Mi-a zis: ”Domnule, ai stofă! Ar fi păcat să n-o folosești! Eu o să te ajut cât pot…”. Am prins curaj și am acceptat colaborarea. Un an și opt luni am fost redactor la ”Ecoul munților”, ce a renăscut și sper ca ecoul să fie cât mai lung.

Ne-am reîntâlnit, m-a dăscălit și, fără lipsă de modestie, se pare că efortul domnului n-a fost în zadar. Mă uimea la Dorel amănunțimea detaliilor, amintirea unor evenimente întâmplate cu mult înainte. Abia acum, când mi-a parvenit un ”carnețel de însemnări”, am înțeles. Era meticulos: copia orice ”scrieri” ce aveau importanță, le data și de aici modul de a le reproduce sau reaminti.

În ”carnețelul domnului Rusu”, am descoperit un proces verbal din 17 octombrie 1923. În acest document se menționa de către domnul D.A.Gheorghiță, subrevizor școlar, că unitatea e înființată la 1 septembrie 1923. ”Din lipsă de fonduri și mobilier nu a fost posibil demersul instructiv- educativ până pe 18 octombrie. La această școală din Topoliceni, comuna Galu, vor funcționa copiii din satele Topoliceni, Roșeni, Migelu, dar și din comunele Galu și Călugăreni”. Învățătoare a fost numită doamna Aglaia Popescu.

Serbările școlare, în 1972, 25 noiembrie, trebuiau, ca și acum, (ne trebuie un om în plus) aprobate de Inspectoratul Școlar Neamț și alte organe de partid. Printr-o adresă, 290/15. XI. a fost aprobată de ”doamna prim”, mai ales că era vorba de aniversarea a 50 de ani de existență a acestui lăcaș.

Programul comemorării semicentenarului Școlii Generale de 8 ani Topoliceni, a avut loc pe data de 11 noiembrie 1973 și a beneficiat de prezența multor persoane:

– Cuvântul de salut din partea primarului comunei – prof. Naghi Pantelimon:

– Cuvântul prof. Rusu Dorel – director coordonator al unităților școlare din comuna Poiana Teiului;

– Au vorbit învățătorii pensionari Vasile Achiriloaei și Reasilvia Andronic, apoi învățătoarea Berea Eugenia, fostă elevă a școlii;

Programul a fost vast: și-au adus aportul doamna directoare a Școlii Generale Topoliceni, Rusu Ana, Dascălu Ștefan, fost elev, profesorul pensionar Ion Ciucanu, fost director al Școlii Petru Vodă, Ricea Melania, elevă în clasa a IV-a, comandantă a unității de pionieri. Un grup de pionieri a oferit flori prezidiului și au prezentat un program artistic. Întâlnirea s-a încheiat cu o reuniune a foștilor elevi la care au participat și mulți săteni.

Carnețelul domnului Rusu Dorel reține, în amănunt, un emoționant discurs al domnului Vasile Achiriloaei, fost director al școlii, unde sunt marcate momente din viața dânsului, care se confundă cu activitatea unității de învățământ.

Iată de ce îi era ușor distinsului profesor să prezinte cu ușurință întâmplări trăite de dânsul sau de alte persoane. Nota cu meticulozitate ce i se părea important și sublinia cu roșu ce era relevant. Așa era ”domnul Dorel” și cred că mulți dascăli procedau la fel.

Ilie Alexandru

Articolul IN MEMORIAM apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vom începe incursiunea în timp cu câteva repere biografice.

Familia

Galaction Gherasim pe numele din certificatul de naștere Gavril Gherasim s-a născut în data de 10 octombrie a anului 1954 în satul Galu, comuna Poiana Teiului. Părinții săi , oameni simpli, dar cu evlavie și credință în Dumnezeu au fost Elena și Ion Gherasim. Gavril a crescut într-o familie numeroasă de șapte copii: 3 frați: Mihai, Gheorghe și Neculai și 3 surori: Maria, Ana și Ioana. Tatăl, Ion Gherasim a fost un talent înnăscut la rândul său: a fost tâmplar, cioban, frizer și nu în ultimul rând voluntar în cel de-al doilea război mondial ajungând la gradul de sergent și fiind rănit, „schijele”, mărturii ale sacrificiului său, purtându-le în plămâni până la sfârșitul vieții. Ion și-a adus contribuția cu tot ceea ce a putut în satul său toată viața de 88 de ani. Oamenii comunei, dar și dascălii școlii apelau la dânsul pentru că era un tâmplar iscusit. Mama, Elena, a născut șapte copii, i-a crescut și educat în cele duhovnicești, iar la maturitate fiecare și-a croit drum în viață cum a putut. Băieții au moștenit talentul și priceperea tatălui: Mihai și Gheorghe fiind constructori destoinici, zidari, zugravi, faianțari, adevărați „arhitecți” chiar dacă nu aveau studii de specialitate. Neculai, cel mai mic dintre frați, care a suferit un accident în copilărie, nu a putut urma o școală, dar s-a dovedit talentat în tehnică electrică și dacă ar fi avut posibilități financiare pentru a urma o școală probabil că ar fi avut alt destin acum. Fetele au avut și ele, fiecare destinul lor. Sora mai mare, Maria s-a căsătorit la 30 de km de satul natal reușind să-și întemeieze o familie reușită și o gospodărie frumoasă, iar Ana și Ioana și-au urmat destinele departe de satul natal la Iași și Galați. Ioana a devenit contabilă, iar Ana reușind să urmeze universitatea „Dunărea de Jos” Galați a devenit inginer în chimie alimentară. De menționat este faptul că cele două fete și-au susținut studiile cu bursele obținute datorită meritelor la învățătură deoarece părinții nu aveau posibilități financiare pentru a le putea susține. Sora mai mare, Maria, a regretat toată viața pentru că nu a reușit să  urmeze o școală pentru a avea o profesie deoarece a trebuit să ajute părinții cu gospodăria și îngrijirea fraților mai mici. Nădăjduim că și-a găsit împlinirea în reușitele celor doi copii ai ei.

Nu întâmplător am lăsat la sfârșit pe Gavril, căruia Dumnezeu și soarta i-au hărăzit alt destin, diferit de cel fraților săi: a ales calea monahală.

Școala și copilăria

Copilăria sa a fost una foarte frumoasă, cu foarte multe aventuri asemenea „Amintirilor” marelui povestitor Ion Creangă. Școala primară a făcut-o în Topoliceni, iar gimnaziul la Galu. A fost un copil năzdrăvan, jucăuș, vesel, dar și ascultător și harnic. De altfel veselia l-a caracterizat toată viața. A crescut într-o familie cu 6 frați, din care el era al 4-lea născut. Orice se întâmpla  rău pe când erau copii, el lua vina asupra sa afirmând că „Când vin mama și tata să spuneți că eu am făcut…”

Încă de când avea 6-7 ani, el pleca la stână la Zahorna. Nu se temea de câini și dădea oile în strungă. Părinții erau anunțați de ciobani că fiul lor este la stână.

În clasa a V-a a avut un accident de mașină și printr-o minune doar el a supraviețuit. Se ținea de mână cu cel mai bun prieten; prietenul său a murit pe loc, dar Gavril a rămas între roțile mașinii și a fost strivit la bazin. De atunci Dumnezeu i-a hărăzit să aibă o viață aleasă croindu-i un alt destin.

În gimnaziu, s-a dovedit a fi un copil foarte înțelept. El reținea totul din clasă. Nu învăța niciodată acasă, mai ales că în vremurile acelea copiii munceau foarte mult și nu aveau timp să învețe. Temele și le scria în pauză, dar de cele mai multe ori temele îi erau scrise de cele mai bune eleve din clasă (de exemplu Doina Geană).

În vacanțele de vară, tatăl Ion Gherasim care era și el cioban, îl lua cu el la stână. Era foarte ascultător și harnic. În zilele de post nu mânca de dulce, își culegea fragi și le mânca cu mămăligă. În timp ce era cu oile se ruga și făcea metanii cât de multe putea.

Alegerea căii monahale și călugăria

După sfârșitul clasei a VIII-a, a fost din nou victima unui accident de mașină, dar de această dată nu a pățit nimic, s-a ales doar cu o sperietură. Atunci s-a decis că locul lui nu este în lume, că trebuie să meargă la mănăstire.

Fiind însoțit de mama sa, au plecat împreună la mănăstirea Slătioara (jud. Suceava). Când au ajuns, au stat la rugăciune și priveghere și au înnoptat acolo. Atunci, tânărul Gavril l-a cunoscut pe Sf. Glicherie (Mitropolitul Bisericii pe stil vechi pe acea vreme) care i-a povestit cum a rămas singurul preot slujitor după reforma  bisericească a calendarului Iulian ce avusese loc în România în 1924. În timpurile de atunci, Sf. Glicherie era stareț la schitul Pocrov (mănăstirea Neamț), dar cu vremurile acelea tulburi, acesta s-a retras în pustiu câțiva ani buni. Odată cu schimbarea calendarului a fost mare prigoană atât împotriva Sf. Glicherie (pe care D-zeu l-a ales să fie Sfânt și mărturie a acelor vremuri, moaștele sale aflându-se în prezent la Mănăstirea Slătioara) cât și împotriva creștinilor care l-au urmat.

Pe când Sfântul povestea întâmplările din acea vreme, tânărul Gavril a fost impresionat și s-a așezat la picioarele Sfântului și a strigat: „Părinte, eu aici aș vrea să mor!”. Acesta l-a binecuvântat și i-a zis: „Să rămâi în locul meu!!!”

După acea noapte, s-a întors acasă cu mama și a continuat să-și ajute părinții în gospodărie. Dar în fiecare zi spunea: „Eu vreau să merg la mănăstire pentru că acolo este viața mea!” Părinții neavând bani tot întârziau să-l ducă, așa că la sfârșitul lui noiembrie a cerut bicicleta  unui văr și a plecat fără să spună la Slătioara, peste Stânișoara, prin comuna Mălini. Mama vărului plângea bicicleta, dar părinții erau necăjiți că era posibil să fie sfâșiat de lupi prin munții Stânișoarei. După câteva zile s-a întors cu autobuzul pe la Târgu Neamț cu tot cu bicicletă. Sfântul Glicherie îi dăduse bani de drum să se întoarcă acasă și să revină cu părinții. Și așa, de data aceasta tatăl, l-a dus la mănăstire, cu toate că avea doar 15 ani. Odată cu intrarea în mănăstire a făcut ascultare.

Prima ascultare a făcut-o la stână la oi, căci această treabă o știa foarte bine. Știa să facă caș și toți au rămas uimiți cum un copil știa să facă brânză. După ascultarea de la stână a trecut la altele: la brutărie, bucătărie, trapeză, și apoi ucenic în toate meseriile care se făceau în mănăstire: tâmplar, sobe de teracotă, construcții, sculptură, pictură. La toate era priceput. Toate acestea le-a făcut până la vârsta când a mers în armată. În perioada 1974- 1975 a efectuat stagiul militar la Medgidia. A obținut gradul de sergent, fiind și acolo bun și ascultător, remarcându-se printre camarazii săi. În toamna anului 1975 s-a întors din armată, a stat câteva zile și a plecat din nou la Slătioara. La vârsta de 23 de ani a primit călugăria împreună cu alți 5 frați de mănăstire, iar nașul de călugărie a fost Sf. Glicherie. Din numele de Gavril a primit numele de Galaction. Sora sa, Maria, a fost martoră la eveniment. La un an, doi de la călugărie, datorită ascultărilor grele pe care le-a primit s-a îmbolnăvit de inimă. Medicul care l-a consultat i-a propus să se retragă pentru un timp din mediul în care trăia. Și așa a ajuns la Mănăstirea Cucova (județul Bacău) și la mănăstirea Brădițel(jud. Neamț), unde cu 3 ani înainte de revoluția din 1989 a pregătit materiale pentru construcția mănăstirii, grav afectată de cutremurul din 1977.

Construirea primelor mănăstiri

În 1987-1988 a început construcția mănăstirii Brădițel (Neamț) din temelii, păstrând construcția veche în interior unde măicuțele continuau să se roage. Proiectul de construcție a fost în totalitate al său, deși nu avea studii. Nu a fost ajutat de nici un arhitect doar de mâna lui Dumnezeu. Binecuvântarea pentru lucrare a primit-o din partea Î.P.S. Silvestru Onofrei. La construcție a fost ajutat de preoți și oameni de bună credință. Pe când se ridica mănăstirea, veneau la lucru muncitori și angajați de la Combinatul de la Săvinești. Acoperișul din tablă a fost lucrat tot de el. Maicile au ajutat la toate muncile grele din timpul reconstrucției lăcașului monahal. Multe dintre ele sunt mărturie vie ale acelor timpuri. De menționat este faptul că nu a primit bani pentru lucrări, el făcând ascultare de mitropolitul Silvestru. În același timp s-a confruntat cu persecuții din partea autorităților comuniste atee care au făcut tot posibilul să oprească construcția mănăstirii, dar bunul Dumnezeu a rânduit altfel. După terminarea lucrărilor, drept mulțumire, maicile l-au trimis în pelerinaj la locurile sfinte de la Ierusalim.

După revenirea de la Ierusalim, a început construcția mănăstirii Cucova – Valea Seacă (jud. Bacău). În paralel, ajuta la construcția mănăstirii din Adjud. Bineînțeles că avea alături echipe de călugări și oameni cu dragoste de Dumnezeu care-l ajutau. Dar, tot ceea ce ținea de proiectare era în răspunderea lui. Deși fusese călugărit la 23 de ani, cu toate realizările sale, nu a mai primit grade superioare în ierarhia bisericească vreme de aproape 20 de ani. Afirmația sa era: „Eu sunt colonelul Gala… iar gradele mele sunt în construcții de mănăstiri și la intrările pe porțile mănăstirilor…” (porțile erau unicat la Slătioara și Brădățel). La Cucova nu a mai apucat să termine porțile clopotniței…

Sfârșitul vieții și trecerea la cele veșnice

În anul 1995, cu 17 zile înainte de Sf. 40 de Mucenici și pe când trebuia să fie hirotonit ca preot (între timp devenise ierodiacon), s-a întâmplat nenorocirea. Aflându-se la rugăciune noaptea, în bisericuța veche de la Cucova (în prezent este demolată), a adormit și s-a aprins de la o lumânare ca o torță(așa a fost informată familia la vremea respectivă), arzând de la brâu în sus. A fost transportat la spital la Bacău unde a mai trăit 17 zile într-o mare suferință deși a fost conștient până în ultima clipă. Nu a ars nimic în jurul său, doar el. Nu credea că nu a ars mănăstirea… tot timpul se gândea la biserică și deloc la el. Deși în mari chinuri, el a fost conștient și dădea sfaturi mai departe cum să se continue construcțiile la mănăstire. Nu s-a plâns nici o dată, a fost optimist și smerit până în ultima clipă. Nu a acuzat pe nimeni, deși își amintea foarte clar că ușile bisericuței erau încuiate și că flăcările ardeau de 2 metri deasupra lui…

Cu toate că și-a dorit foarte mult să trăiască, neavând decât 40 de ani, bunul Dumnezeu a hotărât să-l ia la el. S-a întâmplat în seara dinaintea sărbătorii  Sf. 40 de Mucenici(8 martie stil vechi). De menționat este faptul că de pe patul de spital,  părintele  și-a prevestit moartea, afirmând că va pleca la Domnul în acea seară la ora 21.00. Și așa s-a întâmplat. A fost înmormântat la mănăstirea Cucova din dorința P.S.Pahomie (starețul mănăstirii pe atunci care între timp a plecat și el la cele veșnice). La înmormântare au participat sute de oameni inclusiv mitropoliții bisericii de stil vechi de la acea vreme: IPS Vlasie, IPS Ghenadie, IPS Demosten, IPS Sofronie. Toți au ținut cuvântări duhovnicești pentru a alina sufletele pline de durere ale familiei, părinților, dar și a tuturor celor prezenți,  iar PS Demosten a afirmat: „Dacă va uita vreodată cineva cine a fost Galaction, atunci  cărămizile și pietrele vor vorbi!”

Acum… la 30 de ani de la plecarea lui la Domnul

E foarte greu să surprindem în cuvinte faptele unui Mare Om care a influențat generații de călugări în mănăstire și care și-a lăsat amprenta nemuritoare asupra familiei și oamenilor din satul său.

Să-i păstrăm așadar vie amintirea și viața sa să fie pildă altor generații! Să transmitem copiilor și că istoria orală a satului românesc ascunde un adevărat tezaur de multe ori prea puțin cunoscut!

Xenia Sârbu

Articolul Un fiu necunoscut al munților – Galaction Gherasim apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ecaterina, mama iubitoare, îi crește cu suficiente greutăți, iar Gheorghe, tata muncește cu greu ca să-i poată ajuta. Bunicul său, Gavril Achiriloaiei, a fost vornic al comunei Călugăreni, deși nu știa carte. Ținea evidența încasărilor făcute pe un răboj ca și ciobanii de la stână.

În noiembrie1973, când școala primară din Topoliceni, comuna Poiana Teiului, serba 50 de ani de existență, domnul își aducea cu respect aminte de tatăl și de mama sa.

„Îmi amintesc cu drag și multă recunoștință de părinții mei și în special de tata care, deși era fără știință de carte, m-a învățat mai mult decât am fost în stare să învăț mai pe urmă de la viață. Pe lângă că mi-a dat viață, hrană, îmbrăcăminte și locuință, de mic m-a luat cu el și m-a învățat să iubesc și să îngrijesc animalele de lângă casă, m-a învățat să lucrez cu dragoste pământul care e darnic cu cel harnic. M-a învățat să altoiesc și să îngrijesc pomii, să cosesc, să lucrez în pădure, să fiu plutaș, să câștig cu greu banii dar prin muncă cinstită și mai mare grijă a avut să mă deprindă să-i cheltuiesc cu mare chibzuială. M-a învățat să cunosc schimbarea vremii după anumite semne de pe cer, după ciripitul păsărilor, mersul furnicilor, după cum se ridică fumul de pe coș, după direcția de unde bate vântul și după unele semne date de animale. M-a învățat să muncesc din plăcere, să nu pierd timpul în zadar, să fiu harnic și cinstit, să nu fur, să nu fumez, să nu beau băuturi alcoolice, obiceiuri ce le-am respectat toată viața. Tata mă sfătuia să fiu bun cu cei mici, respectuos față de bătrâni și de legile țării, să fiu blând și să am răbdare în viață. Să caut să dau mult în viață și să mă mulțumesc cu puțin. Acestea sunt doar câteva din învățăturile și deprinderile căpătate în casa părintească, care au stat la baza întregii mele vieți și pe acestea am clădit mai apoi învățătura profesorilor și a cărților pe care le-am citit precum și a lumii prin care am umblat și am trăit”.

La școala din Călugăreni de lângă Piatra Teiului, copilul Vasile Achiriloaiei are norocul să aibă ca învățători pe distinșii dascăli Leon Mrejeriu și Gheorghe Andronic.

Acest om a copilărit, și-a trăit adolescența, a lucrat mai apoi ca învățător în apropiere de Piatra Teiului în vremurile în care localnicii trebuiau să-și realizeze întreaga îmbrăcăminte în casă, ea fiind călduroasă și trainică, în vremea când tinerii respectau pe bătrâni și le sărutau mâna și când cuvântul dat se respecta cu sfințenie și când învățătorul din sat era respectat de toată suflarea satului.

Gimnaziul îl face la Hangu și are șansa să-l aibă ca director pe compozitorul Gavril Galinescu. Fiind un elev sârguincios și inteligent termină și cursurile Școlii Normale „Ștefan cel Mare” din Fălticeni în anul 1924.

Își începe munca de învățător în comuna Marianca, satul Grigoreni, iar mai apoi în localitatea Gura-Galbenă, lângă Căușani, ambele din județul Tighina din Basarabia. La aceste școli a fost și conducător al Centrului de propagandă culturală și națională românească. Aici, în Buceag, la găgăuzi, în sudul Basarabiei, tânărul învățător se luptă pentru însușirea de către aceștia a limbii române, să-și iubească patria română. A realizat cu elevii săi coruri, lecturi din marii clasici români. Acolo era singurul intelectual în acel colț de țară, în acel sat. Adolescent fiind, în satul său natal Călugăreni, învață tainele tâmplăriei de la vestitul tâmplar Haralambie Iosifescu, iar mai apoi se va perfecționa în asemenea taine,(când era învățător) deoarece a urmat cursuri speciale de tâmplărie și sculptură la Deva, și pe care le absolvă cu calificativul „excelent”. Elevii săi de mai târziu, poate din respect pentru că știa secrete ale lemnului și pentru iscusința sa, la-o poreclit „Gealău”.

Ca elev la școala primară a purtat costumul național de care nu se va despărți zeci de ani. De fapt, un exemplu în acest sens, l-a avut chiar pe vestitul său învățător Leon Mrejeriu (acesta a umblat în costum național toată viața: ca învățător, ca revizor școlar al județului Neamț, ca prefect de Neamț și ca deputat și vicepreședinte al Camerei Deputaților din România, dinaintea celui de-al doilea război mondial).

Vasile Achiriloaiei este încorporat la Regimentul 15 Războieni din Piatra Neamț, iar școala de ofițeri o termină în orașul Bacău, iar apoi ca proaspăt ofițer ia parte la manevrele militare regale organizate în vestul țării în 1930.

Este ofițer combatant, operativ, în cel de-al doilea război mondial. În ziua de 24 iunie 1944, în confruntarea dintre tabere este rănit în localitatea Găinești în județul Suceava. Dacă ne referim tot la militarul Vasile Achiriloaiei, nu putem trece cu vederea perioada cât a fost prizonier la nemți. Între 30 august 1944 și 01 august 1945 mănâncă pâinea amară în lagărul de prizonieri de război WUSTRAV din HELSINFORS. Într-un caiet de însemnări găsim două liste valoroase cu camarazi ai săi de pe front din care una cuprinde numele și adresa ofițerilor români căzuți prizonieri în lagărul WUSTRAV. Lagărul se afla la granița cu Danemarca.

La Topoliceni, sat din fosta comună Galu, vecină cu comuna Călugăreni sosește în toamna lui 1928. Aici, la Topoliceni, la dorința sătenilor, în toamna lui 1923, revizorul școlar D. Gheorghiță, de loc din Pipirig, propune înființarea școlii primare din sat. Până se construiește un local propriu de școală activitatea didactică se desfășoară între anii 1923-1933 în şase case particulare și într-o anexă a bisericii din satul Poiana Teiului.

Proaspăt venit în Topoliceni, cumpără pământ, după ce se căsătorește și apoi își clădește o casă. Devine, în scurt timp, model de gospodar. În sat era nevoie să se facă școală. Acesta avea cumpărat o bucată de pământ în centrul satului, de fapt era pământ cumpărat pe numele soției sale care nu era învățătoare. Astfel, soții Zamfira și Vasile Achiriloaiei dăruiesc școlii acest pământ – 420 m² în luna mai 1933.

Oamenii din sat îl ajută, mai puțin primăria Galu, prefectura, Ministerul Instrucțiunii Publice, Regele Carol al II lea al României sau moșierul M.D. Sturza și după o muncă plină de dăruire în ziua de 18 iunie 1935 este inaugurată Școala Primară din Topoliceni, chiar de ministrul Instrucțiunii Publice de atunci, liberalul doctor C. Anghelescu. În aceeași zi ministrul doctor C. Angelescu a mai inaugurat și școlile din Mădei și Dreptu, din Grințieșul Mare, Schit ș.a.

La această școală Vasile Achiriloaiei a lucrat 37 de ani, timp în care a fost și director al școlii (1.10.1928 -1.10.1964). Aici și-a dat toate gradele didactice, a alcătuit un cor bisericesc, a realizat o stupină model, o pepinieră cu pomi fructiferi; a fost în relații amiabile cu colegii mai valoroși învățător Leon Mrejeriu (fostul său învățător) cu Dumitru Alexandrescu, învățător la Galu, cu Teodor Danielescu, învățător la Farcașa, cu învățătorul C. Popovici de la Bâra, cu învățătorul Neculai Trofin de la Grințieș și alții.

În noiembrie 1973, când participa la semicentenarul școlii pe care a ridicat-o, le spune cu ochii umeziți de lacrimi printre altele: „Vreau să adaug că mi-am iubit mult elevii, pe copiii satului. În mijlocul lor, cu râsul și cu jocurile lor nevinovate, uitam de grijile și supărările cu care veneam încărcat din afară. Fără să bag de seamă mă simțeam și eu voios, înseninat și cu dor de viață. M-am simțit bine în sat, am iubit mult școala și i-am dus dorul când am fost mai departe de ea. Sunt legat de această școliță din care nu cred că este vreo bucățică de material din ea care să nu fi trecut și prin mâinile mele înainte de a fi clădit sau prelucrat. Am muncit cu drag și plăcere fiindcă așa am socotit că e bine. Am colindat singur sau cu elevii mei, pădurile și munții noștri, văile, pentru ca ei să cunoască bogățiile și frumusețile locului natal și să-l iubească. Când a fost nevoie am ajutat pe oameni la cosit, am fost în pădure și-am adus lemne pentru școală, ca deputat al satului am măsurat terenuri, am fost participant la bucuriile și necazurile sătenilor, m-am simțit ca o părticică din trupul satului.”

Și astăzi, după atâția ani de la trecerea sa la Domnul, studiindu-i cu atenție și respect paginile de însemnări ne uimește diversitatea și complexitatea preocupărilor sale. Însemnări despre foști colegi, despre săteni, sfaturi practice minuțioase despre creșterea eficientă a animalelor, stupărit, electricitate, pomicultură, legumicultură, tâmplărie, chiar rețete pentru prăjituri. Într-un registru mai voluminos avea notată populația statelor lumii în cifre oficiale începând cu 1950 și mai înainte ș.a

A fost și un talentat dirijor de coruri școlare. După pensionarea sa a dăruit Școlii primare Topoliceni, un caiet cu alese coruri, pe care l-a început în școala normală și l-a completat cu anii de apostolat. Acest album cu cântece vechi l-a folosit și în activitatea sa didactică din Basarabia. În acest caiet-tezaur la loc de cinste, scrise cu migală stau cântece ca: Tricolorul, C. Porumbescu, Trecerea Dunării, Cântecul lui Ștefan cel Mare, Cântecul locului natal, La arme, Doina lui Rațiu, Pui de lei pe muzica lui I. Brăteanu, Pe-al nostru steag, Voința Neamului de I.C Danielescu, Imn studențesc creștin, Ciobănașul de Gh. N. Dumitrescu ș.a.

Cât a lucrat ca învățător la școala din Topoliceni a fost și deputat sătesc în primărie. A ajutat și a impulsionat construcția noii școli din satul Galu, a cărei temelie a început să fie săpată în ziua de 9 mai 1961. Odată cu pensionarea a hotărât să fie mai aproape de copiii care se stabiliseră în Piatra Neamț. Își cumpără pământ și o casă cu anexele necesare în satul Bistrița, comuna Viișoara lângă Piatra Neamț. Aici face din nou legumicultură, crește animale, are stupină, cu alte cuvinte și la Viișoara (Bistrița) devine un gospodar model.

Directoarea Ana Rusu de la Școala Primară Topoliceni trimite Inspectoratului Școlar Neamț un referat prin care propune ca această școală primară să poarte numele lui Vasile Achiriloaiei. Pentru tot ce făcuse el pentru sat, școală, școala merita să-i poarte numele. „Domnul” trecuse la cele veșnice în ziua de 10 februarie 1994.

Prin decizia Inspectoratului Școlar Neamț începând de la 15 septembrie 1994 pe ștampila școlii din Topoliceni scrie astfel: „Școala Primară Vasile Achiriloaiei Topoliceni, comuna Poiana Teiului, județul Neamț. Cu ocazia deschiderii noului an școlar 1994-1995 pe 15 septembrie 1994, ultima sa soție, Elisabeta Grădinescu, împreună cu copiii Coca și Vasilică, vin, alături cu alte rude apropiate și realizează un parastas în amintirea celui care a fost. În fiecare sală de clasă este așezat portretul acestuia, iar în cancelaria școlii în plus este montată o candelă electrică care în timpul cât este supravegheată, funcționează pentru păstrarea memoriei marelui dispărut.

„Domnul” învăța pe elevii săi și următoarele versuri:

„Doamne sfânt din cer albastru

Ai în paza Ta cerească,

Școala și cu satul nostru

Și cu Țara Românească.”

Când „domnul” pleacă și de la Bistrița la un apartament în Piatra Neamț, nu-și uită locurile natale. Deși în vârstă, venea la Topoliceni măcar de două ori pe an: la 21 mai (de Ziua eroilor – sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena) și la 8 noiembrie (hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril). Ajuns aici, mergea la mormintele soției, a părinților, a rudelor apropiate, își vizita prietenii.

Își doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea din Piatra Neamț, la umbra unui tei bătrân. S-a adeverit ceea ce îmi spunea odată: „Toți suntem trecători numai faptele noastre rămân.”

Prof. Dorel I. Rusu

A transcris Iustina Vatamanu

Articolul Portret de făuritor de şcoală: Vasile Achiriloaiei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Protagonistul de astăzi este un meșter popular, un tânăr de numai 35 de ani, dl Brocea Petru din satul Topoliceni, comuna Poiana Teiului care practică o meserie frumoasă și e unicul din zona noastră. Putem spune că dogăritul este o altă meserie rară pentru aceste timpuri.

Când am ajuns în gospodăria acestuia, mare ne-a fost mirarea; lucra alături de soția sa la o piesă de mobilier în formă de butoi. Ne-a poftit în atelierul dânsului, unde trona o ordine bine definită a tuturor uneltelor, iar vasele de lemn de diferite mărimi așteptau să plece la noii proprietari, mândri de frumusețea lor. Dl. Petruț ne povestește că a furat meseria tatălui, pentru că de mic a simțit chemarea lemnului, acea chemare pe care numai meșterii o simt. După trecerea la cele veșnice a tatălui, tânarul nostru a decis că vrea să ducă meseria de dogar mai departe și că are nevoie de tot timpul necesar pentru a o practica. Astăzi petrece ore întregi în atelier unde produce fel de fel de vase din lemn. Clienții principali sunt crescătorii de animale, dar acum toată lumea vrea o galeată din lemn(apa are alt gust), o bărbânță pentru brânză, o budacă sau un ciubăr. Unii clienți vin cu o poză, iar dl Petruț cu sârguință și pricepere onorează comanda. Se știe că lemnul are proprietatea de a absorbi umezeala din brânză, spre exemplu, pe când plasticul închide ermetic şi brânza se strică repede!

Metoda de lucru este una tradițională și cât se poate de simplă, fără a implica tehnologia modernă. Toporul, gealăul, abricul și câteva unghiuri din lemn sunt lucrurile de are nevoie meșterul nostru. Materia primă este molidul, pe care îl procură numai în lunile de iarnă, acesta vine crăpat în șpan, ceea ce-i conferă produsului finit o rezistență crescută în timp. Cu ajutorul abricului își creează unghiurile, apoi toate operațiile sunt manuale. Soția îi este și ucenic,și, cât ai clipi, vasele sunt gata de vânzare.

În breasla dogarilor, a celor care știu să dea viață și sens lemnului, nu mai sunt atât de mulți, dar dacă a mai rămas câte unul trebuie să-l încurajăm și să-l sprijinim așa cum putem. Dar mai ales să ne reeducăm și să înțelegem importanța și avantajele lemnului pentru o viață mai sănătoasă înlocuind plasticul cât mai mult posibil!

Luţu GABOR, meşter popular

Articolul Meșteșuguri arhaice: Dogăritul apare prima dată în Ecoul muntilor.