Într-o vreme în care existența noastră se risipește în mult prea multe direcții, într-o lume care prețuiește și încurajează specializarea profesională (o reacție, poate, la frica de a nu fi suficient de bun, de bine pregătit), lucrul de mână, răbdarea și devotamentul pe care le cere celui care-l practică, obligându-l să încetinească ritmul până la a-și auzi propria respirație, pare a-și găsi cu mare dificultate înțelesul, își justifică și nu prea existența, căci, vorba lui Moromete, nu aduce cine știe ce beneficiu.
Frumusețea lucrului de mână, unicitatea lui, gratuitatea cu care se oferă unei lumi grăbite, care nu poate întotdeauna să-i aprecieze valoarea, sunt asigurate toate de emoțiile trăite în timpul execuției. Țesăturile, împletiturile, torsul, croșetatul, toate ne amintesc de un trecut, nu foarte îndepărtat, în care dibăcia femeii era aceea care asigura bunăstarea familiei. Cu cât aceasta era mai pricepută, cu atât timpul ei, neprețuit, se transforma în toate acele lucruri necesare traiului, obiecte de uz casnic, vestimentație, podoabe, accesorii, individualizându-i gospodăria.
Lucrul de mână mă face să cred, astăzi, că oamenii vechi știau să cântărească timpul altfel,că aveau răbdare, pentru că aveau timp, și că aveau timp, pentru că aveau răbdare… mamele, în relație cu fiicele lor, fiicele, învățând cu sârg de la mame și bunici, prețuind experiența, dincolo de orice altă învățătură.
Având această conștiință, că ignoranța unei generații poate șterge tot ceea ce strămoșii au acumulat până atunci, Maria Petrescu, din Satul Popești, o mână de femeie, dar cu o putere de muncă și o energie ieșite de comun, ilustrează acest model al omului vechi, universal. Femeie gospodină, în primul rând, care se bucură la cei 58 de ani deopotrivă de copii și de nepoți, cu pricepere în toate muncile specifice zonei și anotimpurilor, a învățat să țese de la mama ei, încă din vremea copilăriei. Stativele au avut existență permanentă în locuința acesteia, ca o iubire veche la care te întorci în tihnă și pentru tihnă, dovadă fiind teancurile de preșuri, covoare, cuverturi, prosoape, pe care le arată cu mândrie. Nu avantajele financiare au determinat-o să păstreze viu acest meșteșug (pentru a cărui investiție nu e onest plătită), ci pasiunea pentru un lucru făcut cu răbdare, pentru un lucru rar și din ce în ce mai apreciat. Să țese a învățat de la mama ei, iar priceperea și imaginația au pus-o în situația să adapteze modele și materialele la sensibilitatea omului modern, care vrea confort, calitate, fidelitate față de modelul tradițional. În ultimii ani a lucrat mai mult traiste, pe care le face, cu ambiție, în întregime – de la achiziționarea firului (bumbac, penea), la țesutul valului și a bârneței, până la croitul și închegatul acestora la mașina de cusut.
Traista e cerută de femeile care o folosesc ca accesoriu, în special la biserică, pentru a întregi portul popular, dar și de copiii satului (la Paște, pentru ouă, la Crăciun, pentru dulciurile căpătate la colindă) sau pentru fi oferite suvenir turiștilor. A vândut peste 500 de bucăți și cererea este în creștere. Nu-i ajunge timpul pentru cât de mult ar putea să lucreze și nu o lasă inima să ignore toate celelalte treburi, care trag de fiecare om în firescul unei gospodării. Lucrează înainte, cu determinarea celui care pune, în primul rând, pasiune în ceea ce face, fiind motivată de frumusețea lucrului obținut.
Speră să poată da mai departe meșteșugul, să-și învețe măcar nepoata care, în ciuda vârstei foarte fragede, stă mereu pe lângă bunica să-i înțeleagă secretele. Așa cum și ea a făcut, cu mulți ani în urmă.
Ecaterina CARAZĂ
