Se spune că părul a fost considerat încă din cele mai vechi timpuri ca fiind arma secretă a femeilor, dar în minte îmi răsună niște versuri cunoscute: „Nu contează cât de lung ai părul, ci contează cât și cum gândești...” (Pasărea Colibri/ Vinovații fără vină! Să fie așa?
În acest scurt articol nu dorim să intrăm în istoria coafurilor, ci să ne referim la pieptănăturile străbunilor noștri. Aflăm că pieptănătura capului le deosebea pe fetele căsătorite de cele nubile. Se spune că începând din ziua nunții femeile nu mai aveau voie să își arate părul astfel purtau năframe, casânci, ștergare etc. „După nuntă nu mai vedea perișorul soarele” (Portul popular moldovenesc de Emilia Pavel), dar creativitatea feminină era nelipsită, iar tinerele femei se foloseau de flori pentru a-și înfrumuseța aspectul. Busuiocul era cel mai des întâlnit ca podoabă, iar în lipsa lui domnițele alegeau alte flori.
Acoperirea capului era ritualic făcut de către nașa de cununie marcând trecerea fetei în rândul femeilor. Aceste obiceiuri ne amintesc de unele rituri de fecunditate străvechi.
Aflăm că părul se pieptăna de obicei peste cap sau cu cărare pe mijloc, de exemplu pe Valea Bistriței părul se împletea până la ureche, apoi cozile se așezau circular pe cap „ cozi puse roată”.
Dimitrie Dan într-o lucrare a sa ne povestește că „femeile poartă în casă, peste părul capului, o cârpă mică și rotundă de pânză, care se agață pe vârful capului, peste gâță. Cârpa este câteodată cusută giur-împregiur cu flori negre. Ea este semnul că respectiva femeie atârnă de la un bărbat. Ieșind din casă se împodobesc ele cu ștergare „pânzeturi” de bumbac țesute fin în 2, 3, 5, 7, ba și 9 ițe.”
În numeroase scrieri este menționată asemănarea acestor curente de modă ca fiind de inspirație turcească.
Nici bărbații nu trec cu indiferență peste moda vremurilor de mult apuse, astfel bavarezul Johann Schiltberger nota despre locuitorii din Ţara Românească şi Moldova că „ei îşi lasă părul şi barba să crească şi nu o taie niciodată”.
Ţăranul român din Bucovina este reprezentat în stampele de epocă cu barbă şi plete bogate ce trec de umeri, iar în Moldova părul lung s-a purtat mai rar şi doar până în jurul anilor 1570-1580, exponenţi ai acestei mode fiind Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea şi Ştefan al IV-lea. Mai des a fost preferat părul scurt, acest port fiind folosit de domnitori precum Petru Şchiopul. Totuşi, moda care a persistat în întreg Ev Mediu românesc a fost cea a părului purtat la dimensiuni medii, în general până la umeri. Acest port poate fi observat atât la boieri, cât şi la domni ca Mircea cel Bătrân sau Petru Rareş. În secolul al XVIII-lea s-a purtat părul tuns scurt, după cum stau dovadă mărturiile străinilor („boierii moldoveni nu îşi rad barba, dar îşi rad capul”), precum şi o lungă serie de reprezentări grafice. (Sursa historia.ro).
Bărbații care aveau barba lungă, părul până la umeri cu mustățile lungi și arcuite au marcat o lungă perioadă de timp accentuând virilitatea, bărbăția, tenacitatea și vitejia străbunilor noștri.
„Cu căciulile pe frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpat
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.
Port căciula pe-o ureche
Și acasă și la nuntă si la oi
După datina străveche
Moştenită şi păstrată şi pe la noi.” (Cenaclul Flacăra – Căciulile, melodie de Ion Hagiu, învăţător din Covasna). Cea mai potrivită descriere este reflectată în versurile de mai sus, considerăm noi.
Roxana GABOR TĂNASE
