Născut în 1788 la Herța, într-o Moldovă aflată la răscruce de epoci, Asachi a crescut cu o sete de cunoaștere care l-a purtat prin cele mai importante centre intelectuale ale Europei. A studiat la Lemberg și Viena, acolo unde a intrat în contact cu ideile iluministe și cu viziuni progresiste asupra societății. A studiat la Facultatea de filosofie, litere și științe unde a aprofundat logica, matematica, istoria, fizica, metafizica, etica și arhitectura. Dar poate cel mai important: a înțeles că adevărata revoluție începe cu schimbarea mentalității, iar aceasta se face prin educație.

Totuși abandonează studiile universitare din cauza nepromovării unor examene, dar și pentru că nu mai primea atenția tatălui său, fiindcă acesta a fost rechemat de la Lemberg din cauza slujbei sale. Deși nu are diplome pentru cursurile sale superioare, tot este recunoscut ca persoana cu cele mai multe cunoștințe din Moldova de la începutul secolului al XIX-lea. Din cauză că se îmbolnăvește, acesta revine în Iași, dar pleacă la Viena în scurt timp.

Ca în orice roman cu poveste tragică, protagonistul nostru se îndrăgostește de fiica unui negustor bogat din Milano: Bianca Milesi. Bianca, o fată frumoasă, isteață și plină de talent îl farmecă pe tânărul Asachi, dar în zadar, fiindcă ea nu simte nimic față de el. Totuși acest scurt capitol din viața sa pare să-l ajute în a-i trezi iubirea față de țară și neam.

Acesta începe să scrie poezii patriotice precum celebra „La patrie”, în care poetul îndeamnă la cinstirea strămoșilor daci și romani și la păstrarea neclintită a meleagurilor natale, spunând cândva că „O naţie care a pierdut încrederea în sine, între toate altele este cea mai mizerabilă, pentru că a frânt bastonul pe care se putea răzima”. Tot el este cel care a fondat „Albina Românească”, acesta fiind primul ziar românesc din Moldova și a susținut și promovat cultura națională, înființând primele instituții modern de învățământ din Moldova.

Privind spre trecutul lui Gheorghe Asachi, ne dăm seama că unele valori nu îmbătrânesc: educația, limba și dragostea de țară rămân mereu aceleași. El nu ne-a lăsat doar operele sale, ci și o direcție, una în care cultura nu e un lux, ci o necesitate, iar în fond, identitatea noastră culturală este o poveste care continuă să se scrie.

Theodora Topoliceanu, clasa a IX-a, Colegiul Naţional „Gheorghe Asachi” Piatra Neamţ

Articolul Gheorghe Asachi – om al culturii românești apare prima dată în Ecoul muntilor.

Bună ziua, maestre Ovidiu Stanciu! Vă mulțumim frumos pentru privilegiul de a pătrunde alături de dumneavoastră în lumea caricaturii. Pentru început, vom începe cu o întrebare simplă:

Cum ați descoperit pasiunea pentru caricatură?

Eram în liceu și ca orice tânăr, eram și răutăcios, având colegi cu nasul mai mare, ochii încrucișați, de care făceam mișto. Prima oară le-am făcut caricaturi colegilor mei, apoi profesorilor, chiar înainte de bacalaureat. Practic, am descoperit această pasiune prin răutate.

Care a fost prima caricatură pe care ați realizat-o și cum a fost primită?

Prima caricatură, revenind la momentul inițial, a fost a vechiului meu coleg de liceu, care avea un nas foarte mare, fiind primită cu aplauze de toți colegii și cu înjurături din partea lui.

Spuneați că le-ați făcut și profesorilor câte o caricatură. Ce reacții au avut?

Da, înainte examenul de bacalaureat, am făcut caricaturile tuturor profesorilor, care le-au văzut, apoi am dat examenul. Am luat și bacalaureatul și le-au plăcut și profesorilor caricaturile. Mulți dintre profesori chiar au cerut să le ia acasă.

A existat o persoană sau un eveniment care v-a inspirat să urmați acest drum?

Într-adevăr, a existat un american, care a lucrat în America la un mare post de televiziune. Am fost invitat la ziua lui de naștere, să-i fac câteva caricaturi cadou. În acel moment, mi-am dat seama că ceea ce fac eu este necomparabil cu altceva. Voi nu știți, dar poate o să aflați, persoana în cauză se chema Sir David Frost, care a luat interviul unor personalități. La înmânarea cadourilor, care i-au ilustrat pe Elton John, Lady Diana, Eric Clapton, alte persoane care au observat caricaturile, au spus: „E talentat băiatul ăsta. Nu-l aducem la noi, în Anglia?”. Acesta a spus: „Ba da, ba da”, iar din cauză că și-a dat seama că ăștia mă vor, a spus că mai bine mă ține pentru el. În acest fel, am rămas în România.

Cum alegeți ce trăsături ale unei persoane să exagerați în caricatură?

De obicei, trăsăturile se aleg singure. Dacă o persoană nu are nimic ieșit din comun, adică n-are un nas mare, n-are ochi apropiați, atunci încerc să găsesc ceva ca să pară că exagerez. Dar, de obicei, dacă are nasul mare, aleg nasul, dacă are urechile clăpăuge, aleg urechile. Trăsăturile mă ghidează pe mine, nu le caut eu.

Ce tehnici sau materiale preferați să folosiți?

Orice tehnică, de la PhotoShop, la desenat cu bățul de chibrit stins, pe hârtie, precum cărbunele.

Cât timp durează, în medie, să finalizați o caricatură?

De la un minut, la două ore. Fă o medie între un minut și două ore. Nu e o întrebare cu răspuns concret.

Cum găsiți echilibrul între exagerare și recunoașterea personajului?

Tot ceea ce exagerez e o caracteristică a personajului. Dacă te concentrezi doar pe exagerare, s-ar putea să pierzi repede personajul. Deci, dacă eu îți fac ție nasul mare, iar tu îl ai mare de la început, deja nu mai ești tu; adică ești tu, dar cu nasul prea mare. Ca să pot să schimb această lucrare, restul detaliilor le tratez în mod realist.

Care a fost cea mai dificilă caricatură pe care ați realizat-o și de ce?

Nu este caricatură mai dificilă, Există, în schimb, unele caricaturi dificile, în sensul în care au niște elemente care ies în evidență. De multe ori, acele elemente pot să te distragă, adică pot să facă personajul să fie mai greu de desenat. Luăm ca exemplu pe Vasile Muraru; dacă te duci pe zona că are nasul mare, s-ar putea ca din cauza acestui element să pierzi restul contextului. E mai simplu cu oamenii care nu au nimic ieșit în comun. Acolo poți să te joci tu cu ele.

Ați întâmpinat persoane care nu au fost încântate de caricatura lor? Cum ați gestionat situația?

De foarte puține ori, dar s-a întâmplat. Apropo de cum am gestionat, a fost o situație, mă rog, mai multe; dar a fost una în care a venit o duduie, căruia i-am făcut caricatura, s-a uitat și a zis: „M-ați făcut urâtă. Trebuia să mă faceți frumoasă.”. Eu i-am răspuns: „Nu mă supărați, dar dacă voiați să vă fac frumoasă, trebuia să apelați la un medic estetician, nu la mine.”.

Ce provocări întâmpinați în menținerea originalității în lucrările dvs.?

Nu există greutăți. Tot ceea ce fac e original, pentru că le fac eu. Dacă mâine, poimâine, s-ar trezi un grup de oameni, care să mă imite, probabil aș încerca să-mi schimb stilul, ca să nu pot să nu mai fiu concurat de altcineva.

Ați participat la expoziții, concursuri sau colaborări importante?

Da, cum spuneam mai devreme, să fii aplaudat de Lady Diana și de Eric Clapton, e mai important decât dacă ai participa la orice concurs național. Am mai fost pe la concursuri, festivaluri internaționale de caricatură, am luat premii de excelență. Nu pun mult preț pe premii cum pun pe participare. Participarea înseamnă sublimitate.

Cum vă promovați munca în era rețelelor sociale?

Fac caricaturi care-mi plac mie. Se întâmplă, de cele mai multe ori, ca cineva să vrea și el ceva concret. Dacă eu am făcut caricatura lui Eminescu, n-o să-i vrea nimeni caricatura lui;, dar o să-mi zică: „Vrei să-mi faci o caricatură cu fiica mea sau cu mine?”.  De acolo pleacă lanțul slăbiciunilor: ăluia îi place, ăla îi spune altuia, o arată la altul, m-a recomandat celuilalt și tot așa, din gură-n gură, ca telefonul fără fir.

Care este cea mai memorabilă reacție pe care ați primit-o de la cineva căruia i-ați făcut caricatura?

Marinelei Nitu, fosta nevasta a minerului Miron Cozma, i-am făcut o caricatură în care, în loc de gura peșterii, am desenat buzele ei botoxate, iar Miron Cozma era în interiorul acesteia. Într-o zi, m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să-i dau caricatura, deoarece i-a plăcut așa de mult. În urma acesteia, am avut parte de o reacție pozitivă, dar și de una negativă, dar din cauza altei caricaturi. I-am făcut-o mult mai „soft”, fără niciun fel de conotații sexiste, dar cineva, niște fani de-ai ei, au comentat pe peretele de Facebook tot felul de injurii.

Ce artiști sau curente artistice v-au influențat cel mai mult?

Cel mai important artist pe care l-am urmat în caricatură a fost Horațiu Mălăele, pe care voi îl știți ca actor. Acesta face niște caricaturi geniale. Chiar mi-aș dori să fiu Horațiu Mălăele. Eu sunt caricaturist, nu actor, iar el e actor, nu caricaturist.

Ce rol credeți că are caricatura în societate – este mai mult divertisment sau critică socială?

Caricatura e un fel de critică socială, un copil marginalizat, nedorit.

Cum vedeți evoluția caricaturii?

Nu există evoluția caricaturii. Caricatura e o mină a societății. Cu cât e lumea mai perfectă, cu atât caricatura va avea mai mult de suferit.

Dacă ați face o caricatură a dvs., ce trăsături ați exagera?

Mi-am făcut deja o caricatură, despre care soția mea a spus că în loc să mă fac frumos, m-am făcut urât, dar eu mă recunosc. În afară de ea, toți au spus, „Bă, ești tu!”.

Ce întrebare v-ați pune singur într-un interviu despre caricatură și cum ați răspunde?

Această întrebare este una retorică. Întrebarea ar fi: „Ce caut eu în caricatură?”.

Dacă un tânăr ar vrea să se apuce de caricatură, ce sfat i-ați oferi?

Înainte de caricatură, să se apuce de desen realist, timp de trei-patru ani. Realizarea unui portret presupune proporții, măsurători, ochi, nas și atunci când le poți realiza, începi să vezi ceea ce nu corespunde acelui etalon. Nu poți face, din prima, caricatura.

Vă mulțumim pentru timpul acordat!

Cu mare drag.

Maya Bicăjanu şi Teodora Topoliceanu

Articolul Caricatura: între artă, umor și adevăr apare prima dată în Ecoul muntilor.

Melancolia și sensibilitatea l-au definit pe Ciprian Porumbescu nu doar ca om, ci și ca artist. Prin muzica sa și-a exprimat sentimentele profunde de dor, speranță și dragoste pentru țară. Firea sa sensibilă l-a făcut să vadă lumea din jur altfel decât ceilalți, ceea ce l-a ajutat să-și transforme emoțiile în sunete și să creeze opere precum cele pe care le admirăm acum.

Acesta s-a născut pe 14 octombrie 1853 la Șipotul Sucevei și și-a petrecut copilăria la Stupca. A urmat școala din Ilișești unde a primit primele lecții de vioară și unde a învățat de la scripcarul Urdă cântece populare și doine. A plecat apoi la Cernăuți pentru studiile liceale și a intrat la institutul teologic din Cernăuți unde a luat lecții de pian și s-a perfecționat în vioară. În vremea acelor studii apar și primele sale compoziții, și anume „Marș festiv”, „Dorința” și „Hora națională”. Ajunge să facă parte dintr-o societate numită „Arboroasa” pe care o va și conduce, însă din pricina căreia este arestat. Acolo s-a îmbolnăvit de tuberculoză, o boală care îi va aduce mai târziu moartea. În ciuda tuturor acestor lucruri, Ciprian Porumbescu rămâne un om la fel de plin de viață și chiar le cântă la vioară deținuților.

După ce iese din închisoare ajunge la Viena unde dă naștere unor noi creații deosebite. În timp apar operele „Reveria”, „Balada”, „Dorul” și opereta „Crai nou” care are un mare succes. Din păcate, boala i se agravează, iar după o perioadă petrecută în Italia și trei luni de suferință moare la doar 29 de ani și este dus de un car cu boi până la mormântul său împodobit cu tricolorul românesc, așa cum își dorise acesta. Moartea sa a fost ca o melodie oprită brusc, însă care încă dăinuie în inimile românilor.

De-a lungul vieții a reușit să facă lucruri fascinante și, în ciuda tuturor dificultăților pe care le-a întâmpinat a continuat să-și urmeze pasiunea, creând capodopere remarcabile care continuă să fie admirate și astăzi. Deși a trăit o viață scurtă, a reușit să-și transforme talentul într-un simbol al muzicii românești și poate că atâta timp cât se mai cântă undeva „Balada”, sufletul lui Ciprian Porumbescu încă trăiește.

Teodora Topoliceanu, clasa a VIII-a

Articolul Ciprian Porumbescu – simbol al culturii și mândriei naționale apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe lângă pasiunea deosebită pe care o are pentru lectură, Teodora își exprimă creativitatea prin desen și scris. Este o fire artistică și visătoare, care desenează cu aceeași pasiune cu care citește și face parte din grupul de chitariști „Ecoul Munților”, unde muzica devine un alt mod de exprimare.

A contribuit și în trecut la revistă, scriind articole diverse, interviuri, povești și poezii, iar anul acesta și-a reluat activitatea, mai dornică decât oricând să împărtășească noi idei și creații colegilor mai mici.

Cristina Chirilă

Articolul Cine sunt micii noştri redactori?! Teodora Topoliceanu apare prima dată în Ecoul muntilor.