” Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare,

N-auziți în somnul vostru acel glas triumfător,

Ce se-nalță pân’  la ceruri din a lumii deșteptare

Ca o lungă salutare

Către un falnic viitor?

Nu simțiți inima voastră că tresare și se bate?

Nu simțiți în pieptul vostru un dor sfânt și românesc?

La cel glas de înviere, la cel glas de libertate

Ce pătrunde și răzbate orice suflet  omenesc?”

Păcat că această poezie atât de plină de simțire, era interpretată, când eram elevă, în cea mai jalnică notă ideologică.

Alecsandri voia să plece în Țara Românească, să-și pună la dispoziția fraților de acolo ideile revoluționare. Prietenii l-au sfătuit să plece la Paris, de unde putea mai ușor să atragă atenția opiniei publice europene. A desfășurat la Paris o intensă activitate diplomatică , ”ridicată la dimensiunea unei religii”, cum spunea el. Aici, la Paris, a scris zeci de articole în ziarele timpului și a stabilit contacte diplomatice cu personalități ale vieți publice franțuzești. În aprilie, 1849, ca urmare a neînțelegerilor dintre exilații români, Alecsandri pleacă la Constantinopol, apoi la Bursa, unde urma să fie ales un comitet reprezentativ pentru tot exilul românesc . În următorii ani, până la Unirea din 1859, se ocupă și de politică, dar și de literatură. Editează volumele de versuri ”Poezii poporale” și ”Balade bătrânești adunate în îndreptare”.  În 1856 compune ”Hora Unirii”, pusă pe muzică de Alexandru Flechtenmacher, care devine cea mai populară creație dedicată Unirii. Noul domnitor, Grigore Ghica, are numai cuvinte de laudă la adresa lui Alecsandri, astfel că îl pune în funcția de arhivist al statului. În 1851 este numit  membru al comisiei pentru organizarea învățământului în Moldova, limba română devenind limba oficială de învățământ. A izbucnit  războiul Crimeii, în 1854, iar Alecsandri și-a pus nădejdea în privința viitorului Țărilor Române. Era un bun prilej să plece din nou la Paris și să reia relațiile diplomatice. Înainte de a pleca la Paris, s-a întâlnit la Galați cu vechiul său prieten, Nicolae Bălescu. Reîntors în țară, Vasile Alecsandri a fost cel mai mare artizan al ideii unioniste. Candidat  a fi domnitor al Moldovei, Alecsandri renunță în favoarea prietenului său Costache Negri. Pilda lui era menită să nu risipească voturile unioniste. Negri nu a fost ales domnitor.  A biruit interesul național asupra ambițiilor și a patimilor politice. Alecsandri, supranumit și ”cel mai mare om al Moldovei” a rostit primul în fața Adunării întrunite pe 5/ 17 ianuarie 1859 numele domnitorului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Alecsandri a mai fost director de revistă, directorul  Teatrului Național din Iași și a rămas în istorie pentru scandalosul gest, pentru unii, de a elibera țiganii de pe moșia tatălui său ,după moartea acestuia. Momentele grele din viața lui, cum ar fi exilul, moartea iubitei sale Elena Negri, nu știrbesc cu nimic aura romantică. El a fost omul perfect, pe care noi , cei de azi, aproape că l-am dat uitării.

Bibliografie:  Revista ”Historia”, 15iulie-14 august 2021.

Iolanda Lupescu

Articolul Vasile Alecsandri – 204 ani de la naștere apare prima dată în Ecoul muntilor.

Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Păcat, zău, de cine moare
Şi ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

Copiliţă, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Când Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii?
Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii?

Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.
Eu ţi-oi da de orice floare
Mii de sărutări şi mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.
Iar tu, dulce zâmbitoare,
Te-i face că te mânii…
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.

Vasile Alecsandri

(imagini Ovidiu Andrieș)

Articolul Flori din iarbă, un sat, niște munți, o poezie. Floriile apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zace-un voinic lângă bradul

Ce se scutură-ntr-un vânt

Care parc-aduce iadul

Şi îl urcă pe pământ.

A-nceput codrul să geamă,

Cerbii fug printre târşoase

Cucuvăi şuier-a teamă,

Ţipete din hăuri scoase.

Arnăuţi plin de firete

Şi cu flinte şi pistoale

Peste douăzeci de cete

Au lăsat satele goale,

Porunca de la domnie:

Să umple munţii de cruci

Prin codri să nu mai fie

Nici sămânţă de haiduci.

Erau mulţi, cu arme bune,

Călăuze vânzătoare

I-au dus pân’ la văgăune

Să-i prindă şi să-i omoare.

Au căzut voinicii toţi,

Toţi cei făr’ de lege zişi:

Este ţara fără hoţi

Dacă ei au fost ucişi?!

Bistriță, râu repezit,

Cu ce oare ţi-am greşit

De tu nu mai ţii cu noi,

Ci cu spurcaţii ciocoi,

Du la vale doar butuci

Şi nu leşuri de haiduci,

Nu du despuiate oase,

Căpăţânele pletoase,

Toţi voinicii de prin sate

Ce-au murit pentru dreptate.

Ia şi cară de aici

Capete de venetici,

Învolburează-ţi apele

Şi îneacă liftele.

Că ţi-or mulţumi ţăranii

Şi te vor cinsti sărmanii,

N-or mai plânge fetele,

N-or boci nevestele,

Copiii toţi şi-or hrăni,

Bărbaţi-or îmbătrâni

Şi or merge la pădure

Cu ţapină şi secure,

Nu baltag, nu flinte noi,

Ci două perechi de boi,

Să nu trag după boieri,

Ci s-adun blănuri de jderi.

La tine Bistriţă plâng,

Nu ştiu doru’ cum să stâng,

Văd cum pleacă, tineri pleacă –

Săraci în ţară săracă!

C-ai fost destul şi bogată!

Unde ţi-e averea toată?

Eu mă plâng făr’ de folos,

Tu-ţi cobori apele-n jos

Cu catarge şi cu plute:

Mii şi sute, mii şi sute…

Primăvară, mama noastră,

A ieşit iarba pe coastă,

Nu mai stau la plugărie,

Plec iară în haiducie,

Când aud cântec de cuc,

Nu mai pot… mă duc haiduc!

Daniel DIEACONU

Articolul Baladă haiducească apare prima dată în Ecoul muntilor.

Revoluţionarii paşoptişti au fost pe aceste locuri în 1848, dar şi înainte, când se pregăteau mişcările de revoltă: Alecu Russo, Vasile Alecsandri, J.A. Vaillant, W. de Kotzebue. Alecu Russo, datorită funcţiei pe care o deţinea ca membru al tribunalului din Piatra-Neamţ din anul 1834, a avut posibilitatea de a fi aproape de muntele Ceahlău, de a cutreiera regiunea, de a cunoaşte folclorul locurilor. El scria într-o lucrare din 1840: “Rege între crestele munţilor care-i alcătuiesc o cingătoare ca o pază de cinste, Ceahlăul măreţ, care şi-a păstrat numele lui de botez dac, de abia cunoscut în unele colţuri neştiute ale geografiei moderne sub numele de muntele Pionului, îşi înalţă capul pleşuv către cer şi aruncă apoi cu dragoste bogăţiile bătrânelor coaste înverzite…”

Vasile Alecsandri a poposit de mai multe ori la poale de Ceahlău, în scop pur turistic, pentru pregătirea revoluţiei paşoptiste sau pe drum de pribegie după înfrângerea revoltei de la Iaşi din martie 1848. În 1843 şi 1844 publică notele de călătorie într-o lucrare intitulată “O primblare în munţi”, efectuată cu un tânăr “giudecător” (Alecu Russo). El îşi nota: “… Ceahlăul ni se arată în toată mărirea lui ca un urieş ce şi-ar fi întins capul pe deasupra munţilor ca să privească apusul soarelui. Umbrele se suiseră treptat, ascunzând în întuneric stâncile mari şi codrii sălbatici de pe coastele lui, şi numai Panaghia, stânca cea piramidală de pe creştetul său era încă luminată de razele aurite ale soarelui. Unul dintre noi privind Ceahlăul în minutul acela, îl aseamănă cu un urs negru, purtând pe cap un coif de aur”. Vasile Alecsandri n-a făcut doar descrieri în proză ale Ceahlăului, ci i-a aflat loc şi în poeziile sale cu caracter patriotic şi militant.

Poetul i se adresează aşa cum o vor face peste ani şi Octavian Goga şi George Coşbuc ca unui munte ce străjuieşte nedrepte graniţe:

“Ceahlău, bătrân gigante al Munţilor Carpaţi!

Priveşte peste norii în juru-ţi adunaţi!

Ce zgomot, ce contraste pe laturile tale:

De-o parte veselie, de-o parte lungă jale!”

Să amintim şi prelucrarea unei legende a locului, numită Biserica risipită, care începe cu versurile:

“Sus pe muntele Ceahlău

Stă la pândă Duhul rău”.

Revoluţionarul şi omul de cultură  francez J.A. Vaillant a fost şi el pe Ceahlău în 1841 şi a rămas “cutremurat de frumuseţile naturii privită în toate zările”. J.A. Vaillant scria: “…în această stare, înţeleg perfect cum acest munte a fost sacru la daci, cum marele preot şi-a aflat aici un refugiu”. W. de Kotzebue, ginerele cneazului Gheorghe Cantacuzino, stăpânul de Hangu, a poposit deseori la poale de Ceahlău, la Palatul Cnejilor, împreună cu soţia sa, Aspasia. A efectuat, înainte de a se înrudi cu Cantacuzinii, o excursie pe Ceahlău, pornind de la Mănăstirea Slatina, peste Munţii Stânişoarei, prin Valea Bistriţei, împreună cu 40 de tovarăşi. El nota: “Îndată ce am ieşit din Hangu, se şi începe poala cea mai de jos a Ceahlăului, care ne zâmbea din nouri cu maiestate urarea de bună venire. Piedestalul lui nu este poncişet; fără nici o greutate ne-am suit pe înălţimile şi munţii mai mici din jurul lui; pe unele locuri am găsit fânaţuri de curând cosite şi păduri frumoase. Dar cu cât înaintam mai mult cu atât mai sălbatice deveneau locurile şi cu atât mai mare mai întinsă se înfăţişa ochilor priveliştea”. După un urcuş descris ca fiind destul de greu au ajuns şi pe Toaca: “ajungând în vârf, am strigat din inimă un obştesc ura! Şi de pe acest strămoş al Carpaţilor Moldovei, din ameţitoarea înălţime, ochii noştri se desfătau cu prisosinţă la măreţele scene ale naturii, care se făcea şi mai frumoasă, luminată fiind de soarele ce asfinţea”. În lucrarea “Din Moldova. Tablouri şi schiţe” din 1840 descrie o “Vânătoare în Moldova”, organizată de boierul Leon Cantacuzino şi care se desfăşoară pe muntele Grinţieşului.

Un alt călător pe aceste locuri a fost ieromonahul Partenie care şi-a notat impresiile în patru volume, amintind şi de muntele Ceahlău. “Am umblat mult prin munţii Carpaţi; dar mai presus de toţi munţii, stă ca un tată între fii săi, Slăvitul Sciaglu, cu vârful său pleşuv. Pe munte e foarte frig şi adesea vara este omăt”.

De mare însemnătate sunt şi desenele realizate de unii dintre călătorii pe Ceahlău şi amintim pe M.A. Walker, Schiavoni, M. Bouquet. Ultimul a urcat pe Ceahlău în 1840, era un grafician francez cu renume în ţara sa şi a realizat două desene: “Sur le Tchack Leo. La plus haute tete de Carpates Moldaves” şi “La Panaghia, sommet des Carpathes Moldaves”. Alţi turişti pe munte la jumătatea secolului al XIX-lea au fost Johan Michael Salzer din Mediaş, în 1860, şi englezul Leslie Stephen, alpinist, însoţit de compatriotul său Bryce, în anul 1866, care au efectuat  ascensiuni pe traseele cele mai dificile ale muntelui. Mary Adelaide Walker, o englezoaică care ajunge în Moldova la 1884, scrie despre popasul la Durău, unde „un câine impunător cât un Saint-Bernard ne-a ieşit în întâmpinare, ne cercetează, îşi dă seama că suntem inofensivi, ne conduce la uşa uneia dintre case cu cerdac, unde un părinte venerabil şi în mod vizibil mirat ne iese în cale urându-ne bun sosit, în mod prietenos şi calm. Părintele ne avertizează că nu are posibilităţi corespunzătoare de găzduire, mănăstirea cu cei 20 de călugări fiind săracă. Dar aceştia ne-au oferit tot ce aveau mai bun, doar pâine nu se poate procura, ci numai mămăligă, lapte, brânză şi câteva ouă”. Remarca faptul că se  construia din lemn de pin o casă pentru oaspeţi cu patru camere. Sprijin important pentru turismul pe munte au adus cnejii Cantacuzini. Nu trebuie să ne mire faptul ştiind ce oaspeţi de seamă au primit ei la palatul lor, importanţi oameni de cultură, însufleţiţi de idealurile romantice ale epocii. Iată ce ne spune stareţul Varahil Lateş despre cneji: „Au îndreptat cărarea mai întâi către schitul Durău (1833-1835), apoi către vârful muntelui ca să înlesnească excursia pe Ceahlău, care înainte era foarte grea şi periculoasă; aşa încât azi bărbaţi şi femei pot sui pe cai sau pe jos fără nici un pericol pe cărarea refăcută de cneji”. Poteca pastorală de pe pârâul lui Martin s-a lărgit în 1835, “când au fost scoşi călugări de la Durău să lărgească şi poteca pe pârâul lui Martin şi Jghiabul lui Vodă”. Primele poteci turistice s-au făcut în perioada 1833- 1835, şi desigur, au fost folosite unele poteci preexistente practicării turismului cu piciorul sau călare. În 1876, subprefectul Plăşii Muntele, Vasile Măcărescu, lărgeşte cărarea de la Durău la Fântânele.

Nicu Gane (1838-1918), originar din Fălticeni, a fost un bun cunoscător al Văii Bistriţei şi al Ceahlăului, peregrinările personajelor din nuvelele sale ajungând şi pe aceste locuri. În nuvela “Câinele bălan”, din 1876, scrie: “…iată colo mai în depărtare şi Ceahlăul, împăratul Carpaţilor, cu Mănăstirea Durăul pe coaste şi cu Panaghia pe frunte, despicând falnic albastrul cerului”. În “Duduca Bălaşa” face o altă descriere a Ceahlăului: “…De nalt ce era muntele acela s-ar fi zis că creasta lui aurită atinge bolta cerului şi că toţi ceilalţi se umilesc înaintea lui: era bătrânul Ceahlău, stăpânul furtunilor, care de mii de ani vede în toate serile cel din urmă asfinţitul soarelui”.

Calistrat Hogaş a fost un mare iubitor al muntelui. A funcţionat o lungă perioadă de timp la Liceul “Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. Mânat de dorinţa de călătorie, dragostea de munte şi de cunoaştere, străbate Neamţul şi munţii săi, realizând deosebite descrieri din care nu putea lipsi Ceahlăul: “…Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deşerturile albastre şi fără de fund ale cerului”, iar privind de pe Munţii Stânişoarei, de pe cealaltă parte a Bistriţei, scria: “Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele lui turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înalţă în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti”.

Materialul integral în Mesagerul de Neamț aici.

(Prof. Daniel DIEACONU)

Articolul Călători de seamă la muntele Ceahlău (II) / De la Asachi la Hogaș apare prima dată în Ecoul muntilor.