Cartea poştală faţă: Palatul Regal, astăzi Primăria din Bicaz, fotograf prietenul lui GT Kirileanu – A.A. Chevallier!

Piatra-Neamț, 1922, iunie 30.

„Sunt aici, dar numai două zile, concediul meu erupe cam pe la jumătatea lui Iulie. Auzisem de la Oprescu vești  despre apropiata-ţi venire și mă gândeam să trag o fugă la Cluj. Mereu am fost împiedicat și neprimind nici o știre de la domnişoara nu mi-am închipuit că va fi suferind. Carta ta  poştală de deunăzi  confirmă din nefericire bănuiala mea. Criza asta nu o fi din cauza greutății numelui? La începutul concediului meu am niște necazuri ale fraților de reglat la Broșteni și cum le-oi pune la cale voi veni sa vă văd la Cluj. Până atunci primește cele mai alese urări și sănătate. Închinăciuni părinților”. Viorel NICOLAU

Articolul Memoria cărţii poştale ilustrate: G.T. Kirileanu scrie lui Gheorghe Vâlsan la 1922 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Viorel Nicolau s-a născut la 19 septembrie 1960 şi s-a pregătit pentru o viaţă de inginer, urmând un liceu tehnologic şi o facultate de TCM la Braşov şi din 1983 până în 1991 a fost inginer IM Ceahlăul Piatra-Neamț. Dar în 1991 devine editor atestat de Ministerul Culturii, librar şi anticar. Librăria sa, „Cetatea Doamnei”, aflată în centrul oraşului reşedinţă de judeţ, a devenit cunoscută (şi frecventată de iubitorii de carte şi de discuţii intelectuale, de multe ori şi polemice) şi editura cu acelaşi nume a căpătat prestigiu an după an, iar între preferaţii săi au fost scriitorii de la munte şi amintim pe câţiva: Teoctist Galinescu, Dorel Rusu, Gheorghe Drugă, Mihai Bulai, Iolanda Lupescu, Cristian Vatamanu, Ion Asavei, Iulian Săndulache, Dumitrina Erhan sau Vasilica Ancuţa.

Menţionăm câteva apartenenţe profesionale: preşedintele Asociaţiei Filateliștilor Neamț din 2003, membru CT „Gh Iacomi ”- Piatra-Neamț din 1991, membru-asociat, Asociaţia Profesorilor de Istorie Neamţ din 2020 sau membru al CPNT Brașov din 1977, membru de juriu atestat de Federația Filatelică Română.

A colaborat la proiectul „Identitate nemţeană”, proiect sprijinit de Consiliul Judeţean Neamţ, finanţări nerambursabile, 2012, ca editor și membru în grupul de cercetare, iar în 2013 prin Asociația Filateliștilor Neamț a implementat proiectul „Pelerin la schituri, mănăstiri din județul Neamț”, de asemenea, în 2015 a condus proiectul „Istoria și poveștile de lângă noi”, în 2018 proiectul „Ghidul monumentelor istorice comemorative din județul Neamț”, iar în 2019 proiectul „Om și natură. Minunile Neamțului, ghidul monumentelor naturale și antropice”.

A scris şi scrie (după chef!) la „Apostolul”,  „Monitorul de Neamţ”, „Ceahlăul”, „Mesagerul de Neamţ”, „Realitatea de Neamţ”, „Revista Filatelia” București, Revista „Curierul filatelic” Sibiu, Revista „Magazin Filatelic” Constanța, „Catharsis” (Grinţieş) şi, bineînţeles, „Ecoul munţilor”.

Dacă o perioadă lungă de timp a ajutat pe alţii să scrie şi să publice, a considerat că trebuie să rămână şi numele lui scris pe o carte sau pe mai multe. Şi parcă a intrat într-o adevărată febră a creaţiei şi publicării. Astfel au apărut: „Valea Bistriței nemțene-album cartofil”, autor, 2016; „Minunile Neamțului. Ghidul Monumentelor naturale și antropice” 2019, coordonator; „Ghidul Monumentelor Istorice Comemorative din județul Neamț”, 2019, coordonator; „Pecetea României Mari. Încoronarea de la Alba Iulia, centenar 1922-2022”, 2022, coautor; „Pseudo–cronică romașcană ilustrată”, 2023, coautor; „120 de ani de fotografie în județul Neamț. Retroitinerarii”, 2019, Coautor; „Reconstituiri Piatra-Neamț, orașul grădina din cărțile cu amintiri”, 2023, Coautor; „Monahismul în ținuturile nemțene – din universul credinței colecționarilor”, coautor, 2021. Tovarăşul său preferat într-ale realizării de cărţi, în special pe teme cartofile, este tot un inginer, Constantin Paţilea, un la fel de împătimit de timbre şi imagini de demult.

Umblă pe dealuri, pe munţi, pe la monumente şi biserici vechi, prin cimitire, la festivaluri, simpozioane, târguri de cărţi. Face poze, strânge fortografii vechi, postează zilnic pe Facebook, împărtăşind din ceea ce descoperă. Deţinător al unei impresionante colecţii de cărţi poştale ilustrate vechi, domnul Viorel Nicolau ne-a oferit de curând posibilitatea de a scana toate imaginile vechi dedicate munţilor Neamţului. Aţi putut urmări deja în revista noastră câteva dintre ele şi vor apărea număr de număr în funcţie de tematică. Mulţumim!

Daniel DIEACONU

Articolul Personalitatea lunii: VIOREL NICOLAU, inginerul îndrăgostit de cărţi (nu doar poştale!) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Și din prima ne-a servit o declarație de dragoste pentru locurile natale, ”vedeți dv, eu nu pot pleca din locurile astea, sunt cele mai frumoase, am fost în Europa, am vizitat, mi-a plăcut, dar eu să plec de aici în altă țară, să mă stabilesc acolo, niciodată!”

Drumul spre stână, demn de o competiție off- road

Plecarea s-a făcut din Grințieș sat, cum spuneam, cu trei mașini. Am fost preluat de Ionică Tătaru, care a luat din prima poziția de antemergător. Drumul, la început lin, s-a transformat, după ce am trecut printr-o locație gospodărită chiar de șoferul nostru de ocazie, într-un fel de torent plin de pietre de toate mărimile, unele de zeci de kilograme.

”Când plouă se rup pietrele, vin torenți și nu ai ce face. Aici doar așa urcăm, la 2-3 zile, dacă n-ai mașină, n-ai nici o șansă. Da uitați-vă cât e de frumos. E greu să faci treabă, dar cât e de frumos.”

Peisajul, într-adevăr, îți taie răsuflarea, dacă reușești să ridici privirea din râpele pe care nea Ionică le consideră drum un pic mai denivelat. Munții din jur par să devină din ce în ce mai prietenoși, probabil și timpul frumos întărește aceeași impresie. Curios, întreb până unde vom urca. Cu un zâmbet care părea să spună, lasă că vezi tu, Ionică ne-a arătat cel mai înalt vârf care se vedea din locul unde eram.

”Urcăm pe Mucileanu, până în vîrf. Dacă ajungem toți…”, a  completat cu scepticism privind în urmă la masinile din spate, aparent mai fragile. Aparent, pentru că în ciuda pietrelor, copacilor căzuți în drum, a pantelor pe care nu credem vreodată că pot fi urcate de o mașină, caravana veneau din urmă, printre pietre, grohotiș și lemne.

”Vedeți, unii zic că nu merită să mai crești animale, e greu, nu găsești oameni, greu vinzi laptele, produsele, îți distrugi mașinile, eu am mașina mea cu motorul distrus, aștept să vină unul nou din Anglia, asta e a unui prieten, dar când vezi cât de frumos e aici, nu te poți lăsa. Eu nu pot, asta e”.

Stâna din vârf de munte

Ionică Tătaru este un om înstărit și realizat, după oricare standard. Material, nu se plânge. Este sănătos și bucuros că are copii realizați. Îi pare un pic rău, deși nu spune asta, că nu prea știe cine îi va duce mai departe tradiția, dar trece repede peste. Este respectat în comunitate, are păreri foarte ferme acolo unde se pricepe. În calitate de consilier local nu a ezitat să arate că cei care se ocupă de administrarea pădurilor în numele prințului Sturza nu-și respectă angajamentele. Că asta l-a ars la buzunar, este o altă problemă, dar nu regretă că a făcut gestul. În definitiv, era vorba de munca oamenilor și respectul datorat față de ea.

Iar el respecta munca mai mult ca orice.

La stâna de pe Mucileanu, cerul pare mult mai aproape. Aici animalele, vaci și porci, mai stau doar câteva zile, urmând să fie duse mai jos. Nea Tătaru are doi oameni care fac tot ce trebuie, de la îngrijit animale, muls, pregătit laptele pentru ca să scoată tot ce se poate din el

Evident, nu se putea să nu asistăm la procesul de pregătire a cașului, întârziat în ziua respectivă tocmai pentru ca să-l putem imortaliza. După care a urmat, nu se putea altfel momentul preparării unui balmoș adevărat, apreciat la adevărata lui valoare de toți musafiri.

Luțu Gabor, om care pare parcă desprins din vechile povești cu haiduci și păstori, a buciumat și, după balmos ne-a cântat un cântec ciobănesc, care sigur a fost mai la el acasă în vârf de munte decât pe scenă.

Evident, s-au ținut lecții de preparare a cașului, a balmoșului și s-a povestit mult, despre munți, despre animale, despre tradiții, familii.

Împotmoliți în munte

Cum în ”Poiana lui Vasile” se făceau deja pregătirile pentru a doua zi a Festivalului Haiducilor, iar principalul organizator – Daniel Dieaconu – era cu noi, a venit vremea plecării. Și pentru ca musafirii să fie impresionați cu totul, s-a ales o altă rută pentru coborâre, pe vârful Hurduga, după care trebuia să coborâm pe Dealul Gol spre locul de plecare din Grințieș Sat.

Prima mașină, Toyota condusă de Ionică Tătaru și celelalte două mașini au început coborârea. Să nu credeți că a fost o coborâre obișnuită. Deloc, drumul era la fel de pietruit și hărtănit ca și la urcare, parcă mai mulți copaci doborâți, dar și mai multe gropi, unele acoperite de apă, adevărate capcane. Mai ales în zonele unde s-a și exploatat, științific, pădurea.

După momentul în care o mașină s-a pierdut, am ajuns și în situația ca Toyota din față să se încline periculos, să prindă un șant într-o groapă și ne-am trezit pe-o parte, noroc, vorba unui pasager, că eram culcați  pe partea cu malul înalt. Am revenit la normal cu greu, greu de tot, noroc că a doua maşină avea cabestan și ne-a tras. După care nea Ionică, supărat, a încercat să meargă mai departe pe drumul care era de fapt o râpă adâncă și mlăștinoasă, așa că, previzibil și cu noroc, din nou cabestan, mers cu spatele câteva sute de metri, întors cumva pe ceva ce se numea drum forestier și coborât pe alt drum.

Cum necum, după vreo 5 ore ne-am întors de unde am plecat, unii mai pământii la față, toți bucuroși de ce-am văzut și simțit în vârf de munte. Și chiar dacă n-a spus-o nimeni, că am ajuns întregi la mașinile noastre de oraș.

Valentin BĂLĂNESCU

P.S.: Mulțumiri speciale gazdei Ionică Tătaru, pe care merită să-l cunoașteți în orice ipostază, dar mai ales în cea de om îndrăgostit de ceea ce face și profesorului Daniel Dieaconu. Iar cel care va avea ideea de a crea un traseu turistic de off-road pentru amatorii de senzații tari și mâncare ciobănească va avea sigur clienți și profit.

Material publicat în Mesagerul de Neamț în septembrie 2022.

Articolul FOTO- Video. Grințieș. Stâna lui Tătaru de pe Mucileanu, la un pas de cer apare prima dată în Ecoul muntilor.