Prelucrarea lemnului este un meşteşug ce implică diferite tehnici şi unelte, în funcţie de produsul finit. Dogari, tâmplari, dulgheri, fiecare sunt artişti ai lemnului. Locurile acestea aduc, din timpuri străvechi, povești despre oameni harnici și pricepuți, cunoscuți în societatea rurală drept Rotarul, Tâmplarul, Dogarul… Ajungeau să fie mai ușor de reperat după ocupația pe care o aveau decât după nume. Și știau a mânui lemnul!
În zona noastră, a Broştenilor, rotăritul ca meserie distinctă este mai puţin cunoscut. De obicei, tâmplarul sau dogarul erau cei care preluau de la săteni comenzile pentru care. Atunci când meşterul trebuia să realizeze o căruţă sau un sanciu, el apela pentru anumite elemente componente la fierar. Pentru realizarea unei căruţe folosea mai multe tipuri de lemn: esenţe tari pentru roţi (frasin, fag, ulm sau mesteacăn) şi esenţe moi pentru coşul căruţei sau pentru corcie. Termenii utilizaţi în zonă pentru părţile componente ale unei căruţe sunt: roata, dricul sau osia, inima căruţei (axul principal) şi coşul fixat cu ajutorul ţepuşelor.
Executarea roţii necesită o tehnică specială. Butucul de lemn este scobit cu coarba, un sfredel mai mare. Strungul rudimentar cu care se lucra în trecut avea întotdeauna în componenţa sa o coarbă şi o frânghie. De multe ori, era montat în pădure între doi copaci. Se deosebea de strungul de astăzi prin dispunerea perpendiculară a elementelor componente. Butucul ce urma a fi lucrat la strung era fixat în gheare.
Pentru realizarea roţii de la căruţă se folosea lemn sau mesteacăn deoarece nu crapă uşor. Spiţele se făceau din stejar sau frasin, la fel şi dricul căruţei. Coşul din lemn de brad, acesta fiind o esenţă uşoară când e uscat.
Pe lângă strungul de strunjit (de şlefuit), cel care făcea carele trebuia să aibă în atelier un scaun de rotărie. Toporul, compasul, barda, dalta completau inventarul atelierului unui meşter. Butucul tăiat din buştean era măsurat şi tăiat, apoi aşezat în scaun. După aceea se băteau spiţele şi se puneau obezile. O etapă dificilă de lucru era găurirea butucului în locul în care trebuia să fie fixată osia carului. Perforarea începea cu un linguroi. Pentru ca butucul să nu crape, era căptuşit la capete, pe dinăuntru, cu un tub de fier numit bucşe. Apoi intervenea fierarul. Butucul roţii ajungea la el pentru a-l strânge în cercuri de fier, astfel căpătând o rezistenţă mai mare. În scaunul de rotărie numit şi scaunul de încălţat roţi, se fixează butucul după ce e strunjit la strung. Butucul, strâns ca într-o menghină, este găurit în locurile unde urmează să se fixeze spiţele. Acestea sunt inegal distribuite – roata din faţă are zece spiţe, iar cea din spate, fiind mai mare, are douăsprezece spiţe. Spiţele se fixează cu barda, cuţitoaia şi gealăul. Roţile trăsurilor aveau şi spiţe rotunjite la strung. Partea spiţei care intră în butuc este mai lată şi se termină cu un fel de pană numită şep.
După finisarea roţilor se trecea la realizarea crucii şi a furcii. Se făcea din lemn de esenţă tare. Furca pentru dricul din spate era realizat dintr-o singură bucată, bifurcată, iar cea pentru dricul din faţă se făcea din două bucăţi, capetele fiind unite printr-o stinghie de lemn, numită splină. Peste furcă se aşează perinocul şi vârtejul. Inima carului are o lungime de trei sau patru metri şi o lăţime de 10 – 12 centimetri. Face legătura dintre dricul din spate şi cel din faţă.
Când scheletul căruţei era gata se trecea la confecţionarea coşului. Scândurile mai groase formau podul şi cele mai subţiri erau puse pe laterale. Cele patru ţepuşe metalice ţin scândurile laterale ale coşului. Carele pentru fân sau pentru transportul lemnelor au acelaşi schelet, însă coşul se dă jos şi se înlocuieşte cu corcia. Corcia este făcută din fuştei de brad sau de mesteacăn, aşezaţi în aşa fel încât să formeze un pod.
Căruţa construită în întregime din lemn era numită haraba. Harabaua era masivă şi greoaie, greu de manevrat. Cei care plecau cu harabaua la un drum mai lung trebuia să-şi ia la ei şi un număr mare de obezi de rezervă deoarece se toceau sau săreau de la locul lor şi necesitau înlocuirea.
Pe terenuri ce prezentau denivelări sau pe terenuri accidentate, căruţa era înlocuită cu caradaica. Aceasta, în general, era trasă de boi.
În zona Broşteniului, se făcea o diferenţiere a mijloacelor de transport şi în funcţie de animalul folosit la tracţiune. Astfel, căruţa era trasă de cal, iar la car se înjugau boii sau vacile. Căruţa trasă de un singur cal are hulube, cea trasă de doi cai este dotată cu oişte, iar carul tras de boi are proţap.
Carul şi căruţa nu pot fi folosite pe vreme de iarnă, ci doar în celelalte anotimpuri. Iarna, deplasările pe distanţe mai mari şi transportarea diferitelor produse dintr-o zonă în alta se făceau cu sanciul sau cu sania. Acestea puteau fi trase de boi sau de cai. Sania se folosea mai mult ca mijloc de deplasare. Cu sanciul se transportau greutăţi. Atât sania, cât şi sanciul folosesc şi astăzi în zonă. Cu sănii mari, lungi de aproximativ 1,5 – 2,5 metri este cărat iarna fânul din livezile din zone înalte, inaccesibile pentru vreun mijloc de transport în celelalte anotimpuri.
Ambele mijloace de transport au două tălpi groase, în tălpi sunt înfipte două picioare de lemn în care este vârât opleanul (un lemn cioplit pe patru feţe care ţine legate una de alta cele două tălpi). De tălpi se leagă o osie în care se fixează proţapul. Sunt construite din lemn de esenţă tare, fag sau stejar. Nu numai mijloacele de transport plecau din atelierele meşterilor în lemn din acele vremuri. Ei realizau şi unelte pentru muncile agricole: greble, furci, toporişti pentru coase, dar şi plugurile pentru agricultură şi multe altele de folos omului în gospodărie.
Paula BONDAR
