„Se poate spune că fiecare lovitură de ciocan pe nicovală nu a fost decât un pas adăugat civilizaţiei. Căci, fără fierari şi bărbăteasca lor meserie lumea nu ar fi arătat cum este astăzi” – Paul ROGOJINARU
Ne aflăm într-o zonă de poveste, în mijlocul Carpaților Orientali, în extremitatea vestică a județului Neamț, comuna Grințieș, satul Poiana, la poalele muntelui Măgura.
Am poposit în gospodăria unui fiu al satului grințieșan despre care am aflat că este un personaj complex, un bun gospodar şi un meșter iscusit. Este vorba despre Ludovic Gabor, zis Luțu, născut în Grințieș, județul Neamț, provenit dintr-o o familie mixtă mama moldoveancă, tatăl ardelean maghiar), cu bunici de etnie mixtă (bunica săsoiacă, iar bunicul maghiar). A avut acea curiozitate specifică și plăcerea de a sta mereu pe lângă tatăl său, învățând cu bucurie orice avea ocazia în incinta atelierului din propria gospodărie. La fel de repede a înteles că poate deveni independent financiar dacă învață meserie și dacă este o persoană serioasă. Natura l-a înzestrat cu o abilitate practică foarte bună, plăcându-i să stea pe lângă cei mari, furându-le meseria. Cu trecerea anilor a făcut practică devenind un meșter căutat și respectat, apucându-se de lucru în mai multe domenii în funcție de cerințe.
„De mic copil îmi amintesc că stăteam ore în șir alături de tatăl meu și-l priveam cum repara diferite piese auto, pentru gatere, tafuri, etc. cum folosea strungul, nicovala și alte instrumente specifice, simțindu-mă tot mai atras de această lume magică până când am început să fac și eu diferite operații, începând, desigur, cu cele mai simple. Mi-am creat un spațiu de lucru unde-am amenajat o fierărie. Îmi amintesc că pe la 12 ani mi-am cumpărat un cal pe care a trebuit să-l potcovesc, făurindu-i primele potcoave împreună cu tatăl meu; uite-așa am ajuns și potcovar. În timpurile acestea cei care au cai sunt tot mai puțini; eu am renunțat de mult la el. Apoi am urmat școala de tâmplarie (încă mai am primul meu scaun pe care-l păstrez cu mândrie), domeniu care m-a atras la fel de mult, aici cred că mi-am moștenit bunicii materni. Unchii mei, Vasile Chelaru și Dumitru Chelaru s-au ocupat de dulgherie, tâmplărie, diferite construcții din lemn, dar și lucru cu piatra, iar cu multă răbdare m-au învățat tainele acestor frumoase meserii. Apoi și eu, la rândul meu, am luat lucrări pe cont propriu formându-mi o echipă, dar între timp am găsit un loc de muncă fix; trebuind să renunț la o parte din angajamente”, își amintește Luțu.
„La Muzeul nostru se află o fierărie, un atelier de tâmplărie, o țesătorie, o cameră cu zestre și o colecție întreagă de exponate vechi pe care le-am adunat de la bătrânii noștri. Din când în când se organizează câte o sesiune de activități practice împreună cu elevii Școlii Grințieș. În viitor vom deschide ușile muzeului școlilor din împrejurimi și, de ce nu, tuturor doritorilor de cunoaștere a unor meserii care ușor, ușor vin înghițite de negura timpului. Ne mândrim cu acest Muzeu! Am fost parte activă în realizarea lui”, afirmă Luțu.
Prelucrarea fierului reprezintă o îndeletnicire străveche a poporului român. „În timpurile noastre această meserie nu mai este la mare căutare, fierăria înseamnă o muncă grea de care nu mai este interesantă pentru multă lume, deși nu mai este așa brută ca înainte, tinerii fac un pas înapoi. Tehnologia a ușurat procesul lucrativ, de exemplu foiul tradițional a fost înlocuit de ventilator, tocila de polizor, dalta de către flex. Pentru a realiza o potcoavă mă ajut de sculele vechi (șablonul pentru canal, dornul pentru găurit locașul caielelor, capacele și hăcuitul.) Consătenii mă caută constant pentru a făuri un topor, a schimba o coadă a acestuia, să potcovesc un cal și multe alte operații care țin de fierărie. Niciun tânar nu a venit să mă întrebe măcar o dată cum se face, iar asta mă întristează. Cu bucurie îi așteptăm la atelierele noastre din cadrul muzeului, cu speranța că se va găsi cineva să ducă mai departe această meserie”, ne mai spune Luțu.
Privirea blândă, vocea fermă și melodioasă frântă din când în când de dulcele grai moldovenesc, ochii de smarald înconjurați de niște sprâncene negre și bogate, trupul atletic creionează tabloul unui haiduc autentic…
Roxana TĂNASE-GABOR
