Dimitrie Cantemir, voievod la 1710-1711, în „Descrierea Moldovei” afirma: „… dacă părţile Moldovei ce se află la apus nu sunt prielnice semănăturilor, creşterea oilor cu care se îndeletnicesc cel mai mult locuitorii din părţile acestea este singura care le dă hrana de fiecare zi.” Creşterea animalelor şi în special a oilor era ocupaţia de bază; se creştea în general ţurcana (localnicii) şi ţigaia – ardelenii (ţuţuieni sau grăniceri). Tot Cantemir spunea: „se creşteau oi şi boi mici, cai mici de statură, dar foarte puternici şi răbdători la muncă”.
Încă din vremea lui Ştefan cel Mare, în documentul de la 1458 referitor la o mănăstioară din Hangu, se specifica în hotărnicia Mănăstirii Neamţ: „nimeni să n-aibă a paşte oi”. Că se creşteau mari turme de vite, atunci când domeniul era domnesc, ne-o dovedeşte şi toponimul Buhalniţa, la început Buhainţi, locul unde se creşteau buhaii tineri. În majoritatea documentelor se vorbeşte despre „fânaţuri” şi păşuni, atât pe valea Bistriţei, cât şi pe braniştile Ceahlăului şi Baicului şi multele pe care le-a făcut omul în acest scop.
La 1599, într-o hotărnicie a mănăstirii Secu, călugării primesc dreptul de a paşte oile pe braniştea mănăstirii Neamţului şi dreptul de a face stână. În 1604, hotarul mănăstirii era o stână. La 1607, mănăstirea Secu primea satul Vânători, cu toate fânaţele şi poienile şi cu munţii până la râul Bistriţa. Sunt de altfel numeroase toponimele legate de această îndeletnicire: Stănilele Ceahlăului, Primăvărători, Comarnic, Piatra Ciobanului, Clăile lui Miron. Sunt numeroase numele de poieni, arşiţe, văratecuri: Poiana Grinţieşului, Poiana Largului, Poiana Hangului, Poiana Maicilor, Arşiţa Ungurenilor, a Plopilor, Văratic la Izvorul Alb sau mai cunoscut, dincolo de Târgu Neamţ.
Se păşuna pe munţii Bistriţei, dar şi pe Corbu (Corhana, Ţibleş, Harlaghia, Comarnic) sau pe Tulgheş (Runc, Higheş, Vithavas). Oaia a fost dintotdeauna sprijinul munteanului. Vorba ciobanului: „saraca oiţă,
Vine iarna, te-ncălzeşte,
Vine vara te-ndulceşte.”
Ţigaia o creşteau ţuţuienii şi grănicerii „crescători de oi ţigăi”. Ţuţuienii veneau din Săliştea Sibiului, Breţcu, Braşov, Tilişca, Poiana Sibiului şi erau numiţi ungureni, poienari, bârsani. Îşi mânau oile pe munţii din Moldova şi Ţara Românească, apoi la iernat luau calea Bărăganului, a Dobrogei sau a Buceagului. Nu numai treceau pe aici, ci de multe ori arendau locuri de păşunat în munţii Bistriţei, Stânişoarei, vărau pe Ceahlău, pe Baicu, la Văratic, Bâtca Hoştiului.
Un bătrân cioban spunea: „Ţuţuienii mergeau la Dobrogea şi primăvara veneau iar înapoi, suiau iară pe muntele lor”, deci muntele ce-l arendară. Domnitorii Moldovei îngăduiau oierilor transilvăneni să văreze în munţii lor, câştigând din arendă. Primăvara ei se îndreptau spre munţi venind din câmpiile unde iernaseră, pe la Piatra sau pe la Târg.
Un act din 1347 din colecţia Hurmuzaki menţiona: „De o parte şi alta a Carpaţilor Orientali trăiesc în munte şi păduri o mare mulţime de oameni numiţi vlahi, ce se susţineau numai din economia vitelor şi nu plăteau dări”.
Daniel Dieaconu
