Părinții: Haralambie Țifescu (născut în 1867), de profesie plutaș și cântăreț bisericesc (dascăl) și Nastasia (născută Chirilă, în 1871), casnică; domiciliați în satul Poiana Răchiței, comuna Galu (în prezent Poiana Teiului), județul Neamț. Haralambie Țifescu s-a stabilit în satul Poiana Răchiței prin căsătorie, el fiind originar din satul Dreptu, comuna Galu, unde atât tatăl său (Vasile Țifescu) cât și bunicul său (Gheorghe Țifescu) au fost preoți. Bunicul său – Gheorghe Țifescu – a construit prima biserică din satul Dreptu între anii 1840-1842 și a fondat parohia Dreptu – Săvinești – Pârâul Fagului.

Frații: a fost al 4-lea din cei 6 frați (4 fete și 2 băieți).

Studii:

-Școala primară (5 clase) între anii 1906-1911 în comuna Panaci județul Suceava. A locuit la unchiul său, învățătorul Gheorghe Țifescu;

-Clasele I și a II-a secundare (1911-1913) au fost făcute la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț;

-Clasele a III-a și a IV-a (1913-1915) la Gimnaziul din Fălticeni.

Începând războiul, a rămas acasă și a lucrat ca învățător suplinitor până în 1920. Clasele a V-a și a VI-a (1920-1922) le face la Școala Normală de învățători din Satu Mare, pe care o absolvă fiind clasificat al doilea, cu media 8,00, dintre 6 absolvenți, în urma susținerii examenului de capacitate (Diploma de capacitate pentru învățători nr 6 din 22 iunie 1922).

Activitatea ca învățător. Școlile la care a lucrat:

-1918-1919, învățător suplinitor în satul Frumosu, județul Neamț (numirea nr. 3402 din 1 septembrie 1918, Inspectoratul școlar al judeţului Neamț);

-1919-1920, învățător suplinitor în satul Stejaru, judeţul Neamț (numirea nr. 4035 din 1 septembrie 1919, Inspectoratul Şcolar al judeţului Neamț);

-1922, absolvind Școala Normală este numit învățător la Şcoala Primară din satul Dreptu, unde lucrează până la deces (noiembrie 1930), fiind directorul școlii;

-din 1928 ocupă funcția de maistru la Şcoala Dreptu (numirea nr. 7529 din 6 noiembrie 1928, Inspectoratul școlar al judeţului Neamț) plătit suplimentar cu ora. Diploma de maistru școlar a obținut-o în urma absolvirii „Cursurilor de vară ale școlii de maiștri pentru învățători” de pe lângă Școala Normală din Deva.

Grade în învățământ și distincții:

-Definitivatul obținut în urma examenului susținut în 1926 (Decret Regal nr. 2253 din 1926, comunicat cu adresa nr 50665  din 1926 a Inspectoratului școlar al jud. Neamț);

-În 1926 este distins cu Medalia Răsplata Muncii pentru Construcții Școlare clasa a II-a (Înalt Decret Regal nr 237 din 1926 și Brevet nr. 4229 din 1926).

În 1925 începe construcția Şcolii din Dreptu, care în prezent găzduiește Muzeul Zoologic și dă în folosință o clasă. Până la acea dată școala funcționa într-o casă particulară.

Stagiul militar nu l-a efectuat, fiind scutit medical, suferind de „insuficiență mitrală” (certificat medical de reformă nr. 262 din 7 decembrie 1920). De altfel, decesul atât de timpuriu, la 31 ani, s-a datorat problemelor cardiace – anevrism de arteră aortă.

În anul 1928 s-a căsătorit cu Maria Farcașanu, învățătoare, iar la data de 18 mai 1930 s-a născut fiul lor, Dragomir.

Iulie 2024

Întocmit de Dragomir Romanescu

Articolul Biografii subiective şi romanţate: VASILE ȚIFESCU – TATĂL MEU apare prima dată în Ecoul muntilor.

Citind  documentata lucrare a profesorului Daniel Dieaconu ,,Tâlhăria și haiducia la români; jefuitorii cu arme”- Editura Universitară, 2014, București, mi-am dat seama că în ceea ce privește două dintre personajele acestei cărți, pot avea şi eu de relatat niște întâmplări trăite de părinții mei și chiar de mine.

Cât de interesante mai sunt aceste fapte pentru generația actuală nu știu, dar pentru cei ca mine, sau chiar mai tineri, măcar stârnesc nostalgii.

M-am mirat, citind lucrarea amintită, cât de mulți ,,jefuitori cu arme” au existat între cele două războaie mondiale. Îmi aduc aminte că, elev fiind în școala primară, în recreația mare ne jucam ,,de-a hoții și jandarmii”, eu fiind de regulă banditul Coroiu. Înseamnă că problema era de actualitate pe vremea aceea a anilor 1930.

Voi povesti, în cele ce urmează, despre banditul Niculiță, care în copilărie a fost coleg de clasă cu tatăl meu Vasile Țifescu la școala primară din comuna Panaci – județul Suceava. Aceasta s-a petrecut între anii 1906-1910. Panaci era comună de graniță cu Imperiul Austro-Ungar, dincolo de frontieră, la aproximativ 15 km aflându-se Vatra Dornei. Directorul școlii primare din Panaci era Gheorghe Țifescu, unchiul viitorului meu tată, deci fratele bunicului meu Haralambie Țifescu. Aceștia au convenit ca băiețelul Vasile să urmeze școala primară la Panaci, locuind, bineînțeles, la unchiul Gheorghe Țifescu. Astfel s-a întâmplat ca tatăl meu să fie coleg de clasă 4 ani de zile cu viitorul bandit Niculiță Haralambie.

A trecut vremea și în anul 1930 tatăl meu, Vasile Țifescu, era directorul școlii primare din satul Dreptu, iar colegul lui de la Panaci, Haralambie Niculiță, devenise vestitul bandit Niculiță.

Era spre sfârșit de septembrie, pe la ora nouă seara. Mama mea, asistată de tatăl meu, erau pe terminate cu baia și pregătirea pentru noapte a bebelușului lor de 4 luni, adică a mea. La un moment dat bate cineva în ușă. Tatăl meu deschide și apare Dumitru Popescu, numit de tot satul Mitică, feciorul crâșmarului Iosub (de fapt Iosif) Popescu.

– Dom’ Țifescu, am venit să vă chem la noi unde vă așteaptă niște cunoscuți de-ai dumneavoastră de la Panaci.

– Ce cunoscuți, măi Mitică? Eu am acolo numai pe sora mea măritată cu Petrovici. Pe alții nu știu. Nu ți-au spus cum îi cheamă?

– Nu mi-au spus, domnu’ Țifescu, dar pot să vă spun că sunt niște oameni simpatici.

– Trebuie să fie rude de-ale tale. Doar ai acolo niște neamuri de-ale cumnatului Petrovici, intervine mama mea.

– De ce n-au venit la noi?

– Știau că noi avem copil mic și s-au oprit la domnul Popescu unde pot bea un pahar de vin și au loc de rămas peste noapte. Vor veni mâine la noi.

– Hai, deci, să mergem să vedem cine mă așteaptă, decide tatăl meu.

Era o noapte cu lună, dar cu cer înnourat, așa că abia când s-au apropiat de poarta de la uliță, au văzut că lângă stâlpul acesteia se află un om purtând o carabină militară pe umăr. Acesta a făcut un pas spre dânșii, spunând cu un glas prietenos:

– Bună seara, dom’ Țifescu.

– Dar cine ești. Omule. de mă aștepți înarmat?

– Așa umblăm noi, căci suntem ceata lui Niculiță, colegul dumneavoastră de școală, care abia așteaptă să vă revadă.

– Ia uite, domnule, eu credeam că mi-au venit neamurile și când colo-i banda lui Niculiță.

Întâlnirea s-a petrecut cu îmbrățișări, ca între prieteni buni care nu s-au văzut de 20 de ani.

– Arăți bine, Niculiță. Îți priește viața dusă prin păduri.

– Nu numai prin păduri, Țifescule, avem și noi cuiburile noastre calde.

Masa era pusă și, după cum povestea tatăl meu a doua zi dimineață mamei mele, bucatele nu erau pregătite în grabă. După ceva mezelicuri cu un păhărel de țuică bună, au urmat un borș strașnic de găină, apoi sarmale și friptură. După miezul nopții, doamna Popescu a scos din cuptor plăcintele cu poala în brâu. Deși vinul era foarte bun, tatăl meu a observat că s-a băut cu măsură. A mai băgat de seamă că mesenii se schimbau din când în când, deci paza era bine organizată. S-au depănat amintiri din timpul școlii petrecute împreună, dar și despre viața fiecăruia de după aceea, Niculiță nefiind foarte vorbăreț, mai mult întrebând decât povestind. Tatăl meu aducea mereu vorba, încercând să-l convingă pe fostul coleg să termine cu viața pe care o duce.

– Măi Haralambie, n-ai să poți continua mult în felul acesta. Tu n-ai omorât pe nimeni, așa că după câțiva ani de pușcărie, nu prea mulți, te vei putea gospodări și tu, ca să poți îmbătrâni în tihnă.

– Mai este până atunci, Vasilică dragă, și am și eu planurile mele. Dar știi ce? Hai să ieșim afară oleacă să ne mai răcorim.

După ce au făcut vreo câțiva pași prin livada din spatele casei, Niculiță scoate un ceas de buzunar cu capace de aur și cu lanț, cum se purta pe vremea aceea, tot de aur.

– Te rog, Vasilică, să-l primești ca să-ți amintească de mine.

– Haralambie dragă, eu de tine îmi voi aduce aminte oricum toată viața. Îți mulțumesc tare mult și te îmbrățișez pentru gestul tău, dar nu pot primi asemenea cadou. Știi bine că mâine va fi aici ancheta jandarmilor, iar eu voi preda ceasul.

– Ba să nu cumva să faci așa ceva și să dai frumusețe de ceas. Nu știe nimeni că l-ai primit și pot să-ți spun că cel de la care îl am poate să-și cumpere oricând câte ceasuri de aur vrea. A urmat o discuție întreagă și tatăl meu a fost nevoit să primească ceasul.

Se apropiau zorile. Au băut un ultim pahar pentru „La revedere”, s-au îmbrățișat cu toții și banda s-a făcut nevăzută. Tatăl meu s-a dus acasă și până când a trebuit să plece la școală, i-a povestit mamei mele în amănunt cum a decurs toată petrecerea.

De la dânsa, care mi-a relatat de câteva ori, încă de când eram licean și apoi când reveneam acasă, mai ales însoțit de colegi de lucru pe teren, am reținut cele pe care le povestesc aici. Când a trecut spre școală, jandarmii încă nu apăruseră, deși Mitică îi anunțase de toată întâmplarea (postul de jandarmi se afla în satul Galu, la 5 km unde era și primăria). În recreația mare, tatăl meu a revenit la crâșmă, unde șeful de post și încă un jandarm mâncau cu poftă din bucatele rămase de la petrecerea nocturnă.

– Domnu’ Țifescu, mergeți liniștit la școală și când terminați orele veniți să iscăliți „Constatarea” pe care o vom scrie noi între timp.

– Vin neapărat, dar treaba nu-i prea simplă, deoarece uitați ce am primit de la Niculiță, și scoate frumusețea de ceas. Trebuie să-l luați, să mă scăpați de el.

– Vai de capul nostru! Urmează să facem o grămadă de forme și să mergem să-l depunem la Legiunea de jandarmi la Piatra Neamț. Mai bine nu spuneați nimic și rămâneați cu ceasul, iar noi ne vedeam de treburile noastre. Au luat ceasul, dând o chitanță de mână, urmând să facă actele necesare pe care să le semneze și tatăl meu. Și așa s-a terminat episodul petrecerii nopții împreună cu banda lui Niculiță.

După două luni de la această întâlnire cu fostul său coleg de școală primară, tatăl meu, învățătorul Vasile Țifescu în vârstă de 31 de ani părăsea brusc această lume, din cauza unui anevrism de arteră aortă, într-o dimineață de noiembrie, pe când se pregătea să plece la școală.

Dragomir Romanescu, Mai 2024

Articolul POVEŞTILE ECOULUI – ÎNTÂLNIRI NOCTURNE (I): Banditul Niculiță apare prima dată în Ecoul muntilor.

Preotul Gheorghe Țifescu a venit la Dreptu din comuna Crucea, județul Suceava, aparținând unei familii care se strămutate în secolul al XVII-lea din comuna Țifești, județul Vrancea. Capul acestei familii era Ilie -Enache Țifescu.

Preotul Gheorghe Țifescu a fost bunicul bunicului meu, Haralambie Țifescu, născut la Dreptu în anul 1866, tatăl său fiind preotul Vasile Țifescu – fiul preotului Gheorghe. Haralambie Țifescu a trăit la Poiana Răchiței (actuala Poiana Teiului), fiind căsătorit cu Nastasia (născută Chirilă) și având meseria de plutaș pe Bistrița, dar fiind și cântăreț bisericesc (dascăl). A avut șase copii: patru fete și doi băieți – dintre care Vasile, născut în anul 1899, a fost tatăl meu.

Această primă biserică, pe care eu Dragomir Romanescu (născut în anul 1930 la Dreptu) mi-o amintesc foarte bine, era o bisericuță modestă și ca suprafață și ca înălțime. Era construită din lemn, acoperită cu tablă și având trei turnulețe, de asemenea învelite cu tablă. Clopotnița era construită separat, deasupra unei bolți zidite la câțiva metri de scara care urca din șosea în curtea bisericii și-n cimitir. Deci ca să mergi la biserică sau în cimitir trebuia să treci pe sub această boltă.

Construindu-se o nouă biserică, aceasta prima bisericuță a fost demolată în anul 1950, catapeteasma fiind donată Bisericii din satul Păltiniș, județul Suceava.

Locul Sfintei Mese din altar a fost marcat, conform obiceiului, printr-o masă de beton cu cruce – lucrare trainică – aflată lângă biserica nouă, nu departe de intrare.

Biserica nouă din satul Dreptu este probabil cea mai mare și cea mai importantă din zonă. Fundația și zidurile ei (pereții) au fost construite, din câte știu, în perioada de după primul război mondial și începutul marii crize economice (1929-1933), adică în perioada 1920-1928. Lucrarea este realizată exclusiv din piatră (gresie calcaroasă masivă) și este foarte rezistentă.

În anul 1936 s-a pus problema construirii suprastructurii (acoperișul cu bolți și turle). Statul, prin Ocolul Silvic Galu (în prezent Poiana Teiului), a donat o parcelă de pădure cu molid, bună de exploatat, care a fost scoasă la licitație și câștigată de deputatul liberal Guranda, care a oferit 400.000 de mii de lei. A fost vorba că licitația ar fi fost trucată și că s-ar fi putut obține o sumă mai mare. Banii au fost predați consiliului parohial (în timpul acesta, eu, trimis de mama mea, în acord cu părintele Petru mergeam în fiecare duminică la biserică – cam pe la Sfânta Evanghelie – și la timpul dat spuneam „Tatăl Nostru”, așa că-mi amintesc foarte bine următoarele:

Într-o duminică apăru Guranda, însoțit de încă o persoană care purta o valiză nu prea mare. După terminarea slujbei s-a adus o masă, în mijlocul bisericii, pe care Guranda a răsturnat valiza, plină cu bancnote, adică cei 400.000 mii de lei – probabil.

Cu acești bani a fost angajat Nicolae Maxim, cu domiciliul în comuna Bistricioara, care era „conductor arhitect și constructor” (subinginer). Se spunea că era autodidact, dar fiind foarte talentat, își luase examenele cu succes și deținea diplomele respective. Acesta tocmai terminase de construit suprastructura bisericii din Ceahlău (Răpciune – cum se mai numea atunci localitatea). Această biserică există și astăzi, nefiind inundată de apele lacului Bicaz-Poiana Teiului, ca o mare parte din comuna Ceahlău. Tot Nicolae Maxim a construit și biserica din comuna Panaci, județul Suceava. Lucrarea a fost terminată destul de repede, până în 1938 sau 1939. În afară de maiștrii aduși de N. Maxim au lucrat și bărbați din sat. Îmi aduc aminte că-n șosea și-n curtea bisericii o perioadă s-a aflat o mare cantitate de lemn de construcție (grinzi, scânduri). Nu-mi amintesc dacă crucile de la turle au fost montate în aceeași perioadă de către Nicolae Maxim sau mai târziu.

Intervenind războiul (1941-1945) și probabil terminându-se banii (a apărut și inflația), interiorul bisericii, (pictura și catapeteasma) s-a executat mai târziu, în perioada 1946 (sau 1947) – 1949 de către pictorul din Piatra-Neamț, Nicolae-Cristea Bubanovici. Pe acesta și pe subinginerul Nicolae Maxim i-am cunoscut foarte bine și-i am și acum în memorie, deoarece erau în relații foarte bune cu părinții mei, venind adesea la noi în casă și uneori la masă.

Preotul paroh în toată această perioadă a fost părintele Petru Gavrilescu. Acesta m-a botezat pe mine nașă, fiindu-mi preoteasa Varvara Gavrilescu, împreună cu mătușa mea Agurița Țăranu din Fărcașa. Sfințirea bisericii noi de la Dreptu s-a făcut cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie). În prezent se serbează ambele hramuri (23 aprilie și 8 septembrie).

Datele cu privire la înființarea parohiei Dreptu – Săvinești – Pârâul Fagului și a construirii primei biserici sunt certe, deoarece le știu de la bunicul meu Haralambie Țifescu, născut în 1867, care le cunoștea din spusele bunicului său -preotul Gheorghe- întemeietorul parohiei și din strădania căruia s-a construit bisericuța.

Datele mai mai le cunosc foarte bine, petrecându-se în timpul vieții mele.

Addenda

Pentru persoanele care s-ar putea întreba de ce autorul textului alăturat se numește Romanescu, dacă este nepotul și fiul lui Haralambie și  Vasile Țifescu, fac următoarele precizări. M-am născut la 18 mai 1930, părinții mei fiind Maria și Vasile Țifescu, învățători în satul Dreptu. În același an, 1930, în luna noiembrie, tatăl meu a decedat la vârsta de 31 ani, din cauza unui anevrism pe artera aortă.

În anul 1937, în urma căsătoriei mamei mele cu învățătorul Constantin Romanescu, am fost adoptat legal primind numele de familie Romanescu-Țifescu.

În 1952 introducându-se buletinul de identitate tip nou, unic pe țară, am fost obligat conform legii să renunț la unul din cele două nume de familie și am optat pentru primul nume din vechiul buletin de identitate, adică Romanescu, sub care de fapt eram cunoscut.

Dragomir ROMANESCU

Articolul Istoria bisericilor din satul Dreptu, comuna Poiana Teiului, județul Neamț, prezentată de Dragomir Romanescu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dragomir Romanescu s-a născut la Dreptu în 1930 în familia învăţătorilor Ţifescu, fiind apoi înfiat de învăţătorul Constantin Romanescu.

A urmat clasele primare în satul natal (1937-1941), apoi cursurile Liceului „Petru Rareș” din Piatra Neamț, în timpuri grele de război, pe care l-a absolvit în 1949. În același an s-a înscris la secția de geofizică a Facultății de Geologie, din cadrul Institutului de Mine București, pe care a absolvit-o în 1953, fiind a doua promoție de ingineri geofizicieni (a obținut diploma de inginer în ianuarie 1954).

A lucrat în primii ani (1954-1960) la Întreprinderea de Prospecțiuni și Laboratoare (a Comitetului Geologic) ca inginer-șef formație magnetism minier la început și apoi inginer principal șef de secție. Pe 1 decembrie 1960 este transferat la Institutul Geologic (nou înființat în acel an) în funcția de șef al sectorului cercetări și hărți geofizice (post ocupat din aprilie 1961).

În februarie 1964 este numit expert geofizician la secretariatul CAER de la Moscova, unde a lucrat până în ianuarie 1969. Tot în această perioadă a fost înscris ca doctorand fără frecvență la catedra de geofizică a Facultății de Geologie din cadrul Universității „Lomonosov” din Moscova. În mai 1968 susține lucrarea de disertație „Magnetizarea rocilor din Munții Apuseni (România)”, obținând diploma de „candidat în științe geologico-mineralogice”, echivalată în 1969 în țară cu diploma de „doctor în geologie”.

În februarie 1969 este numit director adjunct științific al Institutului de Geofizică Aplicată – I.G.A. (înființat în 1966), iar în luna iunie devine directorul institutului, post pe care l-a deținut până în 1974, an în care intitutul s-a unificat cu Institutul Geologic și Geofizică. În noiembrie 1975, fiind director adjunct științific al institutului, este eliberat la cerere, rămânând cercetător științific principal la secția de geomagnetism și petrofizică până la pensionarea sa în 1997.

În perioada 1954-1963 a efectuat prospecțiuni magnetometrice în perimetre de interes situate în Munții Metaliferi, Munții Poiana Ruscăi, Minții Bihor, Muntele Mare – Gilău, Banat, Podișul Moldovei și Carpații Orientali. Din această perioadă este demn de menționat descoperirea zăcământului de magnetit Băișoara-Mașca-Cacova din zona vestică a bazinului sedimentar Iara (judeţul Cluj). Tot în această perioadă  a mai investigat magnetic corpurile de gabbrouri din zonele Ciungani și Căzănești (din Munții Drocei), în cuprinsul cărora a fost localizat zăcământul de magnetită vanadiferă.

O altă contribuție importantă a cercetătorului Dragomir Romanescu a fost stabilirea metodicii de prospectare magnetometrică a eruptivului neogen. Primele evidențe (din 1959) s-au referit la andezitele din zona Baia de Arieș și Zlatna, în care zonele hidrotermalizate sunt lipsite de anomalii magnetice.

În timpul directoratului la I.G.A., dr. Romanescu s-a remarcat printr-o serie de inițiative științifice și organizatorice valoroase cum ar fi: inițierea, în colaborare, a cercetărilor magnetometrice pe Marea Neagră și elaborarea primei hărți magnetice a zonei marine, până la distanța de 200 km de litoralul românesc; cercetări petrofizice asupra rocilor eruptive și cristaline în Munții Metaliferi (districtul Baia de Arieș), Masivul Gilău și Muntele Mare, Masivul Făgăraș, lanțul eruptiv Călimani – Harghita – Perșani și Munții Bistriței și Giurgeu.

În calitate de director a susținut abordarea unor domenii de cercetare, cum ar fi: studiile geometrice, metoda seismometrică de înaltă frecvență, construcția de aparatură geofizică. În perioada 1971-1973 a depus eforturi deosebite pentru construirea și finalizarea Observatorului seismologic central de la Cheia – Muntele Roșu.

Între 1983-1988 a desfășurat o activitate didactică din cadrul Facultății de Geologie, la disciplina „Interpretarea geologică a rezultatelor măsurătorilor geofizice” (anii IV – V) și la cursul cu tema „Introducere în petrofizică”.

A publicat peste 35 lucrări în reviste de specialitate, două cărți (în colaborare) la Editura Tehnică și 11 comunicări științifice la simpozioanele naționale de Fizica Pământului și Geofizică Aplicată.

Împreună cu colegii Vlad Roșca și Andrei Soare a primit, în 1974, premiul „Grigore Cobălcescu” al Academiei Române pentru lucrarea „Cercetări magnetometrice pe platforma continentală a Mării Negre”.

În ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică am folosit articolul omagial „Dr. Ing. Geofizician Dragomir V. Romanescu” realizat de dr. Ing. Florin A. Rădulescu în revista „Monitorul de petrol şi gaze”, nr. 5(99), mai 2010. O căutare pe Google ne arată că şi după pensionare dr. Dragomir Romanescu a continuat să fie aproape de viaţa ştiinţifică, publicând împreună cu mai tinerii săi colegi în reviste de prestigiu din ţară şi străinătate. Cercetările sale din tinereţe încă suscită un mare interes, dată fiind componenta sa de senzaţional şi firească exagerare.

Redacţia revistei „Ecoul munţilor” urează domnului Romanescu sănătate multă, ani buni şi cât mai multe articole. Urmează să apară povestirile domniei sale cu banditul Niculiţă, cu emigrările de peste munţi şi formarea satelor, anii războiului şi refugiul, comunism şi sovietizare, campaniile de cercetare.

Daniel DIEACONU

Articolul PERSONALITATEA LUNII: DRAGOMIR ROMANESCU apare prima dată în Ecoul muntilor.