Câștigând bine cu lăutăria, și-a cumpărat libertatea preluând stărostia breslei de la tatăl său. Nu a studiat muzică, talentul nativ l-a făcut să fie apreciat la curțile boierești, unde era invitat să cânte. O delegație de boieri moldoveni trimiși de Scarlat Calimah- Vodă la Chișinău l-a luat pe Barbu Lăutaru să-i încânte cu muzica lui pe boierii de acolo. În anul1847, celebrul compozitor Franz Liszt, aflat la Iași la invitația boierului Alecu Balș, a fost impresionat de interpretarea tarafulului lui Barbu Lăutaru. Liszt a cântat la clavir un marș unguresc, apoi Barbu a reprodus la vioară ceea ce auzise la prima audiție. Atunci Liszt a spus: ”Dumnezeu te-a făcut artist și tu ești mai mare decât mine”. Inspirat de muzica lui Barbu Lăutaru, Liszt a compus ”Rapsodia română pentru pian”. Scriitorul și diplomatul Wilhelm de Kotzebue, după ce l-a ascultat cântând pe Barbu Lăutaru, a spus: ”Și unde mai pui că țiganii aceștia nu au o idee despre note, cântă totul după auz”.

Vasile Alecsandri a scris versurile ”Eu sunt Barbu Lăutaru/ Starostele și cobzarul/ Ce-am cântat pe la domnii/ Și la mândre cununii”, după care compozitorul Alexandru Flechtenmacher a compus o canțonetă, iar actorul Matei Millo a juca într-o piesă de teatru rolul lăutarului.  Pictorul Iosif Iser i-a făcut portretul. Taraful lui Barbu Lăutaru cânta balade, doine, hore, sârbe, dar și cântece la modă, de dragoste și dansuri de salon occidentale, romanțe rusești. Ce va  fi cântat la sfințirea bisericii din Borca? Nu vom ști niciodată.

Bibliografie:

Cosma, V. – Două milenii de muzică pe pământul României, Ed. Ion Creangă, București, 1977;

Brâncuși, P. – Istoria muzicii românești, București, 1969.

Iolanda Lupescu

Articolul BARBU LĂUTARU (1780, Principatul Moldovei – 18 august 1858, Iași) apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut într-o familie de oameni iluştri, scriitori şi diplomaţi de carieră. Şi el s-a ridicat la înălţimea înaintaşilor săi. În Moldova a sosit în vizită la fratele său, consulul rus la Iaşi, Carol de Kotzebue. Carol s-a căsătorit cu baroana Molly de Koskuff, iar sora acesteia, Emilia de Koskuff era măritată cu Leon Cantacuzino, boierul stăpân al unor întinse moşii în judeţul Neamţ. Astfel Wilhelm a cunoscut-o pe Aspasia, sora lui Leon Cantacuzino. Mai mult, Aspasia i-a devenit soţie. A locuit pe moşiile de la Hangu şi a străbătut Moldova de la un capăt la altul.

El a oferit o descriere deosebită a munteanului din Neamţ: „Ţăranii aceştia de la munte sunt de o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie de suflet se vede din ochii lor cei mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că, de obicei, nu pot găsi decât în apropierea gospodăriei câte o bucată de arat. Mulţi dintre dânşii dobândesc ceva avere prin creşterea oilor, care află pe aceste locuri păşune minunată; ţăranul mai sărac însă, e silit să taie tot timpul iernii lemne pentru proprietar, spre a putea hrăni familia sa. Dacă sărăcia îl sileşte să-şi cerce norocul la câmp, nu poate sta mult, dorul îl goneşte iarăşi în munţii săi”.

  A descris şi o vânătoare în muntele Grinţieşului, cel mai înalt din Munţii Bistriţei, organizată de cumnatul său, Leon Cantacuzino, cu „mulţime de popor”, cu hăitaşi ţărani, mulţi dintre ei copii. Autorul povesteşte cu umor spaima pe care a trăit-o noaptea, când doi pui de urs, adoptaţi de stăpânul casei după ce mama lor a fost împuşcată, au intrat peste el în cameră, i-au răvăşit lucrurile, i-au rupt hainele şi l-au zgâriat şi muşcat când s-a trezit. De altfel, isprăvile sale cu urşi nu s-au încheiat. Mergând la vânătoare, a aţipit în locaşul său de tragere, mai ales datorită rachiului cu care s-au cinstit din belşug pentru a prinde curaj. Un urs zdravăn, fugărit de hăitaşi, a dat din greşeală peste adormitul nostru vânător, speriindu-se unul pe altul. Kotzebue a tras cu frica morţii şi a tras bine, ursul ucis de un glonţ în inimă s-a prăbuşit peste vânătorul care leşinase. Tovarăşii au aflat întâi ursul şi abia apoi şi vânătorul, căzut într-un somn adânc. O găleată de apă şi încă o gură de rachiu l-au readus la viaţă…

Daniel DIEACONU

Articolul De le un neamţ de acum 175 de ani în munţii Neamţului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Alecu Russo vedea astfel pe omul din munţii Neamţului la 1839: „Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit cu legăturile sale, mai mult muşchi decât carne, vesel din fire şi glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpăţânat până la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă jidanului (termen peiorativ din vechime pentru evreu, n.n.) toată munca lui şi mai mult chiar decât poate munci. Îndeosebi munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarului…” (A. Russo, Piatra Teiului, Ed. Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1909, p. 270).

Wilhelm de Kotzebue, un neamţ căsătorit cu fiica boierului de la Hangu, scria despre muntenii de la jumătatea veacului al XIX-lea: „Ţăranii aceştia de munte sunt o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie în suflet se văd în ochii lor mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea Şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că nu pot găsi de obiceiu decât în apropierea locuinţelor câte o bucăţică de arat. Dacă sărăcia îi mână la câmp, nu poate sta mult, dorul îl mână din nou în munţii lui” (W. de Kotzebue, Din Moldova, Ed. Inst. de arte Grafice Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1944, p. 56).

În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu îi descria astfel: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi în ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu seamă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă, cel mai adesea se dezmiardă şi luceşte – de cântec, de prietenie” (M. Sadoveanu, Baltagul, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998, p. 16).

Unele lucruri s-au schimbat, cu siguranţă, dar unele au rămas aici la muntenii noştri, chiar dacă nu ne permitem a le desluşi pe toate…

Daniel DIEACONU

Articolul Despre muntenii Neamţului de demult… apare prima dată în Ecoul muntilor.

La Bălţăteşti, pregătirile de luptă au început imediat: „Pe un deal vis-a-vis de conac se amenajase un poligon de tragere la ţintă pentru antrenarea celor neştiutori şi pocneau războinic de dimineaţă până seara”. Domnitorul aflase însă de aceste pregătiri şi poruncise prefectului de Neamţ să se convingă personal la faţa locului de starea lucrurilor”. Prefectul vede sosirea în curtea conacului a grupului de ţărani înarmaţi, în frunte cu Gheorghe Cantacuzino: „Circa 25 de călăreţi se aşezară pe două rânduri. Erau pădurari veniţi de departe din Carpaţi, împreună cu alţi câţiva războinici, amatori de aventuri … aveau poftă de luptă în ochi: cavalerie în carne şi oase”. Acesta i-a motivat prefectului prezenţa acelei trupe „din cauza bandelor de hoţi din munţi”.

Gheorghe Cantacuzino era convins că în cursul zilei vor sosi şi celelalte grupuri de ţărani înarmaţi în frunte cu boierii lor, dar „s-a făcut seară târziu şi nu a venit nimeni”. Când însă se pregăteau de culcare „a intrat în curte un echipaj de poştă”. Emisarul le-a relatat faptul că la Iaşi fuseseră arestaţi şi trimişi spre Dunăre 13 tineri revoluţionari, printre care şiHangu, Bălţăteşti, Bistricioara , dar aceştia reuşiseră să fugă de sub pază. Maria Cantacuzino, venită de la Iaşi, i-a avertizat că domnitorul trimisese „o companie de infanterie şi 50 de arnăuţi”, dar cei de la conac au stabilit că este mai bine este să rămână decât să fugă spre Ardeal.

La conacul din Bălţăteşti s-au adunat ulterior mai mulţi revoluţionari moldoveni, inclusiv Vasile Alecsandri în refugiul său spre Ardeal. Cu sprijinul unor unităţi ţariste, mişcarea a fost cu uşurinţă înfrântă, boierii neavând sprijinul maselor largi. S-a spus că numărul  plăieşilor înarmaţi a fost de peste 1000, aceştia fiind recrutaţi din satele din Neamţ şi Suceava, respectiv localităţile Hangu, Bălţăteşti, Bistricioara şi Borca.

Vasile Alecsandri, ca unul care cunoştea aceste locuri, după reprimarea revoltei de la Iaşi din martie 1848 a scăpat cu câţiva tovarăşi şi s-a îndreptat spre Transilvania. A poposit şi la Palatul Cnejilor, la Hangu. Tinerii revoluţionari au încercat să organizeze o rezistenţă în spatele zidurilor, mizând şi pe sprijin din partea localnicilor. Dar domnitorul a trimis trupe de lefegii, numeroase şi credincioase, şi conştienţi de inulitatea unei rezistenţe, revoluţionarii au trecut munţiii în Ardeal. Se spune că atunci ar fi scris Alecsandri frumoasa poezie „Adio Modovei”. Cu emoţionante versuri, Alecsandri părăsea Moldova:

„Eu te las, ţară iubită,

                   De-al tău cer mă depărtez,

                   Dar cu inima cernită,

                   Plâng amar, amar oftez!”.

Dionisie SAVIN

Articolul „Zavera” de la Bălţăteşti la anul 1848 apare prima dată în Ecoul muntilor.