Dochia fugi şi scăpă teafără spre răsărit, la cetatea Petrodava, dincolo de Kogaiononul de răsărit, dar tatăl ei se sinucisese, urmărit de cavaleria romană. La început de august, Traian primi capul şi mâna dreaptă a lui Decebal într-un sac aspru de cânepă şi proclamă Dacia provincie romană. Porni apoi spre nord şi răsărit cu legiunile pentru a distruge cetăţile dacilor. A cucerit şi Petrodava, dar Dochia scăpă încă odată şi fugi spre muntele cel mare din ţinutul acela. Au urmat-o câţiva oşteni vrednici, ce juraseră să o apere pe regină. Împăratul îi pierdu urma şi pentru că spulberase şi ultimele rezistenţele dacice, plecă spre Roma încărcat de bogăţii pentru a celebra triumful.

Dochia rămăsese în răsărit cu credincioşii ei. Romanii au păstrat doar câteva luni un castru lângă Petrodava şi apoi au trecut munţii spre apus. Dacii liberi locuiau în aşezări slab fortificate, urmându-şi îndeletnicirile de veacuri. Deseori atacau castrele romane şi de multe ori romanii răscumpărau pacea şi liniştea hotarelor. Dochia urca adeseori pe muntele stâncos şi sterp să se roage zeilor neamului ei. Îi ceru zeului pământului podoabă de flori pentru muntele ei şi Zalmoxis umplu cărările şi padinile de puzderie de flori albastre ca cerul şi altele roşii ca sângele. A cerut zeului şi flori albe, strălucitoare, precum straiele ei de fecioară şi galbene precum părul ei, asemănător grâului de lângă fluviul cel mare, Donaris. Zalmoxis a dăruit fetei flori galbene, în mari buchete pe sub stânci, dar pentru florile albe a rugat pe zeul cerului, Gebeleizis. Acesta a desprins câteva stele strălucitoare şi le-a aruncat spre stâncile colţuroase ale muntelui şi în fiecare colţ de stâncă au apărut flori albe, strălucitoare în razele soarelui precum stelele. Dacii le-au zis „florile reginei” sau „florile de colţi”, iar florile apărute din scânteierile împrăştiate prin iarbă le-au numit „florile fecioarei” sau „crinii de munte”. Florile reginei Dochia le aflăm pe colţi de stâncă pe Ceahlău, acolo unde s-au născut prima dată, dar şi în Retezat, Bucegi sau Făgăraş. Dar cele mai multe sunt şi acum în Ceahlău, pe muntele reginei Dochia, aşa după cum ne spune povestea…

Culeasă şi prezentată de Daniel DIEACONU

Articolul Poveştile muntelui: Floarea de colți sau floarea reginei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Geneza muntelui este ilustrată astfel: „Se spune că Satana vroia să ajungă până sus la cer. A suflat o zi şi-o noapte de-a rândul de s-au strâns mulţime de piatră grămadă. Când a vrut dracul să se urce spre cerul din care fusese alungat, Dumnezeu a blagoslovit şi a pus mâna pe muntele care s-a clădit – Ceahlăul. De atunci, Ceahlăul este muntele lui Dumnezeu, cel pe care a pus mâna şi l-a sfinţit”.

O mitologie plină de… draci

Din punct de vedere daimonologic, muntele Ceahlău oferă câteva secvenţe epice, dar fiinţele mitice implicate sunt mai puţine: vrăjitoarele şi strigoii, lipsind moroii, pricolicii sau spiriduşii. Vrăjitoarele profesau o formă de cult a diavolului şi periodic se făceau evocări şi invocări ale diavolilor în locuri speciale. Făceau din şapte în şapte ani pelerinaje secrete în locuri arhaice în anumite coclauri ale munţilor Retezat, Godeanu şi Ceahlău, după o credinţă din Evul Mediu. Gheorghe Asachi a cules legenda „Turnu lui Butu – imitaţiune”, în care povestea se desfăşoară în timpul lui Alexandru cel Bun. Butu, care a murit într-o luptă, este adus de dincolo de moarte de o „hârcă vrăjitoare” la cererea logodnicei sale Ana, sub formă de strigoi. Cântatul cocoşului întrerupe zborul lui Butu şi al Anei deasupra Ceahlăului, prefăcându-i în stane de piatră. Cântatul cocoşului, prezent în mai multe legende geografice, are un efect benefic, încheie noaptea şi activităţile malefice şi distructive. De la Asachi, legenda lui Butu, transformat în strigoi, a cunoscut o destul de mare răspândire. Se crede că Mihai Eminescu, călător şi el pe aceste locuri, şi-a găsit izvor de inspiraţie pentru una dintre cunoscutele sale poezii, „Strigoii”. În poem apare credinţa că într-una dintre peşterile muntelui şi-ar fi aflat odihna marele preot Deceneu. Arald, protagonistul poemului, pleacă în căutarea unui vraci spre a reda viaţa logodnicei care murise. Ajuns la poalele muntelui, află:

„Pe-un jilţ tăiat în stâncă ţapăn, palid, drept

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân,

De-un veac el şade astfel, de moarte uitat, bătrân;

În plete îi creşte muşchiul şi muşchiul pe a lui sân,

Barba în pământ i-ajunge şi genele la piept”.

Preotul cel păgân coboară în peşteră şi imploră ajutorul lui Zalmoxis. Arald îşi dăruise sufletul forţelor întunericului şi periplul său de strigoi în lumea pământească se încheie odată cu strigătul “cocoşului răguşit” şi Arald este primit în mormântul deschis de bătrânul preot.

Un alt mare om de cultură, de această dată francez, Alexandre Dumas-tatăl, a fost oaspete al Ceahlăului, al Palatului Cnejilor Cantacuzini. Această legendă a lui Butu se pare că a stat la baza conceperii romanului „Strigoiul Carpaţilor”, în care personajele sunt o poloneză din Sadomir, o zonă plină de legende şi superstiţii, şi nişte tineri boieri, stăpâni ai moşiei Hangului. Unul dintre ei se transformă în strigoi şi puterea lui este învinsă doar de spiritul creştin şi prin sacrificiul fratelui său.

Cum se nasc legendele?!

Legendele Ceahlăului se constituie într-o adevărată geografie spirituală prin plăsmuirile munteanului referitoare la originea şi toponimia stâncilor, apelor, poienelor. În conceperea legendelor care vorbesc de apariţia formelor naturale de relief, creatorul popular porneşte de la observarea unor caracteristici particulare a lor. Aceste caracteristici le asociază unor elemente reale. Odată analogia făcută, în jurul ei se naşte legenda. Omul din popor vede o stâncă ce seamănă a chip omenesc şi rămâne impresionat. Conformaţia stâncii îl ajută în actul său creator: a fost o fiinţă omenească. Se naşte un „de ce?”. Metamorfoza, trecerea fiinţei umane în regnul mineral, este ireversibilă. A fost încorporată în mitologie şi literatură, devenind fapt de artă. Apare în basme, cântece epice şi cu o frecvenţă deosebită în legende etiologice. Munteanul ajunge lângă stânca Dochiei, bea apă izvorâtă dinăuntrul ei şi se miră de asemănarea ei cu corpul unei femei. Încearcă să răspundă „de ce”-ului. Vede în această metamorfoză un blestem, o pedeapsă pentru nesupunere, făcând, e posibil, o corespondenţă cu faptul biblic al transformării femeii lui Lot în stană de sare. De cele mai multe ori intervine voinţa unor fiinţe mitice cu puteri suverane, în cazul nostru Zalmoxis, Duhul muntelui, Dumnezeu. În apariţia unor forme naturale, de multe ori sunt implicaţi şi strămoşii mitici ai omului, căpcăunii sau uriaşii.

În cazul Pietrei Teiului s-a născut un alt fel de „de ce”. Care este provenienţa acestei stânci izolate pe malul Bistriţei departe de orice formaţiune stâncoasă?! Asemănarea cu stâncile de pe vârful Ceahlăului l-a ajutat pe creatorul popular anonim. Era nevoie însă de o intervenţie supranaturală. Și aşa a apărut dracul, care şi-a pus în gând să înece lumea, după ce a făcut o înţelegere cu Dumnezeu, într-o legendă culeasă de Alecu Russo, sau o nefastă trinitate Noureanu, Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne, sub patronajul lui Scaraoţchi, într-o legendă publicată în revista „Albina” din 1897. Imagini din textele legendare cosmogonice apar în legendele etiologice geografice, iar Piatra-Teiului devine opera diavolească a lui Scaraoţchi, dar printr-o răsturnare valorică, intenţiile malefice se convertesc în act creator, iar gestul răuvoitor are drept final apariţia stâncii pe malul Bistriţei. Uneori, există şi relatări legendare în care geneza formelor de relief nu implică participarea unor fiinţe mitice şi exemplificăm prin „Stânca Cojocarului”, o dragoste neîmplinită îl face pe protagonist să se arunce de pe stâncă, Piatra Corbiţei (urmărită de tătari, fata se aruncă de pe stâncă în apa Bicazului), Poiana Tătarilor, legende care izvorăsc din realitate şi rămân la nivelul verosimilului, fără o dimensiune fantastică. Prin aceste legende geografice se încearcă explicarea toponimiei şi, în acelaşi timp, apariţia unor forme naturale. De obicei, originea este în prim-plan, şi în planul secund, toponimia.

În cazul legendelor toponimice, creatorul se concentrează spre atribuirea numelor. Acţiunea se petrece în jurul unui obiectiv geografic, sau acesta este finalul acţiunii, iar toponimului i se ataşează numele eroului, în alcătuirea toponimului intrând forme genitivale: Stânca Corbiţei, Stânca lui Cobal, Stânca Cojocarului sau Stânca Dochiei.

Domnitori, boieri şi haiduci legendari

Imaginaţia populară se opreşte uneori asupra unor domnitori iubiţi şi Ştefan cel Mare este cel mai des întâlnit sau asupra unor haiduci, eroi justiţiari, deseori înzestraţi cu calităţi fantastice, haiducul devenind chiar un personaj de basm. Regiunea aceasta de la graniţa veche a Moldovei, situată în mijlocul Carpaţilor, a fost sălaşul multor haiduci şi-i amintim pe Vasile cel Mare, Ion Pietraru sau Ştefan Bujor. O legendă veche spunea „că lângă stânca mare de lângă apa Bistriţei s-au oprit haiducii din banda lui Vasile cel Mare să-şi împartă prăzile. S-au cinstit şi cu un urcior cu vin şi au început şi întreceri în putere şi iscusinţă în mânuirea armelor. S-au pornit să arunce baltagul, fiecare cât putea de sus. Vasile cel Mare a aruncat baltagul până în vârful stâncii, unde s-a înfipt. Nu la mult timp, acolo a ieşit un pui de tei şi haiducii i-au zis Piatra Teiului…”

Textele de legendă nu trebuie înţelese ca nişte pagini de cronică orală anonimă, dar nici o abstrare a adevărului atestat de documente şi acest fapt este caracteristic şi legendelor istorice, religioase sau etiologice. Memoria populară ignoră faptul obiectiv, detaliul concret, dar reţine şi perpetuează situaţii şi comportamente specifice unor perioade sau relaţii sociale, ce sunt prezentate de cele mai multe ori cu acurateţe. Ion Găvănescul afla în perioada interbelică o legendă despre Butu, în care sunt prezentate luptele cu teutonii ale polonilor sprijiniţi de moldoveni, iar Butu a fost într-adevăr unul dintre boierii lui Alexandru cel Bun. Dar acţiunea este fantastică. Se face apel la evenimente istorice majore şi la personaje istorice de legendă: Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Petru Rareş. Ar fi exagerat un demers ştiinţific de reconstituire a adevărului istoric după evenimentele legendei şi, de asemenea, imaginea unei personalităţi istorice nu poate fi suprapusă personajului legendar. Ne dorim să surprindem fărâma de adevăr istoric, dar cel mai important este să ne bucurăm de frumuseţea poveştilor născute din măsura şi bunul gust al nemţeanului de la munte. (Prof. dr. Daniel DIEACONU)

Articolul Legendele Muntelui Ceahlău (II) / L-a vrut dracul, dar a devenit Muntele lui Dumnezeu apare prima dată în Ecoul muntilor.