Călătoria trebuia să înceapă la data de 15 iunie cu vizita localităţilor Vaslui, Huşi, Bârlad, Galaţi, Tecuci, Focşani, Odobeşti, Mănăstirea Mira, Năruja, Panciu, Adjud, Târgu-Ocna, Bacău, Roman, Piatra-Neamţ, Hangu, Dorna şi coborârea cu pluta spre Borca, la Poiana Largului şi apoi după vizita la Mănăstirea Neamţ urma reîntoarcerea la  Iaşi. Deplasarea prin ţară se făcea cu trăsurile şi acolo unde nu era posibil aşa ceva, călare.

La 11 iulie, domnul a sosit la Piatra-Neamţ, împreună cu un întreg alai de slujitori şi a înnoptat la Mănăstirea Bistriţa. A pornit dimineaţa către Hangu. La mănăstirea de sub Ceahlău fost primit de stareţul Daniil cu ospăţ straşnic. Din cauza ploilor a stat în zonă până la 18 iulie, urcând pe vârful Toaca şi vizitând împrejurimile. Wilhelm von Kotzebue, descriind traseul pe care l-a urmat în anul 1840 de la Borca la Hangu şi apoi către Piatra Neamţ, ne spune că urcând Ceahlăul şi ajungând pe vârful Toaca a văzut o piatră „care prin scrisul ei vesteşte urmaşilor că prea înălţatul nostru domn s-a suit pe această înălţime la 1835, împreună cu alte persoane din suita sa”. Se spune că autorităţile au cerut călugărilor să lărgească drumul cel mai umblat spre vârful muntelui în aşa fel încât să se poată ajunge călare. Drumul se numeşte şi astăzi „Jgheabul lui Vodă” şi este folosit de cabanieri care transportă cele necesare spre vârful muntelui cu ajutorul cailor.

De la Schitul Hangu, domnitorul a plecat spre Borca şi Dorna, coborând apoi spre Poiana Largului, spre vestitita Piatră a Teiului, cu plutele. A trecut pasul Petru-Vodă spre Pipirig şi apoi spre Mănăstirea Neamţ. Aici s-a pregătit o partidă de vânătoare pentru întreaga suită, cu sprijinul celor mai iscusiţi puşcaşi, spre marea plăcere a domnitorului. După această şedere la mănăstirea ctitorită de Ştefan cel Mare, Mihail Sturdza părăseşte ţinutul Neamţului, înscriindu-se între marii oaspeţi ai munţilor Neamţului.

Daniel DIEACONU

Articolul Domnitorul Mihaill Sturdza – turist la muntele Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

   O colaborare de mai mulți ani, aduce împreună pe potecile Athosului românesc – Muntele Ceahlău, elevi și profesori de la Liceul Pipirig, Școala Grințieș, Școala Crăcăoani, însoțiți de rangeri de la Parcul Național Ceahlău. Cel puțin 3-4 zile, indiferent de condițiile meteo, ca adevărați rangeri, grupul petrece tot timpul taberei la cabanele de pe munte și pe trasee mai mult sau mai puțin dificile. Pe unele locuri pășim cu grijă, pentru că putem intra doar cu aprobare specială din partea Administrației Parcului Național Ceahlău, iar împrejurul nostru stau neatinse flori rare, pe cale de dispariție. Nu în ultimul rând, nu o dată, am putut să zărim pe stâncile din apropiere capre negre ce ne priveau curioase. De multe ori ne treceau fiorii când auzeam zgomote ciudate în jurul nostru, crezând că vreo viperă ne dă ocolul întrebându-se ce căutăm în habitatul ei natural.

De pe platoul muntelui ori de pe Vârful Toaca, de pe Ocolașul Mare, ori făcând un popas la Masa dacică, am privit cerul, încercând să surprindem cu privirea păsările care scrutează înălțimile. Am văzut mulți șoimi călători și poate, deși în depărtare, greu de identificat, ne încăpățânăm să credem că am văzut și cocoșul de munte, pasăre rară, pe cale de dispariție.

         Traseele pe care le alegem în fiecare an ne duc pașii pe la Cabana Fântânele, La morminte, Căciula Dorobanțului, Vârful Toaca (1904 metri), Cununa Zimbrului sub care impresionează Jgheabul lui Vodă. Acesta, în schimb, ca traseu tematic-educativ amenajat, este doar începutul, doar poarta de intrare în mirific, prin urcușul pe munte.

De fiecare dată ne odihnim la stânca Panaghia, cunoscută ca fiind centru energetic, alături de alte monumente naturale, ca de exemplu Sfinxul și Babele. Nu știu cât de adevărat e, cu siguranță influențându-ne și faptul că suntem aproape de platoul impunător, simțim că ne umplem de putere, de energia fetei frumoase deasupra căreia și Soarele se oprea să o admire.

Pe vârful Toaca eram cu ”capul în nori”, având privilegiul să urcăm și atunci când era senin și soare – când nu ne mai săturam să privim împrejurimile și atunci când vântul făcea imposibil să purtăm o șapcă sau o pălărie pe cap și nu ne puteam ridica în picioare și atunci când negurile coborau și stăteam deasupra mării alpine și atunci când eram în nori și nu vedeam decât la 2-3 metri în jurul nostru.

În funcție de timpul disponibil, în fiecare zi am ales, de fiecare dată, alte trasee. Astfel, am avut privilegiul să urcăm pe Ocolașul Mic și Ocolașul Mare (1907 metri), zonă interzisă la vizitare, locuri pe unde am mers printre jnepeni, pe pătura groasă de mușchi și licheni, prin zone pline de floare de colț, sângele voinicului și papucul doamnei – specii pe cale de dispariție. Am urcat și pe la izolata stâncă a Dochiei, pe care am găsit-o la fel de falnică, păstrătoare a principalelor legende ale Pionului. Nu am ratat trasee ce ne-au dus la pe la Clăile lui Miron, Budu și Ana, Masa dacică, Piatra Lăcrimată etc. Deși grele cărările de munte, am mers la Pietrele Detunate, la Peștera lui Ghedeon și la multe, multe alte locuri deosebit de frumoase, pline de legende.

Nu în ultimul rând ne amintim cu plăcere și de căderea spectaculoasă a apei la Cascada Duruitoarea, de fiecare dată fiind un real prilej de a ne răcori cu apa curată, rece și cu stropii fini ce plutesc în aer.

De fiecare dată, după oboseala traseelor montane, am intrat și în micuța bisericuță de pe platoul montan, aflată la aproximativ 1700 de metri altitudine, odihnindu-ne în strănile micuțe, dar mai ales lăsând sufletul să se reculeagă după minunile naturii descoperite în zilele petrecute pe culmile abrupte ale muntelui.

Am găsit foarte interesată relaxarea pe pătura groasă de mușchi și licheni, unde parcă stăteam pe o saltea foarte, foarte reușită și petrecerea serii ascultând sunetul chitarelor și a cântecelor specifice de munte. Am încercat și dormitul la cort în spațiu special amenajat pentru camping, am petrecut seri atât în cabană, la mănăstire, dar și în aer liber, admirând luminile ce se vedeau departe, departe… în unele cazuri nereușind să ne dăm seama ce sate sau orașe se puteau zări.

La fel de frumoase erau și diminețile răcoroase, specifice muntelui, când soarele se ivea de după munții dimprejur pe cerul sângeriu și se oglindea într-o priveliște fantastică în Lacul Izvorul Muntelui.

Nici ziua, priveliștea nu s-a putut opri numai la frumusețile de pe munte, ci a fugit pe deasupra Lacului Izvoru Muntelui și a viaductului de la Poiana Largului, oprindu-se departe, zărind Hășmașul, munții Bistriței, Obcina Boiștei, munții Stânișoarei, Tarcăului, cu multe obcine și bâtci, case din Petru Vodă, Ceahlău, Buhalnița, Hangu, Izvoru Alb, iar în zilele senine chiar și Piatra Neamț.

Ce este mai impresionant decât să stai printre flori de munte, să privești ca de pe acoperișul lumii, să te bucuri de liniștea sfântă care te înconjoară, să afli poveștile care te duc în lumea basmului istoric și a fălniciei Neamului Românesc!

Cristian VATAMANU

Articolul Amintiri de ranger-junior: Dar divin pe un munte sfânt apare prima dată în Ecoul muntilor.