Pământul are zestrea lui de instrumente vii cu care ne povesteşte din tainele lui: susurul apelor, unduirea ierbii, foşnetul copacilor, glasul atâtor vieţuitoare care-mai-de-care mai frumos cântătoare, sunetul lemnului când îl bocăne ciocănitoarea şi câte alte sunete. Văzduhul are şi el graiurile lui: vânt, tunet, adiere, picurul ploii. Acestea toate, oare, ce sunt altceva decât iubirea lui Dumnezeu venind către noi în atât de felurite moduri?!
Românul, frate cu natura, fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul de a înţege glasul pământului şi al văzduhului, nu i-a trebuit mult până să îşi facă un „fluieraş de soc/ să cânte cu foc/ seara pe colină/ sub streaşini de stână”.
Primul fluier al copilăriei mi-a fost o tulpină de păpădie. Tata cânta în frunză şi în solz de peşte, părţi din natură pe care românul le-a transformat în instrumente muzicale; nu-i oare asta dovada prezenţei darului divin în fiinţa românului?!
Fluierul, doba ţărănească cu strune, cetera, tulnicul, cavalul şi alte multe instrumente ale noastre sunt făcute din lemn, „element viu” pe care ni l-a oferit întotdeauna cu atâta dărnicie natura. Noi, românii, am deschis ochii aici în „Grădina Maicii Domnului”, cum ne place nouă să îi spunem acestui loc numit România, loc pe care, considerăm, că însăşi Dumnezeu n-i l-a dat, anume, nouă!
Dumnezeu, în dreapta lui socoteală, ştiind că soarta neamul românesc va fi una grea datorită aşezării noastre aici la răspântia popoarelor, ne-a îndulcit vieţuirea, dăruindu-ne harul de a înţelege glasul pământului, priceperea de-a desluşi uşor melodicitatea naturii, iar darul cunoaşterii tuturor meşteşugurilor artistice, „îndelunga răbdare” (altfel cum am mai fi aici, noi, românii?), vorbitul în dodii; pe deasupra, ne-a insuflat priceperea de-a ne construi instrumente vii, din darul copacilor. Cu ajutorul lor aveam a ne alina sufletul, a ne trăi bucuria ori tristeţea, puteam comunica între noi la distanţe mari etc.
Ne-a mai dat Dumnezeu darul izvoditului de viers, vorba cea: ,,Ştiu, cântând, lucra din greu/ Cu gândul la Dumnezeu. / Că aicea El m-o pus/ Între răsărit şi-Apus./ Nu vreu ce-i al altuia/, Doar păzăsc ograda mea”!…
Acum, doar imaginaţi-vă: Cum să fie ciobănaş fără fluieraş? Cum ai putea să îţi imaginezi o stână fără tulnic ori bucin? Cum ar fi o nuntă ori un botez fără muzicanţi?! Cum ar fi jocurile fără dobă şi dobaş, fluieră şi fluieraş, ceteră şi ceteraş?!
În Harghita, la Tulgheş, încă mai fac parte din acompaniamentul obişnuit al Ansamblului Artistic de Amatori „Plaiuri tulgheşene” aceste două înstrumente tradiţionale pe cât de vechi, pe atât de vii şi pline de viaţă: „doba ţărănească cu strune” şi fluierul.
Se spune că fluierul este un instrument care s-a desprins din ramura copacului sub care, cândva, un cioban îşi plângea oile pierdute. Fiindu-i milă de el, Dumnezeu a luat o crenguţă din socul sub care plângea ciobănaşul, i-a construit fluierul şi i l-a pus în braţe să-şi „stâmpere năcazul” cu el şi ce să vezi?! Oiţele au auzit glasul dulce al fluierului, amestecat cu dorul şi jalea stăpânului şi s-au întors la el. De atunci, fluierul nu a mai tăcut pe meleagurile astea, iar asta se întâmpla de mult, încă din vremea lui „tata Noe” sau mai de mult… Aşa a hărăzit Dumnezeu românului: să îşi facă datoria acolo unde îl duce viaţa şi aşa mi-o hărăzit şi mie: să ajung dobăşiţă.
Doba ţărănească cu strune a apărut şi ea tot dintr-o necesitate şi tot din darul copacilor; de dragul tinerilor ce se căsătoreau, iar bucuria lor trebuia să se facă auzită cât mai departe.
Românului, atent la toate sunetele pădurii, i-o fi plăcut cum sună lemnul „scorburit” sub ciocul ciocănitoarei. Voi aţi auzit-o bătând? Eu da! Este exact ca sunetul dobei cu strune, doar că se aude mai blând!
Lemnul rămâne viu; el cântă la fiecare atingere, în diverse game, după esenţa din care „s-a născut” instrumentul în combinaţie cu darul şi priceperea celui care îl foloseşte şi îi bate sau îi ciupeşte corzile.
Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge instrumentist. De fapt nici nu mă consider aşa ceva. Acolo se cere multă învăţătură!
Eu sunt doar „un dobaş” rudimentar care s-a trezit deodată cu băţul în mână, de nevoie, pentru că nu mai era cine să ţină ritmul, iar acum mă simt de parcă bota aceasta cu care bat în corzile dobei ar fi o prelungire natural a mâinii mele. M-am trezit, pe la 50 de ani, că am de făcut şi această slujbă. Cum a fost? Iată cum: la început, după ce am făcut rost de dobă, prin anul 2009, au mai venit câte unii despre care auzisem că au mai bătut la dobă pe ici pe colo pe la vreun joc la şură cândva, dar nu ţineau ritmul cum trebuie şi nu i-am mai chemat.
Cu timpul au început, ba unul, ba altul din taraf să lipsească şi, neavând încotro, am luat într-o zi doba (singură fiind) şi am început să cânt din gură şi să bat ritmul să văd ce-o fi. A mers ca uns! Parcă aş fi zis la dobă dintotdeauna! Nu îmi venea să cred! Dacă am văzut aşa, la repetiţii l-am lăsat pe Nucu cu clarinetul ori cu fluierul său, mai nou, cu saxofonul, pentru partea muzicală, iar eu băteam doba pentru a ţine ritmul. Ceilalţi nu au mai venit la repetiţii din pricina nevestelor care se supărau că nu-i mai prindeu duminicile pe acasă, astfel chemându-i doar când aveam „cântare”.
Doba noastră (violoncel bătut – cum ne-a spus profesorul Ovidiu Papana că e cunoscut în mediul academic) este cam de prin anii de de după primul război. Nu-i ştim meşterul făurar, dar ultimul dobaş care a zis la ea a fost unul „Octăvel” despre care am aflat că a decedat prin anul 1960 şi era trecut bine de 80 de ani, după cum zice lumea din zonă, pentru că a avut pe aici tovarăşi de cântare pe la nunţi ori la jocurile la şură din sărbători ce se făceau de la Bicazul Ardelean până-n Topliţa şi, bineînţeles, aici la Tulgheş.
Cu mare greu am reuşit s-o cumpărăm de la nişte strănepoţi de-ai lui Octăvel, deşi nu mai avea decât cutia de rezonanţă întreagă. Ne-a zis un lăutar că „lada” (cutia de rezonanţă) e cea mai importantă, în rest, se pot face toate celelalte care sunt lipsă. Am luat-o deci, aşa cum era, am adus-o acasă. Bărbatu-meu i-a făcut cordarul, cheiţele, corzile, am vopsit-o şi iată că în ziua de azi încă mai are viaţă în ea.
Viaţa ei se răsfrânge asupra mea de parcă ne-am îmbărbăta una pe alta, iar împreună cu fluierul soţului meu, zicem jocurile în fiecare duminică spre marea bucurie a pruncilor din ansamblul nostru (Ansamblul Artistic de Amatori „Plaiuri Tulgheşene”), cu care umblăm prin ţară, bucurând pe mulţi cu frumuseţea celor paisprezece jocuri româneşti autentice din Tulgheş, adunate sub numele de „Roata Stelelor”.
Lângă acestea, frumuseţea straielor, care sunt cele pe care mai demult le-au purtat bunicii, părinţii, ori unchii şi mătuşile acestor copii, vin să întregească bucuria cu care ne urmăresc cei care ne sunt spectatori.
Rapsod popular Lăcrămioara POP
