Directorul Vasile Amariei a avut și un discurs în limba franceză. Dialogurle au fost interactive, profesorul Gheorghe Caraza a povestit elevilor despre masterul susțnut în Franța, despre învățămâtul francez, despre viața de acolo . Doamna profesor a locuit o lună în sudul Franței, acolo a văzut alt stil de abordare a problemelor de zi cu zi ale  francezilor. Cântărețul de muzică populară Narcis Precup, invitat la întâlnire ca fost elev al doamnei Afloarei, a povestit despre limba franceză vorbită în Belgia , unde a locut mai mulți ani ,o limbă cu particularități și ușor simplificată. Nici copiii nu s-au lăsat mai prejos ,au venit cu desene despre simbolurile Franței, iar discuțiile lor au fost mai mult despre fotbal și gastronomie. Nu puteam să-l uitam pe Alecsandri, cu ciclul ”Chirițelor” această ”prețioasă ridicolă” care ne-a descrețit frunțile și ne-a făcut să râdem. Așa cum nu l-am uitat nici pe Eminescu ,ce-i persifla pe studenții români aflați la Paris în poezia ”Ai noștri tineri”. Am amintit și de Micul Paris, despre bonjuriștii pașoptiști, despre scriitorii români ce au ales calea exilului și au ajuns printre elitele literare ale Franței. Interpretul Narcis Precup i-a convocat pe colegii lui de clasă Despina Gheorghiu si Vasile Amariei (doamna Afloarei le-a fost dirigintă) la un concert în limba franceză, pe acorduri de chitară. Trebuie amintit că doamna profesor, pentru   a-i obișnui pe elevi cu conversația și cu un lexic cât mai bogat, organizase în cadrul liceulu un Club de limba franceză, unde se și cânta. Zeci de cântece au fost învățate în acea perioadă și este umitor că nu am uitat nici cuvintele nici linia melodică. Alt grup muzical a fost cel al profesorului Gheorghe  Caraza, acesta a cântat împreună cu liceenele. Copiii prezenți au fost însoțiți de doamna profesor Vasilica Tudosă, cea care le-a sugerat copiilor să deseneze. Domnul director spunea în discursul său despre căutarea timpului pierdut. Eu cred că a fost un timp  al regăsirii în care am petrecut o oră în emoție și bucurie. Poate că a fost și ora în care copiii au devenit conștienți de importanța limbii franceze.

Despina Gheorghiu

Articolul ZIUA FRANCOFONIEI SERBATĂ LA BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Proiectul s-a derulat în perioada 19.01.2024-31.12.2025 , a avut o valoare totală de 350.976,46  lei, a fost finanțat integral printr-un ajutor financiar nerambursabil acordat în cadrul apelului de proiecte „Dotarea cu laboratoare inteligente a unităților de învățământ secundar superior, a palatelor și a cluburilor copiilor” din Planul Național de Redresare și Reziliență, Pilonul VI. Politici pentru Noua Generație, Componenta 15. Educație, Reforma 5. Adoptarea cadrului legislativ pentru digitalizarea educației, Investiția 9. Asigurarea echipamentelor și a resurselor tehnologice digitale pentru unitățile de învățământ.

Obiectivele proiectului au fost:

Obiectivul general al proiectului propus vizează dobândirea competențelor digitale avansate de către elevii din cadrul liceului, prin asigurarea accesului la tehnologie in cadrul unui laborator digital inteligent adaptat la specificul liceului, dotat cu echipamente dedicate.

Obiective specifice au fost:

1. Dotarea instituției de învățământ cu infrastructura și resursele tehnologice necesare dezvoltării laboratorului digital inteligent.
2. Dobândirea de către cadrele didactice ale liceului, a competentelor necesare utilizării echipamentelor aferente conceptului de laborator inteligent digital integrat.

Realizarea obiectivelor proiectului a avut un impact pozitiv asupra actului educațional, o învățare digitală de calitate și inovatoare fiind captivantă și interactivă, completând metodele tradiționale și oferind platforme de colaborare și de creare de cunoștințe.

Persoana de contact: Vasile AMARIEI

E-mail contact: contact@scoalaborca.ro

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.

„PNRR: Fonduri pentru România modernă și reformată!”

„PNRR. Finanțat de Uniunea Europeană-UrmătoareaGenerațieUE” http://mfe.gov.ro/pnrr/   http://www.facebook.com/PNRROficial/

Articolul Anunț de presă privind finalizarea implementării proiectului intitulat „Dotarea Liceului „Mihail Sadoveanu” cu un laborator inteligent („SMART LAB”), în vederea creșterii calității procesului educațional” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Parcă îl văd și acum intrând în clasă: înalt, slab, grăbit, cu ochii aprinși de ceva ce nu înțelegeam pe atunci, dar simțeam că e mare. În brațe avea teancuri de reviste colorate, cu miros străin, cu imagini dintr-o lume despre care nu știam nimic. Reviste în engleză — un miracol în anii aceia cenușii, în care culoarea era o raritate, iar limba străină  – o poartă închisă pentru cei mai mulți dintre noi.

Aurel Dumitrașcu nu venea să predea o lecție. Venea să ne ofere o fereastră.
O fereastră spre altundeva.
Spre altcumva.

Nu conta că ora era de „agricultură”. La el, totul era despre curiozitate, emoție, poveste. Despre cum se poate aprinde o scânteie în mintea unui copil doar arătându-i o fotografie, o copertă, un titlu într-o limbă necunoscută. Și despre cum acea scânteie rămâne vie o viață întreagă.

Profesorul care juca fotbal cu noi

În afara orelor, îl găseam pe terenul de sport. Cu aceeași pasiune. Cu maximă bucurie. Cu aceeași vibrație în privire. Uneori râdea ca un copil, alteori se înflăcăra ca un jucător profesionist. În felul lui, fotbalul era tot o lecție. O lecție despre implicare, despre a trăi total clipa, fără jumătăți de măsură. Acesta era Aurel Dumitrașcu: un om care își punea inima în orice făcea.

Iar pentru noi, copiii aceia care descopereau lumea, prezența lui era ca o lumină care ne învăța să fim mai vii.

Un om mare într-o comunitate mică

Înalt, siluetic, cu pletele-i blonde, purtând costum de blugi – o altă raritate pe atunci, Aurel Dumitrașcu era o apariție imposibil de trecut cu vederea în comunitatea noastră. Impresiona nu doar prin erudiție, ci și prin naturalețea cu care se desprindea de „școala” formală pentru a coborî în jocul elevilor. Nu știam atunci cine este cu adevărat. Nu știam că scrie poezie, că ține un jurnal, că trăiește cu intensitatea unui om care simte mai mult decât lasă să se vadă. Nu știam că va deveni un reper al literaturii române moderne.

Dar simțeam. Simțeam că e altfel.
Simțeam că lumea lui e mai mare decât a noastră — și totuși ne invita cu discreție să intrăm în ea.

La puțin timp după gimnaziu, am avut revelația a ceea ce nu înțelegeam pe atunci, dar intuiam că e ceva fenomenal: m-am întâlnit cu Biblioteca din Nord, unul dintre volumele de referință ale poetului. Cartea avea o scurtă dedicație adresată fratelui meu mai mare, un detaliu care atunci mi-a stârnit și mai mult curiozitatea și mi-a sporit bucuria. Am parcurs cartea pe nerăsuflate, din scoarță în scoarță, chiar dacă nu pricepeam tot — sau poate prea puțin — pentru că versificația avea o formă modernă, mult diferită de ceea ce studiasem noi în școală.

Astăzi îmi dau seama de exagerarea și exaltarea pe care numai un copil le poate trăi: am simțit atunci o mândrie și o bucurie imense. Prietenul meu din clasă, dar mai ales de pe terenul de fotbal, era poet, era scriitor, era o mare personalitate! Iar bucuria acelui sentiment a pus în plan secund întreaga mea infatuare juvenilă.

Acum, după aproape patru decenii, afirm că Aurel Dumitrașcu a fost, poate, cea mai mare personalitate pe care a dat-o Borca.

Nu pentru că l-au confirmat criticii. Nu pentru că volumele sale au intrat în patrimoniul literaturii contemporane. Ci pentru că, înainte de toate, a știut să fie prezență: una caldă, puternică, una care schimbă destine.

Un cerc care se închide

Destinul a făcut ca astăzi să fiu directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”, locul în care drumurile noastre s-au întâlnit întâia dată. O școală care acum poartă — prin revista sa — numele acelui volum – revelație pentru mine: „Biblioteca din Nord”.

O școală care are, în semn de apreciere, o structură care-i poartă azi numele: Școala Gimnazială „Aurel Dumitrașcu” din Sabasa, satul în care a apărut – aidoma unui alt „meteorit” în literatura română cu un secol înainte –  și în care și-a petrecut o importantă perioadă din scurta lui existență pe acest pământ. Zic scurtă existență, dar, Doamne, cât de dinamică și cât de consistentă!

Nu avem cum să nu ne întrebăm uneori: câți dintre noi am fi ajuns ceea ce suntem astăzi fără acele ore în care un profesor suplinitor ne-a adus, în brațe, o lume întreagă?

Adevărata lui moștenire nu este doar în cărțile publicate, ci în felul în care a știut să pună, în inima unor copii, ideea că viața poate fi mai mare decât satul în care te naști.
Că lectura te poate duce oriunde, dar mai ales către libertatea cea  adevărată.
Că pasiunile — fie poezia, fie fotbalul — au puterea de a te salva.

Aurel Dumitrașcu rămâne cu noi

Nu trecem prin viața aceasta fără urme. Unii oameni lasă doar zgomot. Alții construiesc ziduri. Fiecare cum poate și cum vrea!

Aurel Dumitrașcu a lăsat lumină.

Iar noi, cei care i-am fost elevi, colegi, cititori sau doar martori ai trecerii sale, avem datoria — și bucuria — să ducem această lumină mai departe.

Cu aceeași bucurie ca atunci și cu onoarea de a fi fost elevul lui Aurel Dumitrașcu,
Vasile Amariei, directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”

Borca, 20 noiembrie 2025

Articolul Aurel Dumitrașcu – Profesorul care ne-a deschis cerul apare prima dată în Ecoul muntilor.

Proiectul se va derula în perioada 21.05.2024-30.06.2026, are o valoare totală de 1.484.490lei (echivalentul a  300.000 EURO)  și va fi finanțat integral printr-un ajutor financiar nerambursabil acordat în cadrul apelului de proiecte PNRAS (Programul Național pentru reducerea Abandonului Școlar) din Planul Național de Redresare și Reziliență, Componenta 15 –  Educație.

Obiectivele proiectului sunt:

• diminuarea riscului de abandon școlar în perioada 2024-2026, cu încadrarea unității de învățământ într-o categorie de risc mai mic;
• îmbunătățirea rezultatelor obținute de elevi în cadrul evaluărilor naționale și creșterea procentului de elevi care finalizează învățământul gimnazial;
• creșterea participării absolvenților învățământului gimnazial la Evaluarea Națională pentru absolvenții clasei a VIII-a și a ratei de tranziție de la învățământul secundar.

Realizarea obiectivelor proiectului va avea un impact pozitiv asupra actului educațional, va încuraja și învățarea digitală de calitate și inovatoare fiind captivantă și interactivă; aceasta însă nu oricum, ci completând metodele tradiționale și oferind platforme de colaborare și de creare de cunoștințe.

Persoana de contact: AMARIEI VASILE

E-mail contact: vasile.amariei@scoalaborca.ro

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.

Articolul Un nou proiect: „Sprijinirea diminuării riscului de abandon școlar” la Liceul ”Mihail Sadoveanu” din BORCA, județul NEAMȚ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Un bun manager ar trebui să fie un povestitor remarcabil gata oricând să-ți spună povestea școlii lui. Poveste ce a fost relatată în paginile anterioare ale publicației noastre, și nu doar aici, de dl prof. Vasile Amariei, director al Liceului „Mihail Sadoveanu” din Borca.

Născut în 07.08.1973 în Borca, Neamț, este al cincilea copil al unei familii de oameni simpli, fără studii înalte, dar cu o dezvoltare spirituală deosebită, aidoma multor altor locuitori ai comunei Borca din acele vremuri. Părinții au muncit mult și au ținut ca toți copiii lor să facă studii superioare, ceea ce s-a și întâmplat: Emilia și Elena au îmbrățișat profesia de învățătoare, absolvente de liceu pedagogic și apoi de studii superioare în domeniul Științele Educației, Ion –  inginer TCM – ACH Bacău și apoi inspector în cadrul ISCIR Bacău, Constantin – inginer geofizician, director tehnic CNU Crucea și Vasile a devenit profesor de informatică la Liceul ”Mihail Sadoveanu” – Borca

Studiile primare și gimnaziale le-a urmat la școala din Borca, unde a avut profesori absolut deosebiți, care și-au dedicat viața învățământului și pe care nu i-a dezamăgit, situându-se mereu printre premianți. Din anul 1987 urmează studiile liceale la Liceul de Chimie din Piatra-Neamț, iar din 1991 Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din cadrul ASE București, pe care o absolvă în 1996 cu media 9,67

În toamna anului 1996, doamna Lungu, director al Liceului din Borca l-a angajat ca profesor suplinitor de informatică, până în aprilie 1997, când a plecat pentru a satisface stagiul militar. După armată, din noiembrie 1997 a lucrat ca informatician la CNU Crucea aproximativ 2 ani – o perioadă în care a acumulat accelerat informații despre organizarea unei întreprinderi, sistemele informaționale și informatice ale unei unități economice. Aici, pe lângă programul de salarii, a realizat câteva programe care au funcționat ani în șir și după plecarea de la această unitate.

În anul 1999 a revenit la Liceul din Borca, ca profesor de informatică, devenind titular al școlii și urmând toate etapele de perfecționare în cariera didactică: definitivatul, gradul II și în 2014, gradul I. Se mândrește cu elevii săi, un număr de circa 60-70 lucrează în IT, fiind specialiști deosebiți, unii având propriile firme de software, unii lucrând chiar pentru Guvernul SUA, toți având salarii de mii de euro pe lună.

În ianuarie 2012 a fost numit director adjunct, iar în septembrie 2012 director, funcție pe care o ocupă și astăzi și pentru care a susținut și promovat două concursuri, în 2016 și în 2021.

A înființat propria firmă, cu obiectivul dezvoltării de soft la comandă. A realizat un program de evidență pentru firmele de CATV și Internet, program care funcționează de cca 20 de ani. Între timp firma s-a îndepărtat de la obiectivul principal, orientându-și preocupările spre furnizarea altor tipuri de servicii.

În plan familial, dl Amariei este căsătorit de aproape douăzeci de ani cu Lenuța – și ea născută și crescută pe aceste meleaguri. Dumnezeu le-a binecuvântat familia cu două fete, Iasmina – 17 ani și Alesia – 13 ani, ambele eleve ale școlii din Borca.

La cincizeci de ani, dl profesor Vasile Amariei consideră că a primit mult de la comuna Borca  –  începând cu familia, educația, ocupația, dar, în aceeași măsură, depune efort constant și susținut pentru a-și face datoria față de aceste meleaguri. Îi dorim să păstreze aceeași strânsă legătură cu locul natal, cu oamenii alături de care construiește un învățământ modern și de calitate în Borca, cu întreaga comunitate din care face parte și familia dumnealui.

Cristina CHIRILĂ

Articolul Cine sunt redactorii noştri?! Vasile Amariei – director la „Liceul dintre stele”! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Directorul Vasile Amariei consideră că evenimentul de vârf al manifestărilor va fi acordarea numelui regretatului profesor Mircea Afloarei unui amfiteatru realizat în cadrul proiectului „Rose” (2020-2024). De asemenea, cu acest prilej va fi prezentat tabloul realizat de pictorul bicăjean Emil Ungureanu, înfăţişându-l pe profesorul de istorie care şi-a dedicat întreaga activitate liceului din frumoasa comună nemţeană. Sunteţi invitaţi la manifestările omagiale la care vor participa mulţi dintre foştii profesori şi elevi de seamă ai şcolii. O întâlnire dintre generaţii…

Articolul Liceul „Mihail Sadoveanu” are 70 de ani… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca a fost gazda unui  eveniment cultural, organizat în memoria celui care a fost elev și profesor al acestui liceu, dar care, mai ales, a fost și este poetul reprezentativ al zonei. De altfel, numele său a depășit de mult chiar granițele naționale, o parte din poezia lui Aurel Dumitrașcu fiind deja tradusă în câteva limbi europene.

Inițiativa a aparținut domnului inginer Dumitrașcu, fratele poetului și, deopotrivă, Iolandei Lupescu, pe care am putea-o numi „the last librarist”. Pe lângă cei doi, la această întâlnire a participat doamna Sorina Crihană-Dascălu, directorul editorial al Editurii Perpessicius, poetul Anton Fabian, prieteni ai poetului, cadre didactice, elevi.

Am asistat la o activitate culturală de calitate, emoționantă, cei prezenți depănând amintiri, vizionând scurte filme, pregătite de domnul Anton Fabian. Elementul de culoare a fost, bineînțeles, poezia, în recitarea câtorva elevi ai liceului.

Așa cum s-a cam împământenit la noi, la români, cinstim numele mari mai mult după trecerea lor în eternitate. În mod evident, Aurel Dumitrașcu este un nume care răzbate tot mai puternic de dincolo de moarte, reușind să miște și acum resorturi emoționale ruginite sau invitându-ne la reluarea unor întrebări existențiale.

Aurel Dumitrașcu a fost o personalitate excepțional de puternică. Provenind, bineînțeles, din moștenirea genetică, dar și din cultura temeinică pe care a acumulat-o, această putere i-a permis, în condiții pe care cu greu ni le putem imagina, să-și mențină dreaptă coloana vertebrală, conștient fiind de rolul pe care și-l asumase: acela de poet într-o perioadă dificilă a neamului românesc. Nu s-a abătut de la rolul asumat chiar dacă, în cele din urmă, a adus jertfa supremă.

Din perspectiva sănătății estetice și morale a societății, este bine că vocea poetului este mai sonoră, fie și după moarte. Vocea lui Aurel răzbate acum de dincolo de mormânt, poetul înfățișându-ni-se în diversele lui ipostaze creatoare, atât prin cărțile de poezii, cât și prin scrisorile lăsate moștenire. Într-una din poeziile anilor de debut, poetul își fixa linia directoare a vieții: „Ars doloris: eu nu vreau să trăiesc, eu vreau să citesc”.

Aurel nu a vrut să trăiască făcând rabat de la principiile privind viața,  libertatea, libertatea în și prin artă. Așa a hotărât și așa a trăit: a găsit mereu în cuvântul zidit, în poezie, puterea de a rămâne fidel propriul crez artistic. E mult? E puțin? E lesne de înțeles că e cu mult peste capacitățile unui individ uman mediu, fiind mai degrabă expresia unui caracter excepțional, acompaniat de o inteligență sclipitoare. Acestea ar putea fi validate de exemple de autori mari, cu opere inestimabile lăsate nemuririi, dar care, oameni fiind, au făcut uneori compromisuri pentru a-și putea desăvârși creația. Nu ne propunem aici un raționament justițiar, dar dacă în acele cazuri acceptăm că a contat opera și nu omul, cu atât mai demne de aprecierea noastră sunt acele exemple care ne-au lăsat opere valoroase, fără să facă niciun „pact cu diavolul”.

„Eu nu vreau să trăiesc!”, statuează autorul.

Cu un curaj nefiresc pentru acele vremuri, poetul se leapădă de ceea ce înseamnă să trăiască în parametrii sociali ai vremurilor și-și urmează drumul cărților. Vrea să citească. Și să scrie. Și iar să citească și iar să scrie, împletind iterativ acestea ca într-un tainic ritual al dragostei. Cartea, slova îi hrănește sufletul însetat după artă și îl alimentează cu energie pentru creație și pentru cotidian.

Este moral și obligatoriu un efort de analiză pentru a înțelege curajul poetului care, limitat de granițele sistemului de atunci, reușea să-și mențină  ascendentă traiectoria ca poet. Ar trebui să înțelegem că și datorită unor astfel de oameni care nu s-au lepădat de crezul lor, putem noi să ne bucurăm de libertatea de astăzi! Ar trebui să înțelegem și să ne înclinăm! Toate acestea ar trebui să le valorizăm și apoi să le valorificăm nu doar la nivel de individ, ci mai mult, la nivel de grup și, mai larg, la nivel de societate. Și toate acestea cu speranța că nu vom mai repeta  orori și că vom începe, încet-încet, să așezăm valorile la locul cuvenit, încă din timpul vieții lor. Ar trebui!

Mulțumim fratelui poetului pentru că face ceva în direcția aceasta și odată cu el, iată că și grupul care s-a format cu ocazia acestei întâlniri. Sperăm într-o perpetuare a unor astfel de demersuri restauratoare, la o multiplicare în grupuri și extrapolare la nivel social. Ars doloris!

Vasile AMARIEI

Articolul Ars doloris! apare prima dată în Ecoul muntilor.