Vom începe incursiunea în timp cu câteva repere biografice.

Familia

Galaction Gherasim pe numele din certificatul de naștere Gavril Gherasim s-a născut în data de 10 octombrie a anului 1954 în satul Galu, comuna Poiana Teiului. Părinții săi , oameni simpli, dar cu evlavie și credință în Dumnezeu au fost Elena și Ion Gherasim. Gavril a crescut într-o familie numeroasă de șapte copii: 3 frați: Mihai, Gheorghe și Neculai și 3 surori: Maria, Ana și Ioana. Tatăl, Ion Gherasim a fost un talent înnăscut la rândul său: a fost tâmplar, cioban, frizer și nu în ultimul rând voluntar în cel de-al doilea război mondial ajungând la gradul de sergent și fiind rănit, „schijele”, mărturii ale sacrificiului său, purtându-le în plămâni până la sfârșitul vieții. Ion și-a adus contribuția cu tot ceea ce a putut în satul său toată viața de 88 de ani. Oamenii comunei, dar și dascălii școlii apelau la dânsul pentru că era un tâmplar iscusit. Mama, Elena, a născut șapte copii, i-a crescut și educat în cele duhovnicești, iar la maturitate fiecare și-a croit drum în viață cum a putut. Băieții au moștenit talentul și priceperea tatălui: Mihai și Gheorghe fiind constructori destoinici, zidari, zugravi, faianțari, adevărați „arhitecți” chiar dacă nu aveau studii de specialitate. Neculai, cel mai mic dintre frați, care a suferit un accident în copilărie, nu a putut urma o școală, dar s-a dovedit talentat în tehnică electrică și dacă ar fi avut posibilități financiare pentru a urma o școală probabil că ar fi avut alt destin acum. Fetele au avut și ele, fiecare destinul lor. Sora mai mare, Maria s-a căsătorit la 30 de km de satul natal reușind să-și întemeieze o familie reușită și o gospodărie frumoasă, iar Ana și Ioana și-au urmat destinele departe de satul natal la Iași și Galați. Ioana a devenit contabilă, iar Ana reușind să urmeze universitatea „Dunărea de Jos” Galați a devenit inginer în chimie alimentară. De menționat este faptul că cele două fete și-au susținut studiile cu bursele obținute datorită meritelor la învățătură deoarece părinții nu aveau posibilități financiare pentru a le putea susține. Sora mai mare, Maria, a regretat toată viața pentru că nu a reușit să  urmeze o școală pentru a avea o profesie deoarece a trebuit să ajute părinții cu gospodăria și îngrijirea fraților mai mici. Nădăjduim că și-a găsit împlinirea în reușitele celor doi copii ai ei.

Nu întâmplător am lăsat la sfârșit pe Gavril, căruia Dumnezeu și soarta i-au hărăzit alt destin, diferit de cel fraților săi: a ales calea monahală.

Școala și copilăria

Copilăria sa a fost una foarte frumoasă, cu foarte multe aventuri asemenea „Amintirilor” marelui povestitor Ion Creangă. Școala primară a făcut-o în Topoliceni, iar gimnaziul la Galu. A fost un copil năzdrăvan, jucăuș, vesel, dar și ascultător și harnic. De altfel veselia l-a caracterizat toată viața. A crescut într-o familie cu 6 frați, din care el era al 4-lea născut. Orice se întâmpla  rău pe când erau copii, el lua vina asupra sa afirmând că „Când vin mama și tata să spuneți că eu am făcut…”

Încă de când avea 6-7 ani, el pleca la stână la Zahorna. Nu se temea de câini și dădea oile în strungă. Părinții erau anunțați de ciobani că fiul lor este la stână.

În clasa a V-a a avut un accident de mașină și printr-o minune doar el a supraviețuit. Se ținea de mână cu cel mai bun prieten; prietenul său a murit pe loc, dar Gavril a rămas între roțile mașinii și a fost strivit la bazin. De atunci Dumnezeu i-a hărăzit să aibă o viață aleasă croindu-i un alt destin.

În gimnaziu, s-a dovedit a fi un copil foarte înțelept. El reținea totul din clasă. Nu învăța niciodată acasă, mai ales că în vremurile acelea copiii munceau foarte mult și nu aveau timp să învețe. Temele și le scria în pauză, dar de cele mai multe ori temele îi erau scrise de cele mai bune eleve din clasă (de exemplu Doina Geană).

În vacanțele de vară, tatăl Ion Gherasim care era și el cioban, îl lua cu el la stână. Era foarte ascultător și harnic. În zilele de post nu mânca de dulce, își culegea fragi și le mânca cu mămăligă. În timp ce era cu oile se ruga și făcea metanii cât de multe putea.

Alegerea căii monahale și călugăria

După sfârșitul clasei a VIII-a, a fost din nou victima unui accident de mașină, dar de această dată nu a pățit nimic, s-a ales doar cu o sperietură. Atunci s-a decis că locul lui nu este în lume, că trebuie să meargă la mănăstire.

Fiind însoțit de mama sa, au plecat împreună la mănăstirea Slătioara (jud. Suceava). Când au ajuns, au stat la rugăciune și priveghere și au înnoptat acolo. Atunci, tânărul Gavril l-a cunoscut pe Sf. Glicherie (Mitropolitul Bisericii pe stil vechi pe acea vreme) care i-a povestit cum a rămas singurul preot slujitor după reforma  bisericească a calendarului Iulian ce avusese loc în România în 1924. În timpurile de atunci, Sf. Glicherie era stareț la schitul Pocrov (mănăstirea Neamț), dar cu vremurile acelea tulburi, acesta s-a retras în pustiu câțiva ani buni. Odată cu schimbarea calendarului a fost mare prigoană atât împotriva Sf. Glicherie (pe care D-zeu l-a ales să fie Sfânt și mărturie a acelor vremuri, moaștele sale aflându-se în prezent la Mănăstirea Slătioara) cât și împotriva creștinilor care l-au urmat.

Pe când Sfântul povestea întâmplările din acea vreme, tânărul Gavril a fost impresionat și s-a așezat la picioarele Sfântului și a strigat: „Părinte, eu aici aș vrea să mor!”. Acesta l-a binecuvântat și i-a zis: „Să rămâi în locul meu!!!”

După acea noapte, s-a întors acasă cu mama și a continuat să-și ajute părinții în gospodărie. Dar în fiecare zi spunea: „Eu vreau să merg la mănăstire pentru că acolo este viața mea!” Părinții neavând bani tot întârziau să-l ducă, așa că la sfârșitul lui noiembrie a cerut bicicleta  unui văr și a plecat fără să spună la Slătioara, peste Stânișoara, prin comuna Mălini. Mama vărului plângea bicicleta, dar părinții erau necăjiți că era posibil să fie sfâșiat de lupi prin munții Stânișoarei. După câteva zile s-a întors cu autobuzul pe la Târgu Neamț cu tot cu bicicletă. Sfântul Glicherie îi dăduse bani de drum să se întoarcă acasă și să revină cu părinții. Și așa, de data aceasta tatăl, l-a dus la mănăstire, cu toate că avea doar 15 ani. Odată cu intrarea în mănăstire a făcut ascultare.

Prima ascultare a făcut-o la stână la oi, căci această treabă o știa foarte bine. Știa să facă caș și toți au rămas uimiți cum un copil știa să facă brânză. După ascultarea de la stână a trecut la altele: la brutărie, bucătărie, trapeză, și apoi ucenic în toate meseriile care se făceau în mănăstire: tâmplar, sobe de teracotă, construcții, sculptură, pictură. La toate era priceput. Toate acestea le-a făcut până la vârsta când a mers în armată. În perioada 1974- 1975 a efectuat stagiul militar la Medgidia. A obținut gradul de sergent, fiind și acolo bun și ascultător, remarcându-se printre camarazii săi. În toamna anului 1975 s-a întors din armată, a stat câteva zile și a plecat din nou la Slătioara. La vârsta de 23 de ani a primit călugăria împreună cu alți 5 frați de mănăstire, iar nașul de călugărie a fost Sf. Glicherie. Din numele de Gavril a primit numele de Galaction. Sora sa, Maria, a fost martoră la eveniment. La un an, doi de la călugărie, datorită ascultărilor grele pe care le-a primit s-a îmbolnăvit de inimă. Medicul care l-a consultat i-a propus să se retragă pentru un timp din mediul în care trăia. Și așa a ajuns la Mănăstirea Cucova (județul Bacău) și la mănăstirea Brădițel(jud. Neamț), unde cu 3 ani înainte de revoluția din 1989 a pregătit materiale pentru construcția mănăstirii, grav afectată de cutremurul din 1977.

Construirea primelor mănăstiri

În 1987-1988 a început construcția mănăstirii Brădițel (Neamț) din temelii, păstrând construcția veche în interior unde măicuțele continuau să se roage. Proiectul de construcție a fost în totalitate al său, deși nu avea studii. Nu a fost ajutat de nici un arhitect doar de mâna lui Dumnezeu. Binecuvântarea pentru lucrare a primit-o din partea Î.P.S. Silvestru Onofrei. La construcție a fost ajutat de preoți și oameni de bună credință. Pe când se ridica mănăstirea, veneau la lucru muncitori și angajați de la Combinatul de la Săvinești. Acoperișul din tablă a fost lucrat tot de el. Maicile au ajutat la toate muncile grele din timpul reconstrucției lăcașului monahal. Multe dintre ele sunt mărturie vie ale acelor timpuri. De menționat este faptul că nu a primit bani pentru lucrări, el făcând ascultare de mitropolitul Silvestru. În același timp s-a confruntat cu persecuții din partea autorităților comuniste atee care au făcut tot posibilul să oprească construcția mănăstirii, dar bunul Dumnezeu a rânduit altfel. După terminarea lucrărilor, drept mulțumire, maicile l-au trimis în pelerinaj la locurile sfinte de la Ierusalim.

După revenirea de la Ierusalim, a început construcția mănăstirii Cucova – Valea Seacă (jud. Bacău). În paralel, ajuta la construcția mănăstirii din Adjud. Bineînțeles că avea alături echipe de călugări și oameni cu dragoste de Dumnezeu care-l ajutau. Dar, tot ceea ce ținea de proiectare era în răspunderea lui. Deși fusese călugărit la 23 de ani, cu toate realizările sale, nu a mai primit grade superioare în ierarhia bisericească vreme de aproape 20 de ani. Afirmația sa era: „Eu sunt colonelul Gala… iar gradele mele sunt în construcții de mănăstiri și la intrările pe porțile mănăstirilor…” (porțile erau unicat la Slătioara și Brădățel). La Cucova nu a mai apucat să termine porțile clopotniței…

Sfârșitul vieții și trecerea la cele veșnice

În anul 1995, cu 17 zile înainte de Sf. 40 de Mucenici și pe când trebuia să fie hirotonit ca preot (între timp devenise ierodiacon), s-a întâmplat nenorocirea. Aflându-se la rugăciune noaptea, în bisericuța veche de la Cucova (în prezent este demolată), a adormit și s-a aprins de la o lumânare ca o torță(așa a fost informată familia la vremea respectivă), arzând de la brâu în sus. A fost transportat la spital la Bacău unde a mai trăit 17 zile într-o mare suferință deși a fost conștient până în ultima clipă. Nu a ars nimic în jurul său, doar el. Nu credea că nu a ars mănăstirea… tot timpul se gândea la biserică și deloc la el. Deși în mari chinuri, el a fost conștient și dădea sfaturi mai departe cum să se continue construcțiile la mănăstire. Nu s-a plâns nici o dată, a fost optimist și smerit până în ultima clipă. Nu a acuzat pe nimeni, deși își amintea foarte clar că ușile bisericuței erau încuiate și că flăcările ardeau de 2 metri deasupra lui…

Cu toate că și-a dorit foarte mult să trăiască, neavând decât 40 de ani, bunul Dumnezeu a hotărât să-l ia la el. S-a întâmplat în seara dinaintea sărbătorii  Sf. 40 de Mucenici(8 martie stil vechi). De menționat este faptul că de pe patul de spital,  părintele  și-a prevestit moartea, afirmând că va pleca la Domnul în acea seară la ora 21.00. Și așa s-a întâmplat. A fost înmormântat la mănăstirea Cucova din dorința P.S.Pahomie (starețul mănăstirii pe atunci care între timp a plecat și el la cele veșnice). La înmormântare au participat sute de oameni inclusiv mitropoliții bisericii de stil vechi de la acea vreme: IPS Vlasie, IPS Ghenadie, IPS Demosten, IPS Sofronie. Toți au ținut cuvântări duhovnicești pentru a alina sufletele pline de durere ale familiei, părinților, dar și a tuturor celor prezenți,  iar PS Demosten a afirmat: „Dacă va uita vreodată cineva cine a fost Galaction, atunci  cărămizile și pietrele vor vorbi!”

Acum… la 30 de ani de la plecarea lui la Domnul

E foarte greu să surprindem în cuvinte faptele unui Mare Om care a influențat generații de călugări în mănăstire și care și-a lăsat amprenta nemuritoare asupra familiei și oamenilor din satul său.

Să-i păstrăm așadar vie amintirea și viața sa să fie pildă altor generații! Să transmitem copiilor și că istoria orală a satului românesc ascunde un adevărat tezaur de multe ori prea puțin cunoscut!

Xenia Sârbu

Articolul Un fiu necunoscut al munților – Galaction Gherasim apare prima dată în Ecoul muntilor.

1. Date personale.

Cum vă numiţi?

Stanciu Gh. Traian.

Când şi unde v-aţi născut?

Născut în Piatra-Neamţ, într-o mansardă a liceului de fete, Calistrat Hogaş, în data de 19 decembrie 1941. Mama, Elena, era intendenta liceului, ocupându-se de toate treburile gospodăreşti. Aprovizionare, materiale de curăţenie, alimente pentru hrana muncitorilor de întreţinere. Era şi bucătăreasă. Mansarda unde m-am născut era o locuinţă de serviciu, construită în podul liceului.

1. Copilăria

Aţi fost botezat?

Naşii mei au fost profesoara Eugenia Popovici, directoarea liceului şi Panaite Popovici, profesor de geografie la şcoala normală de băieţi. Am fost botezat creştin ortodox de preotul Gh. Verşescu, tatăl Iuliei Hălăucescu.

Unde aţi copilărit?

Până la cinci ani am copilărit în liceul de fete, până în 1946, când acest locaş de învăţământ a fost naţionalizat.

Aţi avut locuinţă?

Casa familiei mele era în comuna Dulceşti din partea bunicii, unde s-a născut era prea departe de Piatra-Neamţ aşa că ne-am mutat la o mătuşă, tot în oraş, o`soră vitregă din partea mamei.

În ce cartier?

În cartierul Borzoghean, într-o casă modestă din lemn şi cărămidă, bine îngrijită. Avea trei camere toate dependinţele – magazie, bucătărie de vară, beci, apă curentă şi o mică curte.

Cu cine vă jucaţi?

Cu sora mea Eugenia, care era mai mare decât mine cu doi ani, şi cu verişorii mei, iar în sens mai larg, ne jucam cu prietenii din cartier, care erau de o seamă cu mine şi cu cei mai mari. Când ne jucam, construiam o ,,gaşcă” bine închegată, cu lideri, sefi etc. Îmi aduc aminte de fraţii Macarie (aveau bicicletă) Adrian Voicu – fiu de medic (avea minge de fotbal), Moga, Petrescu, Blaga, Durican, Buzdugan şi alţii, evrei şi italieni.

Care erau jocurile preferate?

Fotbalul pe care îl jucam pe un teren viran, din afara stadionului, şi uneori pe stradă sau uliţă mai retrasă. Mai mergeam să căutăm de plumb şi cărămizi – în ruinele fostului spital nemţesc (lângă stadion). Din ţevile de plumb topite în cutii de conserve făceam avioane, amulete şi alte semne distinctive.Eu executam desenele, pe cărămizile ce urmau să fie scobite şi apoi umplute cu plumb topit. Formele erau finisate şi le purtam la gât sau în buzunar. Aveam rolul de recunoaştere în ierarhică în grup sau gaşcă. Un alt joc era de-a războiul ne împarţeam în doua tabere rivale, din care una avea puşti din lemn şi cealaltă afeturi din scândură, atacatorii aruncau în duşmani cu grenade (cocoloaşe de hârtie pline cu praf). Toată uliţa se umplea de praf, inclusiv combatanţii şi după ce cădeam la pace plecam la râul Bistriţa pentru a face baie.

Iarna cum vă jucaţi?

Mergeam cu sania, pe derdeluşul Borzogheanului sau cu schiurile facute din doage de butoi, pe aleile dealului Cozla. De multe ori, în vacanţe, cu un număr mai restrâns de prieteni (erau şi fete în grup) colindam culmile oraşului: Bâtca Doamnei, Cozla, Pietricica, Cernegura, căutam urme de gloanţe pe trunchiurile copacilor..

Vă ajutaţi părinţii în treburile gospodăreşti?

Sigur că da. Crăpam lemne, le aşezam, măturam curtea, făceam cumpărături, iar fetele se ocupau de pregătirea hranei. Toţi aveam atribuţii şi misiuni speciale (un fel de diviziune socială a muncii). După ce ne terminam treburile, mătuşa mea, Tanti Ana, făcea bilanţul şi drept răsplată, ne săruta pe frunte şi ne mângâia pe cap spunând: Bravo! Am fost îmbraţişaţi cu dragoste şi blandeţe, fără discriminare, noi nu eram numai verişori de gradul 1, ci  devenisem mai mult decât fraţi.

Eraţi o familie numeroasă?

Nu, dar aveam multe rude apropiate din parte bunicii domiciliate în Roman, Bacău, Iaşi şi Botoşani unde adese ori îmi petreceam vacanţele. Până a ne muta de la liceu, familia mea era compusa din: mama, bunica, sora şi subsemnatul. Tatăl meu a murit şi a fost dat dispărut în luptele de la Nicolaevska – lângă Cotul Donului – 18 dec. 1942. Mama fost văduvă de război, iar eu şi sora mea eram orfani de tată. Datorită naşii mele Eugenia Popovici care era şi preşedinta societăţii de Cruce Roşie a oraşului, ne-am bucurat de anumite privilegii cum ar fi: pensia de văduvă, ajutoare sociale costând în alimente şi îmbrăcăminte. Mama a rămas văduvă toată viaţa, dedicându-se, după pensionare, creşterii celor 3 nepoţi din partea surorii mele. După ce am mai crescut, îmi puneam mereu întrebări despre tata şi primeam acelaşi răspuns: ,,Este plecat pe front la război”. Mai târziu am aflat de decesul tatălui meu şi din acel moment am devenit mai timid, mai retras şi interiorizat. Simţeam că nu mai am protecţie în relaţiile sociale. Dacă uneori eram agresat de colegi, nu puteam să-i ameninţ spunând: ,,Lasă că am să-i spun lui tata, să vezi ce o să păţeşti!”;

1. Şcoala

Ce studii aveţi?

Grădiniţă, clasele primare şi elementare le-am parcurs la şcoala Nr 4 (Actualul liceu forestier) din Piatra-Neamţ.

Ce dascăl aţi avut?

La grădiniţă am avut pe d-na educatoare Elena Grădinescu (Avea un nume predestinat). La cl. 1-4 mai mulţi învăţatori dar cea mai draguţă a fost d-na Teodorescu. La clasele 5-8 amintesc pe: d-na Groholsky de istorie

-d-nul Gorduz  de fizică şi matematică

-d-na Popescu de geografie

-d-na Vulpescu de Chimie

-d-na Lazu de limba română şi rusă

-d-na Conov de desen care m-a îndrumat să mă înscriu la liceul de arte din Iaşi. Pe toţi dascălii mei i-am considerat adevăraţi corifei ai învăţământului, modele de urmat, pentru care le port şi acum respectul deosebit şi un pios omagiu.

Aţi avut colegi de clasă mai apropiaţi?

Da, erau foarte buni la carte.

Puteţi numi pe câţiva ?

Îi amintesc pe Dan Ţinaşcov, Ionel Ciobanu, Victor Berbeliu, Angelica Crăcăoanu, Bivolaru şi Ţăranu, care mai târziu au ajuns medici, ziarişti, reporteri.

Aveţi amintiri mai puţin plăcute din timpul şcolii?

Îmi amintesc în toţi cei patru ani în fiecare dimineaţă paznicul şcolii se posta la intrare şi ne controla dacă aveam la gât punguliţa de camfor. Dupa care ne deschidea forţat gura şi ne turna ulei de ,,ricin”. Îmi era frică şi groază de acest om.

Aţi fost un elev silitor?

Cred că da pentru că mi-a plăcut să învăţ la toate obiectele. Manualele şcolare care se cumpărau de la librărie le-am moştenit de la sora mea şi în fiecare vacanţă de curiozitate îmi citeam lecţiile din acele cărţi. Când începea anul şcolar următor eu eram deja învăţat cu multe informaţii ce urma să le primesc de la dascăli. În fiecare an luam premiul la învăţătură, am fost facut primul în a doua generaţie. Nota maximă era 5 promovarea de la un an la altul 5-8 se făcea prin examene, limba rusă era obligatorie era şi probă de examene.

Aţi avut rezultate deosebite în clasă?

Mi-a plăcut să desenez încă de la gradiniţă, aveam expoziţii personale cu lucrări expuse pe holurile şcolii. Eram finul preferat al naşei mele care avea multe legături şi cunoştinţe cu lumea bună, cu mari personalităţi ai oraşului. Amintesc pe doctorul Ţapov, avocatul Lazaridi, Sidonia Hogaş (fata scriitorului – proferoara de muzică la liceul de fete, generalul Dumitru Coroamă şi alţii. L-am pomenit pe d-nul general Coroamă mai la urmă pentru că am avut ocazia să-l cunosc personal.

Ce puteţi spune despre această familie?

Familia Coroamă avea o casă frumoasă cu o livadă mare cu pomi fructiferi şi multe flori casa era vis-a-vis de gară. După ce d-nul Dumitru a fost arestat fiind acuzat că este legionar, locuinţa lor a fost naţionalizată şi transformata într-un cămin de copii (grădiniţă cu orar prelungit). Mama era bucătăreasă la această grădiniţă. Familia Coroamă, d-na şi fiica Anca, locuiau în aceiaşi locuinţă ocupând un dormitor, o baie, un hol de acces şi bucătărie şi o intrare separtă. Eram în clasa IV-a, mama şi cu naşa mea m-au îndemnat să o ajut pe Anca (era în clasa a II-a) să facă desene mai frumoase. Nu ştiam prea multe, dar ţin minte ca îi făceam corecturi şi chiar desene. D-nul general era deja eliberat din închisoare, era bolnav, paralizat de picioare şi nu putea vorbii. Stătea într-un pat dublu cu baldachine din lemn de nuc, foarte frumos sculptate. Întotdeauna treceam prin dormitorul lui, îl salutam, sărutându-i mâna. Avea părul alb cu chipul unui om suferind, dar cu o privire ageră. Îmi făcea semn cu mâna un gest ce îmi spunea ,,Bun venit!”, casa lor a fost demolată (un mare păcat), fata lor Anca a terminat liceul şi a plecat la studii în Bucureşti, s-a căsătorit şi o chema Dumitroaie, amănunte nu mai ştiu.

V-aţi continuat studiile?

Am fost admis la liceul de muzică şi arte plastice „Octav Blancilă” din Iaşi. Incinta era doarte mare cu multe corpuri de clădiri pentru muzică şi plastică, cămin, sala de concerte. A fost naţionalizată fiind înainte pensiune de fete pe strada Cuza Vodă în spatele teatrului Vasile Alecsandri. În toţi cei cinci ani am fost iniţiaţi în toate domeniile artelor plastice, desen artistic, pictură. Aveam colegi de clasă diferiţi veniţi din toată Moldova dar şi greci veniţi din colonia grecească de la Bod-Braşov. Făceam multă practică după închiderea anului şcolar. Ea dura trei săptămâni timp în care făceam multă documentare şi schiţe, peisaje în diferite oraşe. În primul Iaşul, Suceava, Sibiu, Sighişoara şi Braşov. Primeam note din partea profesorului coordonator care cântăreau foarte mult în obţinerea atestatului. Făceam şi muncă patriotică, de exemplu: amenajarea Lacului Ciric, şoseaua Iaşi-Holboca-Prut. Fetele văruiau atelierele şi sălile de clasă.

Ca elev aţi avut rezultate?

Eram în clasa a XI-a şi am participat la festivalul naţional al şcolilor de artă. Candidaţii (concurenţii) erau din Cluj, Bucureşti, Timişoara şi Iaşi. Am fost distins cu un mare premiu. Lucrarea era o acuarelă pe format A3, reprezentând şantierul barajului de la Bicaz. Acest premiu mi-a facilitat admiterea fără examen la facultatea de arte plastice din Iaşi. Pe toată perioada parcursă ca elev şi student am fost bursier.

1. Activitatea didactică

În anul 1964, am cerut să fiu repartizat în învăţământ pe catedra desen-caligrafie, sc. gen. la Tarcău şi casa Pionierilor din Bicaz.

Care a fost motivul?

Am vrut să fiu cât mai aproape de muntele Ceahlău, de lacul dintre munţi. Apoi am fost titularizat la şcoala generală Mărceni pentru a preda desenul la clasele experimentale I-IV, la clasele gimnaziale şi la liceul Bicaz.

Cum v-aţi considerat c profesor?

Eram apropiat de elevi, exigent, dar şi blând, eram pregătit ca şi viitor cadru didactic cu multe discipline teoretice cum ar fi: Logica, Filozofia, Pshiologia, Astrologia, Metodica predării şi comportamentul social (facultativ). Mulţi elevi, au devenit discipoli, buni cunoscători şi consumatori de artă, arhitecţi, desenatori, tehnici, artişti plastici.

1. Căsătorie-familie

Când v-aţi căsătorit?

În anul 1967 nunta a avut loc în satul Brateş – com. Tarcău. S-au respectat toate tradiţiile şi obiceiurile specifice acestui eveniment. Naşii, preoţi invitaţi de seamă, localnici etc.

Aveţi copii?

Doi băieţi Ovidiu şi Cezar. Ambii au absolvit academiile de arte din Bucureşti şi respectiv Iaşi.

Aveţi nepoţi?

Da. Cinci nepoţi două fete şi trei băieţi de la ambii fii. Toţi au fost botezaţi ortodox şi sunt sănătoşi şi deştepţi şi buni la învăţătură. Dupa 32 de ani de căsnicie au divorţat. Nu vreau să comentez motivele.

1. Îmbrăcămintea

Cum vă îmbrăcaţi?

Cu haine obişnuite cu bun gust, niciodată excentric. De sărbători, la Paşte şi Crăciun, aveam haine noi. Mergeam la biserică, mă spovedeam şi mă împărtăşeam. Mesele de sărbători erau tradiţionale specifice fiecărui eveniment. Masa era îndestulată.

VII. Timp liber

Cum vă petreceaţi timpul liber?

Hoinăream, mergeam la film, teatru, plimbări în parc, multe drumeţii cu bicicleta. Uneori parcurgeam distanţe mari.

Vă amintiţi de vreun haiduc?

Am cunoscut un bărbat care locuia în pădure, era paznicul casei de apă. Avea arme de vânătoare, încălţat cu cizme. Se dădea haiduc şi de câte ori ne întâlneam, îmi povestea despre isprăvile renumitului COROI. Ne învăţa să recunoaştem şi să culegem ciupercile comestibile, cum să ne construim un adăpost etc. Îl chema Cernahoski.

VIII.Armata

Aţi făcut armata? Da, la termen redus. La UM 01421 de Copou Iaşi la arma infanteriei cercetare şi desant. în timpul studenţiei am făcut paraşutism şi planorism.

1. Activitate extradidactică

Am fost comandant-instructor de unitate la şcoala Mărceni. Eram membru de consiliu naţional al organizaţiei Pionierilor CNOP, ca reprezentant al judeţului la secţia PTAP şi sport-turism. Am participat la două acţiuni declanşate la nivel republican care se numeau:

-FLOAREA PRIETENEI – expediţie ce avea ca scop comemorarea eroilor căzuţi în primul şi al doilea război mondial – pe traseul Rădăuţi-Bucureşti 1977.

-ASALTUL CARPAŢILOR – activităţi de reamenajare şi marcare a traseelor turistice montane. Toate erau realizate de pionieri cl. V-VIII. Muntele Ceahlău a avut prioritate.

Ce hobby aveţi?

Fotografia artistică, teatru, muzică uşoară şi în mod special muzica clasică.

1. Viaţa actuală

Ce părere aveţi despre învăţământul actual?

Este total diferit de cel trecut. A evoluat prin metode noi, informaţii noi pe calculatoare. A dispărut respectul şi bunul simţ al elevilor faţă de dascăli şi multe altele.

Când era mai bine? Înainte de revoluţie sau acum?

Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot! (M. Eminescu). Sunt uşor nostalgic şi nu privesc înapoi cu mânie. Pe vremea lui Ceauşescu, chiar dacă erau multe restricţii (alimente, gaz, curent electric, libertatea de exprimre) existau locuri de muncă asigurate locuite de stat confort minim de existenţă, fabrici, uzine conbinate de înaltă tehnicitate, o industrie extractivă, eficientă etc. Astazi nu mai există! Totul s-a vândut, unele au fost lăsate în izbelişte sau demolate. După revoluţie au apărut eroi de catifea lansând sloganuri ,,Noi de aicea nu plecăm!”, nu ne vindem ţara!  Au reapărut partidele istorice, dar şi altele fantomă. Mulţi falşi revoluţionari, impostori, au primit recompense băneşti, funciare, case şi apartamente. Au apărut acele temple ale foamei, oamenii au devenit mai săraci, flămânzi şi neajutoraţi. Toţi candidaţii în preajma alegerilor au promis marea cu sarea, folosind un limbaj de lemn, agramat şi plin de fariseism. În cei 25 de ani de la revoluţie, am ajuns pe ultimul loc în Europa din toate punctele de vedere. Nu fac şi nu voi face politică, sunt un apolitic convins, nu mai am încredere în nimeni decât în Dumnezeu, îngerul meu păzitor, şi respect cu stricteţe cele 10 porunci. Am ieşit la pensie înainte de termen, am slujit învăţământul 38 de ani fără întrerupere. Sunt sănătos şi cu pensia modestă pe care o am duc o viaţa modestă şi demnă.

Articolul Profesorul Traian Stanciu din oraşul Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.

Erudit, carismatic, volubil şi binevoitor, cu „stupcit la furcă”, cum zicea domnul Ion Asavei, profesorul Oprea este una dintre personalităţile nemţene ale vremurilor noastre. La Biblioteca „Mihai Eminescu” din Bicaz, un adevărat focar de cultură în mijlocul munţilor, este o prezenţă dorită la lansările de cărţi şi alte evenimente pentru care pregăteşte recenzii sau comunicări.

Protagonistul prezentării noastre a apărut pe lume la 5 februarie 1943, la Răstoaca, Vrancea. A absolvit Liceul „Unirea” (Focşani, 1961), Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii din Iaşi (1966), fiind repartizat ca profesor la Liceul din Bicaz, unde a rămas până la pensionare (2006) şi unde a fost şi director (1987-2005). Cele două volume memorialistice ale domniei sale prezintă zbaterile copilului vrâncean plecat în lume şi se constituie totodată într-o lucidă frescă a unor vremuri grele.

A fost distins cu titlul de „profesor evidenţiat”, precum şi cu „Diploma de Onoare a Ministerului Învăţământului”, cu „Diploma de Onoare a S. C. Moldocim S. A. Bicaz” şi cu „Distincţia de Vrednicie a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei”. Este „cetăţean de onoare” al oraşului Bicaz. Ani de-a rândul a fost prezent la olimpiadele naţionale de istorie în calitate de corector.

Debutul editorial îl face cu volumul memorialistic „Durerea vine de la răsărit” (2006). Au urmat „Doamne, ocroteşte-i pe români” şi „Secolul XX, veacul însângerat al românilor”. Ultimul volum numit este o „saga” a familiei regale din România, prezentată într-un mod care să fie accesibil cititorului, dar bazată pe o amplă şi acribică documentare.

A colaborat la „Ceahlăul”, „Monitorul de Neamţ”, „Piatra Corbului”, „Studii şi cercetări de istorie” sau „Tribuna învăţământului”.

O carieră de excepţie şi un om de excepţie cărora le închinăm această modestă laudatio. Să ne trăiţi şi să fiţi sănătos, domnule profesor!

Daniel DIEACONU

Articolul PERSONALITATEA LUNII: Dragomir Oprea – istoricul din „oraşul mării dintre munţi” apare prima dată în Ecoul muntilor.