Victor Cojocaru, împreună cu familia sa, au fost martorul luptelor date în apropierea casei bunicilor săi, atunci când rușii au atacat: „A început atacul, ruşii trăgeau de la Cireş (denumirea zonei unde se află stâna Fauru, n.n.) către nemţi în Poiana Teiului cu tot felul de armament. Cât a durat atacul nu am idee. Nemţii au respins pe ruşi în pădurea Faurului. (…) Am plecat apoi cu bunica în beciul lui Constantin Tărâță, unde se mai adăposteau încă 23 de persoane. Am stat acolo o săptămână până când, într-o zi de sâmbătă, au venit niște soldați care la bonetă aveau capul morţii, era echipa de sacrificiu. Ne-au scos din beci, ne-au numărat de două ori, pe urmă ne-au băgat în beci, după care au aruncat grenade peste noi. Am mai scăpat cu viață șapte persoane, printre care și bunica mea. De acolo am plecat și m-am ascuns în porumb trei zile, după care m-am retras cu bunica prin porumb până la Costică Iosub în alt beci. În retragerea lor, germanii au aruncat în aer podurile, iar o bucată de lemn a aterizat pe oblonul acelui beci. Am stat acolo până când soldații ruși au trecut și ne-au deschis oblonul. Era ziuă, soarele răsărit, iar un rus striga la noi să ieşim afară. După aceste evenimente, am mers acasă la părinți. Tatăl meu nu a venit de pe front când s-au terminat luptele, a venit mai târziu acasă şi mama, din cauza felului cum arăta, abia l-a recunoscut. Bunicii au trăit clipe grele, bunica a suferit mai mult, căci a fost rănită în beci. L-am pierdut pe bunicul în 1947, iar pe bunica în 1971”.

După ce a făcut armata, Victor Cojocaru s-a întors în sat, s-a căsătorit în anul 1957, a crescut doi copii și a fost un bun gospodar. Din anul 2016, îl purtăm în amintire.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Fragment din jurnalul unui poienar: Victor Cojocaru apare prima dată în Ecoul muntilor.