În aceste vremuri confuze, când libertatea de exprimare pare a fi legată în lanțuri, se pare că patriotismul nu cade bine unora care, la nivel declarativ se arată apărători ai neamului, dar practic, prin faptele lor, demonstrează contrariul. A vorbi despre patrie, despre valorile culturale și spirituale ale poporului român, ți se pune imediat eticheta de extremist sau (că tot e la modă)… putinist.

Și totuși, în ciuda acestor condiții, Asociația Culturală „Eu Cred” își asumă riscul de a fi etichetată în acest mod, datorită calendarului de evenimente culturale cu nuanță naționalistă, prin care și-a propus să marcheze oficial anumite date din calendar: istorice, culturale, religioase și, așa cum și-a obișnuit publicul, nici un eveniment să nu înceapă fără o rugăciune și intonarea Imnului de Stat „Deșteaptă-te, române!”

Un astfel de eveniment urmează a se desfășura la data de 14 Februarie 2024, ora 17,00,  la sala- amfiteatru de la sediul „AUTONOM” din Piatra-Neamț, prin care se vor sărbători cei 90 de ani de la nașterea marelui poet român-basarabean Grigore Vieru. De remarcat faptul că alegerea propusă pentru desfășurarea acestui eveniment deosebit nu este întâmplătoare. Sediul „Autonom” din Piatra-Neamț este unul dintre edificiile cele mai spectaculoase din orașul de la poalele Pietricicăi, o clădire somptuoasă cu aspect futurist – realizare a cunoscutului arhitect pietrean, Laurențiu Dumitrașc, cel care a făcut ca această clădire minunată să fie o emblemă a orașului. În interiorul acestui edificiu a fost proiectată o sală- amfiteatru încăpătoare, relaxantă, în care cei din conducerea „Autonom” acceptă doar evenimente de mare ținută artistică (concerte, expoziții, conferințe etc). Astfel, când a fost propus acest eveniment, conducerea nu a ezitat să accepte, oferind gratis sala-amfiteatru, cu toate dotările aferente.

         Desen de Ovidiu Stanciu

Cine a fost Grigore Vieru?

Cu siguranță, tânăra generație nu prea a auzit de acest nume, deoarece, vremelnicii conducători ai statului, nu au nici un interes în a promova adevăratele elite ale culturii neamului românesc, dovadă fiind chiar propunerea recentă a guvernanților noștri de a elimina istoria României din trunchiul comun de la clasele a XI-a și a XII-a, înlocuind-o cu studiul obligatoriu al…altor popoare.

Grigore Vieru a fost un mare poet român basarabean, născut la 14 februarie 1935, în satul Pererâta (fostul județ Hotin) – Rep. Moldova. Acesta a fost un maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă și de neam, a iubit până la lacrimi poporul român și și-a consacrat întreaga sa viață, copiilor, îndrăgostiților, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate și frumusețe rare. De altfel, pe versurile marelui poet, artiștii români, de dincolo și de dincoace de Prut, au realizat adevărate imnuri naționale, printre care enumerăm: Doina și Ion Aldea Teodorovici, Paul Surugiu- Fuego, Tudor Gheorghe etc.). Și cine nu a auzit de marile cântece „Maluri de Prut”, „Eminescu”, „Reaprindeți candela”, „Pentru ea” etc.?

Ca în fiecare an, Asociația Culturală „Eu Cred” îi cinstește memoria acestei valori naționale incontestabile, prin realizarea unui spectacol omagial. În anii anteriori (inclusiv în anii pandemiei), aceste spectacole au fost realizate la Tașca, Bicazu-Ardelean, Bicaz-Chei, Dămuc, iar anul acesta urmând a se desfășura la Piatra-Neamț. În cadrul acestui spectacol, vor evolua artiști sensibili, atât din zona Neamțului, cât și invitați. Astfel, în debutul manifestării, prof. Costache Lupu va rosti câteva cuvinte despre viața și opera literară a poetului Grigore Vieru și va recita o poezie, după care artiștii vor interpreta cântece pe versurile marelui poet, iar copiii asociației vor recita din frumoasele poezii. Pe scena amfiteatrului vor urca: Grupul „Aripi de Folk” Roznov, Ionuț Coșerariu, Corul „Armonia Sufletului”, prof. Cristina Marin, Grupul Folk „Eu Cred, dar și duetul Corina și George Nica de la Brașov. De asemenea, vor mai evolua: Răzvan Tanislav, David Ichim, Ștefania Bulache, Matei Mihăilă și Nicola Alexa. Pentru iubitorii artei plastice, va fi organizat vernisajul expoziției de caricatură „Valori naționale”, aparținând talentatului caricaturist Ovidiu Stanciu de la Suceava, nimeni altul decât fiul cunoscutului și regretatului desenator din Bicaz, prof. Traian Stanciu.

Evenimentul este organizat de Asociația Culturală „Eu Cred”, cu sprijinul „Autonom” Piatra-Neamț, având ca parteneri media: revistele „Mesagerul de Neamț” și „Ecoul Munților”. Cu siguranță, acest eveniment de suflet va fi unul emblematic și emoționant pentru publicul care va beneficia de gratuitate la accesul în sală.

Marius Mihai Coșerariu

Articolul GRIGORE VIERU – POEMELE DORULUI CÂNTAT apare prima dată în Ecoul muntilor.

Profesorul Traian Stanciu

Tatăl său, profesorul Traian Stanciu, îmi povestea cu mândrie de fiii săi, Cezar şi Ovidiu, care i-au moştenit veleităţile artistice. Cu profesorul din Bicaz (decedat în 2016) am colaborat intens începând cu anul 2010, am primit de la domnia sa desene pentru o antologie de legende, pentru un manual de geografie locală, pentru monografia comunei Ceahlău şi alte cărţi publicate de noi. Un desen deosebit ne-a oferit Ovidiu Stanciu pentru coperta manualului  de istorie a „Ţinutului Neamţului” apărut în 2018 şi pe care l-am folosit şi pentru coperta a IV-a a monografiei judeţului Neamţ din 2019 intitulată „Neamţul – ţinutul tezaur”.

Coperta monografiei județului Neamț, 2019

Ion Asavei, bibliotecarul şi ziaristul de la Bicaz, care a fost un apropiat al artiştilor din familia Stanciu, scria despre Ovidiu: „Locul de desăvârșire artistică al lui Ovidiu Stanciu este Capitala, de numele plasticianului vorbind, dincolo de site-urile de socializare, creația. Demersul artistic este intim legat de experiențele lui de viață, de locurile care l-au marcat și au avut o semnificație afectivă în viața sa. Că este așa, o susțin lucrările sale, nu puține la număr, prin care realitatea este transpusă artistic într-o manieră originală și mai cu seamă caricaturile, ce au ca subiect de inspirație figuri de mari personalități culturale, politice și ale lumii mondene românești”.

Ion Asavei

Cunoscuta emisiune de la Prima TV, „Cronica Cârcotașilor”, încă de la începuturile ei, l-a avut pe artistul bicăjean drept autor de caricaturi realizate în sistem „blitz” şi apoi în faţa telespectatorilor Ovidiu Stanciu îşi prezenta opera, subiectul fiind legat de cel mai important eveniment politic ori social al săptămânii.

Am selectat dintr-un dialog realizat la iniţiativa regretatului ziarist Ion Asavei la Biblioteca „Mihai Eminescu” din Bicaz şi apărut în volumul „Caietele Oraşului Mării dintre Munţi”, Editura Cetatea Doamnei, 2016: „Cu caricatura am cochetat încă de când eram licean la Bicaz. Mi-aduc aminte că prima caricatură a avut ca subiect profesorul meu de română. Mai apoi, când lucram la o firmă în București, unde nu prea aveam de muncă, făceam caricaturi colegilor. Oficial am intrat în lumea caricaturiștilor prin revista Vip și prin colaborarea cu emisiunea Cârcotașii. În cele două cazuri am avut prilejul de a cunoaște și a face caricaturi unor mari personalități din diverse domenii, dar și unor baroni locali. Prin intermediul caricaturii am cunoscut și stat alături de mari actori, cum ar fi Iurie Darie, Colea Răutu, Gheorghe Dinică, George Mihăiță, Horațiu Mălăele, Mircea Albulescu, Draga Olteanu Matei, Ion Dichiseanu, Nicu Constantin, Steven Seagal, dar și au unor cântăreți sau a unora din lumea mondenă, precum și a unor oameni politici. Emoționante pentru mine au fost momentele când am înmânat caricaturile lui Iurie Darie, despre care știam încă de când eram mic că era un bun desenator, și lui Horațiu Mălăele, care era un mare caricaturist. Eu execut în general o caricatură de portret și de aici galeria foarte bogată a unor chipuri umane contemporane. Caricatura mea aduce simpatia tuturor celor din jur, uneori mai puțin acelui caricaturizat, dacă nu are simțul umorului dezvoltat. Au fost cazuri când persoane îndeobște de genul feminin, atunci când s-au așezat pe scaun pentru a li se face caricatura au cerut să le fac frumoase,  dar eu le-am spus că sunt în fața unui caricaturist și nu a unui estetician. S-au calmat. Din caricatură nu se poate trăi, dar plăcerea de a realiza chipul unei personalități și de a-i scoate în relief unele trăsături ce-l caracterizează, este una deosebită. Mă bucură această activitate şi-mi oferă multe satisfacții. În rest, fac caricatură pentru un ziar bucureștean, iar pentru cinematografie execut storyboard și shooting board, activități din care se câștigă bine.”

Menţionăm că soţia, Brânduşa Mateş-Stanciu, este o artistă cu creaţii care rivalizează valoric cu cele ale soţului, aşa cum au avut privilegiul iubitorii de frumos nemţeni să constate prin expoziţia „Percepţii şi stări de spirit” din august 2019 de la Piatra-Neamţ. În oraşul natal, în 2013, a oferit o expoziție de caricatură și portret alături de Brândușa Mateș-Stanciu (bineînţeles la Biblioteca „Mihai Eminescu”), iar în 2020, o expoziție cu caracter permanent (personalităţi locale, naționale și internaționale) la Casa de Cultură Bicaz.

Adăugăm câteva alte repere ale carierei lui Ovidiu Stanciu, conştienţi că discreţia şi modestia artistului ne-au împiedicat să aflăm toate cele ce am dorit să le ştim şi să le facem ştiute. Prima expoziție personală a realizat-o în anul 1987, la finalul clasei a XII-a, când a expus la „Gazeta de perete” a Liceului Bicaz caricaturile tuturor profesorilor (Nota bene: nu a avut de suferit, a încheiat cu bine clasa a XII-a, a luat bacalaureatul, iar majoritatea profesorilor au dorit să păstreze caricaturile!).

În 1990,  a întocmit o nouă expoziție (caricatură politică și socială – viziuni asupra regimului Ceaușescu și păreri despre societatea noii democrații) la Muzeul de Istorie a Orașului Bicaz (astăzi, din nefericire, dezafectat).

În 1994, expoziție de icoane la sediul Mișcării Ecologiste din România la București, expoziție deschisă de către Titi Dincă (realizator TVR) și Geo Saizescu (celebru actor şi regizor). În 1995, o expoziție de icoane la Casa de Cultură Bicaz.

Din 2019 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (admis pentru activitate deosebită în domeniu).

Aşa cum am amintit, a realizat caricaturi la emisiunile „Cronica Cârcotașilor” (2009-2013), dar și la „România at large” – 2009.  Caricaturile sale au ilustrat revistele „VIP” şi „Unica”, ziarele „Pro Sport” (cu un tiraj semnificativ în perioada respectivă) şi „Ring”, un ziar pe care-l căutam cu asiduitate în staţiile de metrou bucureştene. A fost cel care a realizat portretele oficiale ale lotului național la Jocurile Olimpice de la Tokyo 2020.

Menţionăm expozițiile de grup în cadrul anualelor U.A.P., de la Galeriile de Artă „Orizont” ale Teatrului Național București; 2016-2017 – expoziție de caricatură „Cuptorul cu lemne”- București („Umor la cuptor”); 2018-2021 – participarea la saloanele anuale de artă religioasă Muzeul Satului București; 2019 – expoziție internațională „Valori europene” – la Biblioteca Națională București; 2019 – Salonul umorului francofon (Teatrul Național București); 2024 – la „Galele Gopo”, ediția a XVIII-a a prezentat „100 de actori români, vol. 1”.

A primit „Premiu de excelență” la Festivalul internațional de umor „Dicatoship of Langter” (2018).

Recomandăm spre citire pentru a înţelege mai bine omul şi artistul Ovidiu Stanciu interviurile acordate pentru liberinromania.ro, investigatoria.ro, iqads.ro, monitoruldeneamt.ro, teologiepentruazi.ro, din „Caietele oraşului mării dintre munţi” sau filmul de pe canalul de youtube al lui Teodor „Pit” Moldovan (https://www.youtube.com/watch?v=1peJf0r-JwU) etc. Am preluat din investigatoria.ro o aserţiune în ton cu ceea ce am intuit şi noi: realismul profund al operelor sale: „… privindu-i lucrările, chiar și cei mai puțin experți într-ale artei pot remarca modul natural în care sunt exagerate proporțiile unor trăsături în scopul nobil al satirei. Realmente, Ovidiu Stanciu este un artist care vede. Și vede bine realitatea. Așa că nu se încurcă în romanțarea ei și nici nu încearcă să-i dea semnificații mai profunde decât e cazul. Înțelege natura umană așa cum e ea și o ia ca atare, pentru a o imortaliza în feluri care au realmente sens. De asta, pentru el, talentul nu e desenul în sine, ci faptul că vezi acele trăsături ale realității și ale oamenilor care merită îngroșate, tocmai pentru că ele n-au putut fi subțiri”.

A ales să părăsească tumultul capitalei pentru un oraş de provincie, Suceava, cu multă linişte, dar şi cu multă istorie şi cultură, şi mai aproape de Neamţ, de Bicaz, de Ceahlău. Mulţumim şi succes!

Daniel Dieaconu

Articolul PERSONALITATEA LUNII: Caricaturistul bicăjean OVIDIU STANCIU apare prima dată în Ecoul muntilor.

1. Date personale.

Cum vă numiţi?

Stanciu Gh. Traian.

Când şi unde v-aţi născut?

Născut în Piatra-Neamţ, într-o mansardă a liceului de fete, Calistrat Hogaş, în data de 19 decembrie 1941. Mama, Elena, era intendenta liceului, ocupându-se de toate treburile gospodăreşti. Aprovizionare, materiale de curăţenie, alimente pentru hrana muncitorilor de întreţinere. Era şi bucătăreasă. Mansarda unde m-am născut era o locuinţă de serviciu, construită în podul liceului.

1. Copilăria

Aţi fost botezat?

Naşii mei au fost profesoara Eugenia Popovici, directoarea liceului şi Panaite Popovici, profesor de geografie la şcoala normală de băieţi. Am fost botezat creştin ortodox de preotul Gh. Verşescu, tatăl Iuliei Hălăucescu.

Unde aţi copilărit?

Până la cinci ani am copilărit în liceul de fete, până în 1946, când acest locaş de învăţământ a fost naţionalizat.

Aţi avut locuinţă?

Casa familiei mele era în comuna Dulceşti din partea bunicii, unde s-a născut era prea departe de Piatra-Neamţ aşa că ne-am mutat la o mătuşă, tot în oraş, o`soră vitregă din partea mamei.

În ce cartier?

În cartierul Borzoghean, într-o casă modestă din lemn şi cărămidă, bine îngrijită. Avea trei camere toate dependinţele – magazie, bucătărie de vară, beci, apă curentă şi o mică curte.

Cu cine vă jucaţi?

Cu sora mea Eugenia, care era mai mare decât mine cu doi ani, şi cu verişorii mei, iar în sens mai larg, ne jucam cu prietenii din cartier, care erau de o seamă cu mine şi cu cei mai mari. Când ne jucam, construiam o ,,gaşcă” bine închegată, cu lideri, sefi etc. Îmi aduc aminte de fraţii Macarie (aveau bicicletă) Adrian Voicu – fiu de medic (avea minge de fotbal), Moga, Petrescu, Blaga, Durican, Buzdugan şi alţii, evrei şi italieni.

Care erau jocurile preferate?

Fotbalul pe care îl jucam pe un teren viran, din afara stadionului, şi uneori pe stradă sau uliţă mai retrasă. Mai mergeam să căutăm de plumb şi cărămizi – în ruinele fostului spital nemţesc (lângă stadion). Din ţevile de plumb topite în cutii de conserve făceam avioane, amulete şi alte semne distinctive.Eu executam desenele, pe cărămizile ce urmau să fie scobite şi apoi umplute cu plumb topit. Formele erau finisate şi le purtam la gât sau în buzunar. Aveam rolul de recunoaştere în ierarhică în grup sau gaşcă. Un alt joc era de-a războiul ne împarţeam în doua tabere rivale, din care una avea puşti din lemn şi cealaltă afeturi din scândură, atacatorii aruncau în duşmani cu grenade (cocoloaşe de hârtie pline cu praf). Toată uliţa se umplea de praf, inclusiv combatanţii şi după ce cădeam la pace plecam la râul Bistriţa pentru a face baie.

Iarna cum vă jucaţi?

Mergeam cu sania, pe derdeluşul Borzogheanului sau cu schiurile facute din doage de butoi, pe aleile dealului Cozla. De multe ori, în vacanţe, cu un număr mai restrâns de prieteni (erau şi fete în grup) colindam culmile oraşului: Bâtca Doamnei, Cozla, Pietricica, Cernegura, căutam urme de gloanţe pe trunchiurile copacilor..

Vă ajutaţi părinţii în treburile gospodăreşti?

Sigur că da. Crăpam lemne, le aşezam, măturam curtea, făceam cumpărături, iar fetele se ocupau de pregătirea hranei. Toţi aveam atribuţii şi misiuni speciale (un fel de diviziune socială a muncii). După ce ne terminam treburile, mătuşa mea, Tanti Ana, făcea bilanţul şi drept răsplată, ne săruta pe frunte şi ne mângâia pe cap spunând: Bravo! Am fost îmbraţişaţi cu dragoste şi blandeţe, fără discriminare, noi nu eram numai verişori de gradul 1, ci  devenisem mai mult decât fraţi.

Eraţi o familie numeroasă?

Nu, dar aveam multe rude apropiate din parte bunicii domiciliate în Roman, Bacău, Iaşi şi Botoşani unde adese ori îmi petreceam vacanţele. Până a ne muta de la liceu, familia mea era compusa din: mama, bunica, sora şi subsemnatul. Tatăl meu a murit şi a fost dat dispărut în luptele de la Nicolaevska – lângă Cotul Donului – 18 dec. 1942. Mama fost văduvă de război, iar eu şi sora mea eram orfani de tată. Datorită naşii mele Eugenia Popovici care era şi preşedinta societăţii de Cruce Roşie a oraşului, ne-am bucurat de anumite privilegii cum ar fi: pensia de văduvă, ajutoare sociale costând în alimente şi îmbrăcăminte. Mama a rămas văduvă toată viaţa, dedicându-se, după pensionare, creşterii celor 3 nepoţi din partea surorii mele. După ce am mai crescut, îmi puneam mereu întrebări despre tata şi primeam acelaşi răspuns: ,,Este plecat pe front la război”. Mai târziu am aflat de decesul tatălui meu şi din acel moment am devenit mai timid, mai retras şi interiorizat. Simţeam că nu mai am protecţie în relaţiile sociale. Dacă uneori eram agresat de colegi, nu puteam să-i ameninţ spunând: ,,Lasă că am să-i spun lui tata, să vezi ce o să păţeşti!”;

1. Şcoala

Ce studii aveţi?

Grădiniţă, clasele primare şi elementare le-am parcurs la şcoala Nr 4 (Actualul liceu forestier) din Piatra-Neamţ.

Ce dascăl aţi avut?

La grădiniţă am avut pe d-na educatoare Elena Grădinescu (Avea un nume predestinat). La cl. 1-4 mai mulţi învăţatori dar cea mai draguţă a fost d-na Teodorescu. La clasele 5-8 amintesc pe: d-na Groholsky de istorie

-d-nul Gorduz  de fizică şi matematică

-d-na Popescu de geografie

-d-na Vulpescu de Chimie

-d-na Lazu de limba română şi rusă

-d-na Conov de desen care m-a îndrumat să mă înscriu la liceul de arte din Iaşi. Pe toţi dascălii mei i-am considerat adevăraţi corifei ai învăţământului, modele de urmat, pentru care le port şi acum respectul deosebit şi un pios omagiu.

Aţi avut colegi de clasă mai apropiaţi?

Da, erau foarte buni la carte.

Puteţi numi pe câţiva ?

Îi amintesc pe Dan Ţinaşcov, Ionel Ciobanu, Victor Berbeliu, Angelica Crăcăoanu, Bivolaru şi Ţăranu, care mai târziu au ajuns medici, ziarişti, reporteri.

Aveţi amintiri mai puţin plăcute din timpul şcolii?

Îmi amintesc în toţi cei patru ani în fiecare dimineaţă paznicul şcolii se posta la intrare şi ne controla dacă aveam la gât punguliţa de camfor. Dupa care ne deschidea forţat gura şi ne turna ulei de ,,ricin”. Îmi era frică şi groază de acest om.

Aţi fost un elev silitor?

Cred că da pentru că mi-a plăcut să învăţ la toate obiectele. Manualele şcolare care se cumpărau de la librărie le-am moştenit de la sora mea şi în fiecare vacanţă de curiozitate îmi citeam lecţiile din acele cărţi. Când începea anul şcolar următor eu eram deja învăţat cu multe informaţii ce urma să le primesc de la dascăli. În fiecare an luam premiul la învăţătură, am fost facut primul în a doua generaţie. Nota maximă era 5 promovarea de la un an la altul 5-8 se făcea prin examene, limba rusă era obligatorie era şi probă de examene.

Aţi avut rezultate deosebite în clasă?

Mi-a plăcut să desenez încă de la gradiniţă, aveam expoziţii personale cu lucrări expuse pe holurile şcolii. Eram finul preferat al naşei mele care avea multe legături şi cunoştinţe cu lumea bună, cu mari personalităţi ai oraşului. Amintesc pe doctorul Ţapov, avocatul Lazaridi, Sidonia Hogaş (fata scriitorului – proferoara de muzică la liceul de fete, generalul Dumitru Coroamă şi alţii. L-am pomenit pe d-nul general Coroamă mai la urmă pentru că am avut ocazia să-l cunosc personal.

Ce puteţi spune despre această familie?

Familia Coroamă avea o casă frumoasă cu o livadă mare cu pomi fructiferi şi multe flori casa era vis-a-vis de gară. După ce d-nul Dumitru a fost arestat fiind acuzat că este legionar, locuinţa lor a fost naţionalizată şi transformata într-un cămin de copii (grădiniţă cu orar prelungit). Mama era bucătăreasă la această grădiniţă. Familia Coroamă, d-na şi fiica Anca, locuiau în aceiaşi locuinţă ocupând un dormitor, o baie, un hol de acces şi bucătărie şi o intrare separtă. Eram în clasa IV-a, mama şi cu naşa mea m-au îndemnat să o ajut pe Anca (era în clasa a II-a) să facă desene mai frumoase. Nu ştiam prea multe, dar ţin minte ca îi făceam corecturi şi chiar desene. D-nul general era deja eliberat din închisoare, era bolnav, paralizat de picioare şi nu putea vorbii. Stătea într-un pat dublu cu baldachine din lemn de nuc, foarte frumos sculptate. Întotdeauna treceam prin dormitorul lui, îl salutam, sărutându-i mâna. Avea părul alb cu chipul unui om suferind, dar cu o privire ageră. Îmi făcea semn cu mâna un gest ce îmi spunea ,,Bun venit!”, casa lor a fost demolată (un mare păcat), fata lor Anca a terminat liceul şi a plecat la studii în Bucureşti, s-a căsătorit şi o chema Dumitroaie, amănunte nu mai ştiu.

V-aţi continuat studiile?

Am fost admis la liceul de muzică şi arte plastice „Octav Blancilă” din Iaşi. Incinta era doarte mare cu multe corpuri de clădiri pentru muzică şi plastică, cămin, sala de concerte. A fost naţionalizată fiind înainte pensiune de fete pe strada Cuza Vodă în spatele teatrului Vasile Alecsandri. În toţi cei cinci ani am fost iniţiaţi în toate domeniile artelor plastice, desen artistic, pictură. Aveam colegi de clasă diferiţi veniţi din toată Moldova dar şi greci veniţi din colonia grecească de la Bod-Braşov. Făceam multă practică după închiderea anului şcolar. Ea dura trei săptămâni timp în care făceam multă documentare şi schiţe, peisaje în diferite oraşe. În primul Iaşul, Suceava, Sibiu, Sighişoara şi Braşov. Primeam note din partea profesorului coordonator care cântăreau foarte mult în obţinerea atestatului. Făceam şi muncă patriotică, de exemplu: amenajarea Lacului Ciric, şoseaua Iaşi-Holboca-Prut. Fetele văruiau atelierele şi sălile de clasă.

Ca elev aţi avut rezultate?

Eram în clasa a XI-a şi am participat la festivalul naţional al şcolilor de artă. Candidaţii (concurenţii) erau din Cluj, Bucureşti, Timişoara şi Iaşi. Am fost distins cu un mare premiu. Lucrarea era o acuarelă pe format A3, reprezentând şantierul barajului de la Bicaz. Acest premiu mi-a facilitat admiterea fără examen la facultatea de arte plastice din Iaşi. Pe toată perioada parcursă ca elev şi student am fost bursier.

1. Activitatea didactică

În anul 1964, am cerut să fiu repartizat în învăţământ pe catedra desen-caligrafie, sc. gen. la Tarcău şi casa Pionierilor din Bicaz.

Care a fost motivul?

Am vrut să fiu cât mai aproape de muntele Ceahlău, de lacul dintre munţi. Apoi am fost titularizat la şcoala generală Mărceni pentru a preda desenul la clasele experimentale I-IV, la clasele gimnaziale şi la liceul Bicaz.

Cum v-aţi considerat c profesor?

Eram apropiat de elevi, exigent, dar şi blând, eram pregătit ca şi viitor cadru didactic cu multe discipline teoretice cum ar fi: Logica, Filozofia, Pshiologia, Astrologia, Metodica predării şi comportamentul social (facultativ). Mulţi elevi, au devenit discipoli, buni cunoscători şi consumatori de artă, arhitecţi, desenatori, tehnici, artişti plastici.

1. Căsătorie-familie

Când v-aţi căsătorit?

În anul 1967 nunta a avut loc în satul Brateş – com. Tarcău. S-au respectat toate tradiţiile şi obiceiurile specifice acestui eveniment. Naşii, preoţi invitaţi de seamă, localnici etc.

Aveţi copii?

Doi băieţi Ovidiu şi Cezar. Ambii au absolvit academiile de arte din Bucureşti şi respectiv Iaşi.

Aveţi nepoţi?

Da. Cinci nepoţi două fete şi trei băieţi de la ambii fii. Toţi au fost botezaţi ortodox şi sunt sănătoşi şi deştepţi şi buni la învăţătură. Dupa 32 de ani de căsnicie au divorţat. Nu vreau să comentez motivele.

1. Îmbrăcămintea

Cum vă îmbrăcaţi?

Cu haine obişnuite cu bun gust, niciodată excentric. De sărbători, la Paşte şi Crăciun, aveam haine noi. Mergeam la biserică, mă spovedeam şi mă împărtăşeam. Mesele de sărbători erau tradiţionale specifice fiecărui eveniment. Masa era îndestulată.

VII. Timp liber

Cum vă petreceaţi timpul liber?

Hoinăream, mergeam la film, teatru, plimbări în parc, multe drumeţii cu bicicleta. Uneori parcurgeam distanţe mari.

Vă amintiţi de vreun haiduc?

Am cunoscut un bărbat care locuia în pădure, era paznicul casei de apă. Avea arme de vânătoare, încălţat cu cizme. Se dădea haiduc şi de câte ori ne întâlneam, îmi povestea despre isprăvile renumitului COROI. Ne învăţa să recunoaştem şi să culegem ciupercile comestibile, cum să ne construim un adăpost etc. Îl chema Cernahoski.

VIII.Armata

Aţi făcut armata? Da, la termen redus. La UM 01421 de Copou Iaşi la arma infanteriei cercetare şi desant. în timpul studenţiei am făcut paraşutism şi planorism.

1. Activitate extradidactică

Am fost comandant-instructor de unitate la şcoala Mărceni. Eram membru de consiliu naţional al organizaţiei Pionierilor CNOP, ca reprezentant al judeţului la secţia PTAP şi sport-turism. Am participat la două acţiuni declanşate la nivel republican care se numeau:

-FLOAREA PRIETENEI – expediţie ce avea ca scop comemorarea eroilor căzuţi în primul şi al doilea război mondial – pe traseul Rădăuţi-Bucureşti 1977.

-ASALTUL CARPAŢILOR – activităţi de reamenajare şi marcare a traseelor turistice montane. Toate erau realizate de pionieri cl. V-VIII. Muntele Ceahlău a avut prioritate.

Ce hobby aveţi?

Fotografia artistică, teatru, muzică uşoară şi în mod special muzica clasică.

1. Viaţa actuală

Ce părere aveţi despre învăţământul actual?

Este total diferit de cel trecut. A evoluat prin metode noi, informaţii noi pe calculatoare. A dispărut respectul şi bunul simţ al elevilor faţă de dascăli şi multe altele.

Când era mai bine? Înainte de revoluţie sau acum?

Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot! (M. Eminescu). Sunt uşor nostalgic şi nu privesc înapoi cu mânie. Pe vremea lui Ceauşescu, chiar dacă erau multe restricţii (alimente, gaz, curent electric, libertatea de exprimre) existau locuri de muncă asigurate locuite de stat confort minim de existenţă, fabrici, uzine conbinate de înaltă tehnicitate, o industrie extractivă, eficientă etc. Astazi nu mai există! Totul s-a vândut, unele au fost lăsate în izbelişte sau demolate. După revoluţie au apărut eroi de catifea lansând sloganuri ,,Noi de aicea nu plecăm!”, nu ne vindem ţara!  Au reapărut partidele istorice, dar şi altele fantomă. Mulţi falşi revoluţionari, impostori, au primit recompense băneşti, funciare, case şi apartamente. Au apărut acele temple ale foamei, oamenii au devenit mai săraci, flămânzi şi neajutoraţi. Toţi candidaţii în preajma alegerilor au promis marea cu sarea, folosind un limbaj de lemn, agramat şi plin de fariseism. În cei 25 de ani de la revoluţie, am ajuns pe ultimul loc în Europa din toate punctele de vedere. Nu fac şi nu voi face politică, sunt un apolitic convins, nu mai am încredere în nimeni decât în Dumnezeu, îngerul meu păzitor, şi respect cu stricteţe cele 10 porunci. Am ieşit la pensie înainte de termen, am slujit învăţământul 38 de ani fără întrerupere. Sunt sănătos şi cu pensia modestă pe care o am duc o viaţa modestă şi demnă.

Articolul Profesorul Traian Stanciu din oraşul Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.

La realizarea volumului „Caietele orașului mării dintre munți”, lansat la 15 iunie 2016, a contribuit cu un studiu despre statuile lui Mihai Eminescu din întreaga lume, insistând, firesc, pe cea din fața bibliotecii. De altfel, ultimii săi ani, din punct de vedere cultural i-a dedicat Bibliotecii Bicaz. În 2011, a fost desenatorul volumelor dedicate celor 400 de ani de existență a oraşului, a banerelor, a pliantelor și mapelor. Era ilustratorul revistelor „Piatra Corbului” și „Revista Valea Muntelui”, publicând și articole de artă. A realizat apoi ilustrațiile (peste 100 de desene color) pentru antologia „Legende, mituri și povești la muntele Ceahlău” din 2013, sprijinind, de asemenea, ilustrația pentru manualul de istorie opțional „Legendă, istorie şi tradiţie în munţii Neamțului”, folosit în 11 școli de pe Valea Bistriței. În 2014, a ilustrat volumul „Ghidul excursiilor montane” apărut la Editura Universitară din București, iar în 2015 a început să deseneze pentru manualul „Noțiuni de geografie, ecologie și protecţia naturii” apărut în anul 2016 tot la Editura Universitară din Bucureşti. A realizat peste 50 de desene color, mai avea în lucru vreo 20 care să înfățișeze parcurile naturale nemțene…

S-a născut în decembrie 1941, în plin război mondial, cu o Românie ce lupta pe frontul de est împotriva Rusiei sovietice. Tatãl său a murit în război, nu a apucat să-și creascã copiii, o fată mai mare și băiatul abia apărut pe lume. I-a crescut însă mama lor, văduvă de război care nu s-a mai căsătorit, dedicându-se copiilor. A aflat peste ani că tatăl său nu se va mai întoarce niciodată şi a devenit mai retras, mai interiorizat, căci, după cum povestea, n-avea cine să-l apere, el nu putea zice la fel ca ceilalţi copii: „Las’ că vine tata şi vezi tu ce-ţi face el…!”

La început, viitorul profesor şi surorile sale au locuit într-o mansardă a Liceului de Fete Calistrat Hogaş prin grija naşei sale, doamna Popovici, până la naţionalizare. Traiul a fost greu, dar a fost în preajma unor oameni de seamă: Sidonia Hogaş, Panaite Popovici şi, nu în ultimul rând, a generalului Dumitru Coroamă, aflat însă în ultimele sale luni de viaţă. Alături de fiica generalului a început să deseneze, chiar generalul apreciindu-l, e drept că prin semne, nemaiputând vorbi. În cursurile primare şi apoi în cele gimnaziale s-a remarcat în domeniul artistic şi nu a mirat pe nimeni când a ajuns bursier la arte la Iaşi şi participarea cu succes la un concurs naţional de pictură i-a permis accederea la Universitatea din Iaşi, la secţia arte.

Un îndrăgostit de Ceahlău nu putea sta departe de munte, deşi fiind printre primii absolvenţi putea alege aproape orice loc din ţară. A ales o şcoală la poalele Ceahlăului, Tarcăul, o şcoală generală, dorind să înceapă cu cei mici iniţierea în tainele desenului. S-a implicat în acţiunile de atunci ale pionierilor şi era foarte mândru că împreună cu elevii din regiune a participat la „Asaltul Carpaţilor”, definind şi marcând traseele muntelui Ceahlău. A participat la multe dintre acţiunile CET Iacomi, în 2013, reprezentanţii grupului au fost la Bicaz la lansarea cărţii de legende cu desenele domniei sale ca să-l omagieze.

A fost un iscusit fotograf si mărturie stau albumele acestor acţiuni pioniereşti care ar trebui să stea la loc de cinste la biblioteca din Bicaz.

Fiii i-au moștenit talentul, Ovidiu Stanciu fiind un pictor și un caricaturist de mare valoare, care a rămas în memoria publicului prin participarea la „Cronica Cârcotașilor”, în perioada de început, iar Cezar lucrează în domeniul designului publicitar.

Bicazul i-a recunoscut meritele: a devenit „Cetăţean de Onoare”, într-o festivitate prilejuitã de zilele oraşului. Rămân în urma sa sute de desene, de picturi, schiţe şi crochiuri, sculpturi. Semnatarul acestor rânduri a fost beneficiarul talentului domnului profesor: desene pentru coperţi de cărţi, picturi pe lemn, schiţele miniaturale ale mănăstirilor şi schiturilor nemţene imortalizate în cărţi poştale, desenele pentru legende, peste 100 şi nu numai. Prima expoziţie care va avea loc la Muzeul de Istorie şi Etnografie din Grinţies îi va fi dedicată şi apoi vom pregăti o expoziţie itinerantă, prim loc ales fiind Biblioteca din Bicaz. Am pregătit 150 de desene ale domnului profesor – o mică dovadă de preţuire, de neuitare…

Daniel Dieaconu

Articolul Despre un om, Traian Stanciu, la 7 ani de la moartea sa apare prima dată în Ecoul muntilor.