa se obţine prin despicarea lemnului (şpanul) cu cârneciul şi se înfloreşte cu cuţitoaie. Daniel Dieaconu a învăţat de la bunicul său, tâmplar şi dulgher, care a lucrat şi la facerea de “haituri”, baraje de lemn pentru strângerea apei pentru suplimentarea debitului Bistricioarei când se dădea drumul la plute. Crescut pe lângă meşter dulgher şi tâmplar, şi-a dorit să rămână pentru posteritate mărturii ale unor meşteşuguri ce tindeau spre artă. Sicriul donat atelierului l-a făcut cu bunicul său când era în clasa a VIII-a. A fost pus în podul casei pentru când va fi nevoie. Au aflat oamenii despre realizarea sa şi tot i-au cerut să mai facă. Până a murit a mai făcut vreo 50. Dar primul a rămas, cu cruce şi cu geluiturile necesare unei bune şederi, la muzeu.
Valentin (Viorel) Ghiorghiu se trage din neam de plutaşi, este tâmplar, el a făcut traforurile şi celelalte înflorituri pentru prispă, sufit, stâlpi etc. Lucrează la strung, unde face fuse, culişere, picioare de scaune strunjite. Face scrânciobe artizanale, bănci, mese, uşi, ferestre etc. Este şef serviciu local ISU. Ştie să facă balmuş, topcit, miel în jântuit… Dobaş în ansamblul “Ceata lui Vasile cel Mare”. Cei trei meşteri numiţi pot oferi dovezi de iscusinţă. Muzeul se află pe Ruta: Lada de zestre a judeţului Neamţ. Arta lemnului, şi în cadrul Asociaţiei Pro Grinţieş în a cărei custodie se află muzeul, activează şi alţi meşteri populari, în limita timpului disponibil: Marius Cătălin Popovici, Bogdan Tănasă, Cristian Herlea, Lucian Pascu sau Ilie Ichim.
Un stambol este datat 1835, un vas din lemn folosit ca unitate de măsură pentru cereale de 25 de kg, a fost găsit în anii ’80 de profesorul Constantin Panţiru. Sunt mai multe butoaie cu cercuri de lemn din perioada interbelică, budăie şi bărbânţe.
Oloiniţa, o presă primitivă pentru ulei, e de la 1900, la fel şi meliţa şi meliţoiul folosite la pregătirea „buşilor” de cânepă. O scărmănătoare manuală de lână este din 1935. A oferit-o un cioban venit în sat de la Pipirig, care a găsit-o în casa veche pe care a cumpărat-o aici. Nu ştia ce se face cu ea.
Plosca de aluminiu a lui Anton Pleoacă, vestit tâlhar din munţii Bistriţei, urmărit de mai multe potere de jandarmi este prins de un pădurar din Grinţieş în 1948. Are înscrisă pe ea numele şi anul. A fost o namilă de om, dar care jefuia şi sătenii de rând, era „viţelar”, fura şi animale de pe islaz.
Muzeul a început a se construi cu sprijinul gospodarilor din „Banda lui Bujor”, apoi şi cu o finanţare de la prinţul Gheorghe Sturdza. Casa e „de pajişte”, construită după canoanele tradiţionale, o casă de om înstărit de la începutul veacului al XX-lea, de preot sau învăţător. Bârnele sunt de la case vechi sau stâni dezafectate.
Monica DIEACONU
