Prima școală normală din județul Neamț a fost școala preparandală din orașul Piatra-Neamț. Aceasta s-a înființat în anul 1860, printr-o lege votată de Adunarea Deputaților, care decidea înființarea a patru școli preparandale, pentru pregătirea învățătorilor în orașele Botoșani, Bacău, Tecuci și Ismail. Profesorii acestor școli erau plătiți din fondurile comunităților sătești cu câte 30 lei pe lună. Primii elevi au fost recrutați dintre dascălii din bisericile apropiate, durata cursurilor, în primul an, fiind doar de trei luni. Primul an de studiu pentru clasa întâi primară avea în program teorie și practică pedagogică. Absolvenții acestui curs aveau dreptul să deschidă oriunde o școală primară pentru clasa întâi. Școlile preparandale s-au deschis la 1 octombrie 1860 și funcționau în localul școlilor primare de băieți, uneori ținând cursuri în timpul liber al acestor școli. Școala preparandală din Ismail, sub direcția institutorului I. Zuan, a funcționat doar o lună și în noiembrie 1860 a fost mutată la Piatra-Neamț. Datorită funcționării acestei școlii în Piatra-Neamț, s-au înființat multe școli sătești în anii următori în județele Neamț și Suceava în special, dar și în restul Moldovei.

 Școlile secundare din comuna Hangu

         Gavriil Galinescu

Hangu era, și este în continuare, una dintre cele mai mari comune de pe Valea Bistriței, de altfel și singura comună rurală care a avut mai multe școli secundare. Înființarea unor școli secundare în mediul rural s-a dovedit a fi folositoare pentru culturalizarea populației de pe Valea Bistriței și aceasta s-a datorat, în cea mai mare parte, unui dascăl originar din această zonă, om de cultură, curajos și determinat, profesorul Gavril Galinescu.

Profesorul Gavril Galinescu a fost printre inițiatorii ai primei școli secundare din comuna Hangu, școală care s-a înființat în anul 1917 cu statut de școală normală. Din păcate, această școală a funcționat doar un an de zile, cu o singură clasă.

În anul 1918, datorită legii Mehedinți se înființau școlile pregătitoare, astfel că Școala Normală de la Hangu a fost transformată în școală pregătitoare și a funcționat cu două clase, elevii fiind recrutați dintre absolvenții școlilor primare, iar elevii clasei a II-a au fost recrutați dintre elevii anului precedent, al fostei școli normale. Directorul celor două școli era profesorul Gavril Galinescu, absolvent al Conservatorului de Muzică din Leipzig și absolvent al Facultății de Filosofie.

În anul 1919 s-au desființat și școlile pregătitoare, din cauza anulării legislației în vigoare, motiv pentru care profesorul Galinescu a încercat să păstreze cursurile unei școli secundare, reușind să înființeze un gimnaziu, care a funcționat fără întrerupere timp de 11 ani, până în anul 1930, când a fost desființat. Condițiile pentru funcționarea gimnaziului nu erau dintre cele mai fericite, câțiva ani cursurile au fost ținute într-o casă închiriată, apoi s-a construit un local propriu, din fondurile Comitetului școlar. Deoarece elevii școlii erau proveniți de la școala normală și școala pregătitoare, gimnaziul a căpătat statutul de gimnaziu mixt.

Deschiderea cursurilor a avut loc în ziua de 1 noiembrie 1919, zi în care s-a organizat și examenul de admitere pentru clasa I. Au fost admiși la examen 39 de elevi, 27 de băieți și 12 fete, doi elevi veneau de la Liceul Internat din Iași, în total, în clasă, erau 41 de elevi și eleve. În ziua de 10 noiembrie au mai fost admiși, prin examen, încă doi elevi, un băiat și o fată, efectivul clasei ridicându-se la 43 de elevi. Între 3-5 noiembrie s-a organizat examen de admitere în clasa a III-a, cu absolvenții clasei a II-a a școlii pregătitoare, examen la care au reușit 34 de elevi, 19 băieți și 15 fete, între 7 -9 noiembrie s-a organizat examen de admitere în clasa a II-a, cu absolvenții clasei întâi a școlii pregătitoare. Au fost admiși în această clasă 27 de elevi, 18 băieți și nouă fete. La 21 ianuarie 1920 a mai fost admis în clasa a III-a încă un elev, absolvent a două clase pregătitoare. Așadar, gimnaziul funcționa, de la bun început, cu trei clase.

Profesorii Gimnaziului Mixt de la Hangu, în perioada 1919-1930, au fost: Gavril Galinescu, directorul școlii și profesor de limba română, limba germană și muzică, preot T. Gheorghiu – religie, Adela Zamfirescu – istorie și limba franceză, avocatul Ion Hotnog – latină și drept, Spiridon Arteni – științe naturale și geografie matematică și fizico chimice, Constanța Provian – franceză și geografie, I. Mangâru – latină istorie și drept, ec. Alex Romanescu – desen și caligrafie, dr. Richard Weiss – germană și geografie, Ștefan C. Gheorghiu – religie, N. Bârsan – drept, Aurelia Galinescu – lucru și gospodărie, Ecaterina V. Grecu, Valeriu Grecu, Adrian Ciocârdia, Ion M. Ștefănescu, M. Bonciu, Pantelimon Ghervasia, Natalia Nădejde, I. Bugeag, I. Țuțuianu, Vladimir Frimu, D. Rostoica, Gh Cocotailo, Eftimie Iacob, N. D. Mihăilescu, Alexandra Simionova, Cleopatra Pintilie, C. Tarhon, Ana Weiss, D. Simionescu, Ana Dragomir, D. Brohanschi, Margareta Braha, S. Moisescu, Cornelia Gheorghiu și C. Gheorghiu.

Gavril Galinescu părăsea conducerea gimnaziului, școala și satul și se muta la un liceu din Iași, în anul 1927, în locul său fiind numit director, doctor Richard Weiss, profesor de la Gimnaziul din Târgu-Neamț. În anul școlar 1928-1929 pleca din Hangu și doctorul Weiss și conducerea școlii era încredințată preotului Pantelimon Grigoriu. În anul 1930, Gimnaziul mixt de la Hangu a fost desființat.

Pentru o perioadă de timp, în comuna Hangu a funcționat un „subrevizorat școlar”, probabil pentru a monitoriza mai eficient școlile de pe Valea Bistriței, în condițiile deplasării greoaie a revizorilor în teritoriu. Subrevizorul școlar, Grigore Vlad, trimitea rapoartele sale la Inspectoratul Școlar Circa 6 Bacău, unde inspector școlar primar era Alexandru Gheorghiu. În anul 1925 prin adresa nr. 237 din 5 iunie aducea la cunoștință superiorilor câteva date solicitate cu prilejul unei inspecții speciale în județul Neamț, respectiv inspecția specială de la școala din Răpciuni, Hangu, astăzi, localitatea Ceahlău. În circumscripția Răpciunea-Hangu erau 49 de școli, care funcționau cu 84 de învățători, cursurile clasei a V-a și clasa I complementară funcționau la 28 de școli. Pe lângă școlile din circumscripția Hangu, erau înființate 24 de școli de adulți și adulte, funcționau 14 ateliere pentru băieți și cinci ateliere pentru fete. În același raport erau notate informații despre școlile din circumscripția Mastacăn, unde locuința pentru director se lucra din temelie și este aproape clădită, la Borlești, școala avea patru săli de clasă, era aproape ridicată, iar școala din satul Poloboc fusese acoperită, se lucra la temelie, lemnărie și draniță. La școala din Frunzeni se făceau pregătiri de amenajare pentru a aduce copiii în local, iar la Tazlău erau adunate toate materialele necesare construirii școlii noi.

Școala Elementară de Comerț din Hangu

În vara anului 1930, o delegație a locuitorilor din Hangu și împrejurimi, în frunte cu preotul Pantelimon Grigoriu și avocatul Ion Hotnog, s-a prezentat în fața ministrul instrucțiunii, Neculai Costachescu, care se afla în vacanță la schitul Durău, insistând pentru menținerea gimnaziului din comuna Hangu. Desființarea gimnaziului din Hangu a produs mari nemulțumiri, atât printre locuitorii de pe Valea Bistriței, cât și printre intelectualii din această zonă, care au protestat împotriva desființării acestuia. Argumentul lor era acela că pe parcursul celor 11 ani de funcționare „școala a dat roade prea frumoase, în acest mediu pur românesc, iar viața sătenilor se legase puternic de dânsa în tot acest interval devreme”.

Întorcându-ne la solicitarea delegației intelectualilor din Hangu și susținerea acesteia în fața ministrului N. Costăchescu, acesta le-a răspuns că menținerea gimnaziului nu mai era posibilă, dar se putea înființa o școală comercială elementară, care putea fi mai utilă decât un gimnaziu, într-o regiune industrială și comercială cum era Valea Bistriței și, în opinia lui, elevii trebuiau îndrumați și către școli practice, nu numai către cele teoretice. Delegația, fără prea multe entuziasm, a primit această propunere, iar în toamna anului 1930 s-a înființat în locul Gimnaziului mixt, o Școală Comercială Elementară la care au fost numiți profesorii Gheorghe Boureanu, licențiat în litere și Ioan Tăzlăuanu, licențiat în științe, primul avea delegația de conducere a școlii. În primul an, școala a funcționat numai cu clasa I, cu 38 de elevi înscriși, dar deschiderea cursurilor a avut loc în data de 1 octombrie, fapt care a produs confuzie și unii elevi au plecat spre alte școli, la deschidere venind doar 25 de elevi. În cursul anului s-au retras 14 elevi, din lipsă de mijloace, clasa rămânând cu 11 elevi, toți fiind declarați promovați la sfârșitul anului. În anul 1931 această școală a fost desființată, comuna Hangu rămânând fără nicio școală secundară.

Prof. dr. Elena PREDA

Articolul Începutul instrucției școlare din Ținutul Neamțului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Legarea plutei este prima etapă a procesului, după ce lemnul era adus din pădure și depozitat pe malul râului, în „schele”. De acolo, buștenii erau transportați cu boii sau coborâți în apă cu ajutorul ţapinei, pentru a pregăti pluta. În apă, un lemn era așezat orizontal, iar pe acesta se puneau buștenii cu capetele mai subțiri. În mijlocul structurii, se adăugau bușteni de dimensiuni potrivite pentru a forma și lega al doilea căpătâi, denumit „tabla a doua”. La marginile primei table erau legați bușteni mai lungi pentru a întări structura și a proteja următoarea parte a plutei. Peste aceștia se așeza o chingă cioplită, mai lată, care se fixa cu cepuri de lemn, iar capetele lungi ale buștenilor erau tăiate cu toporul. Deasupra chingii, un jug era prins cu cepuri de lemn, iar în acest jug se fixau restele, pe care se așezau cârmele. În funcție de numărul cârmelor, restelele erau poziționate la distanțe echilibrate.

Cârma era confecționată dintr-un lemn lung, numit „condei”, de până la 8 metri, și o lopată din scândură fixată cu cuie de fier. La plutele formate din dulapi, cârma era mai scurtă. Primul căpătâi, cunoscut sub numele de „buzari”, reprezenta începutul plutei. Buștenii scurți de la marginile exterioare, numiți „argele”, protejau pluta de malurile râului și țineau lemnele strânse, fiind legate cu o sârmă subțire, numită „coardă”. În cazul plutelor cu mai multe căpătâie, căpătâile din mijloc erau numite „mijlocari”, iar ultimul era „curari”, care includea un jug și cârmă pentru dălcăuș.

După confecționarea plutelor, acestea trebuiau legate. Legătura dintre căpătâile plutei se făcea cu gânjuri. La începutul secolului XX, gânjurile erau realizate din nuiele de alun, care rezistau foarte bine, iar mai târziu s-a trecut la folosirea sârmei. Buștenii mai scurți, numiți „mânzocuri”, erau legați de mijlocari cu gânjuri și erau adăugați pentru a întări construcția. Plutele erau prevăzute cu bușteni mai lungi de-a lungul marginilor pentru a proteja căpătâile de agățarea de malurile râului. O plută putea conține între 30 și 60 de metri cubi de lemn, iar după război, s-a trecut la folosirea sprangii pentru legătura căpătâielor, ajungându-se la plute de până la 120 de metri cubi.

Pluta era condusă de doi plutași, ajutați de un dălcăuș, care putea fi un copil sau o femeie. Plutașii purtau un port tradițional, compus din cămașă de cânepă, pantaloni din lână țesuți manual, flanelă din lână de oaie, suman și pălărie sau căciulă de miel, în funcție de sezon. În picioare aveau opinci și ciorapi de lână, iar la brâu purtau chimir, o curea lată în care își țineau banii.

Drumul plutelor era de-a lungul râului Bistrița, un traseu lung care ajungea până la Galați, la confluența cu Dunărea. Cei mai cunoscuți plutași navigau pe râul Bistrița până la Piatra-Neamț. De acolo, plutele erau preluate de plutași din alte regiuni, cunoscuți sub numele de „gălățeni”, care le duceau mai departe pe râul Siret, până la Galați.

În drumul lor, plutașii se confruntau cu multe dificultăți, mai ales când vremea era nefavorabilă, iar plutele se blocau în locuri mai înguste sau în coturile râului. În aceste cazuri, plutașii formau „închisori de plute”, în care plutele se adunau și se blocau între ele. Munca era grea, dar plutașii o făceau cu multă dăruire și respect pentru tradiția lor.

Această tradiție a fost un simbol al muncii grele și al legăturii strânse dintre oamenii din zonă și natura care îi înconjura. Plutăritul a fost adesea însoțit de cântece și povești transmise din generație în generație, iar în cultura locală a rămas o imagine de respect și mândrie. În ciuda dificultăților, plutașii au continuat să practice acest meșteșug cu dragoste și devotament, iar în zilele noastre, tradiția plutăritului pe Bistrița este evocat cu respect în cântecele populare și în istoriile locale, fiind o parte esențială a patrimoniului cultural al regiunii.

Cȃntecul plutașilor de pe Bistrița

Gavril Galinescu

Dragu-mi-i cucu’ cântând,

Dragu-mi-i cucu’ cântând

Ṣi mierluşca şuierȃnd,

Pluta pe vale mergând.

Ṣi-am zis verde arţǎraş,

Ferice de cel plutaş

Vara-i toata lumea lui

Iarna stă cu mândra lui.

Refren : Foiliţă trei argele

Trage bade pluta-n schele.

Sa mă sui să-mi iau mărgele,

De la mal sǎ-mi iau tulpan!

În sfârșit, cu trudă multă,

M-am suit şi eu pe-o plută

Plută bună, bun plutaş,

Să mă ducă la oraş.

Pe la Balta Boului,

Cântam „Frunza  mărului”

Pe la pod pe la Bicaz,

Avui c-o mȃndră necaz!

Refren: Pe la pod pe la Tarcău

Sare cârma din resteu

Şi butucii vin buluc,

Văleleu, ce mai bucluc!

Dar plutaşul cel frumos

Nu  s-uita pe vale-n jos

Şi cu mine şuguia,

Pluta pe-un grind mi-o punea.

Stau şi plâng pe-un bolohan,

C-am rămas fără tulpan

Şi mă uit în sus cu jele,

C-am rămas fără mărgele.

Refren: Iar plutaşu-i cu alean,

C-a rămas  fără suman,

Fără sfredel şi topor,

Şi-a rămas cu capul gol.

Şi când apa este bună

Şi cu haitul împreună

Şi plutaşu-i chibzuit,

Duce pluta cu câştig!

Predă pluta la Sarata,

Adălmaşu-l bea la Slata,

Vine-acasă cu bani buni,

Obicei din moşi străbuni.

Refren:  Însă  dragostea de plute

Aduce necazuri multe

Nicio hasnă, nici un spor,

Ba pagubă adeseori!

Bibliografie: T. Galinescu, Plutașii de pe Bistrița, Editura Alfa, Piatra Neamţ, 2005.

Daiana FERARU

Articolul Îndeletniciri dispărute: Plutăritul pe râul Bistrița apare prima dată în Ecoul muntilor.

Scurtă biografie. Născut în ziua de 24 iulie 1921, Teoctist Galinescu, la îndemnul lui Gavriil Galinescu, a urmat cursurile Şcolii Normale de Băieţi „Gheorghe Asachi“ din Piatra-Neamţ, pe care a absolvit-o în anul 1942. A frecventat şcolile de ofiţeri din Galaţi şi Ineu (Arad). După război, a fost învăţător în satul natal până când, în iunie 1948, este arestat şi condamnat politic la zece ani de muncă silnică, pedeapsă din care a efectuat cinci ani.

Din 1953 până în 1970, când a fost reîncadrat în învăţământ, a funcţionat ca tehnician de drumuri, contabil, cântăreţ bisericesc. După 1989, revine în prim-planul vieţii sociale a comunei, fiind consilier local la Hangu și lider al organizaţiei locale a veteranilor de război. Reactivează tradiţiile culturale locale, prin scrieri de memorialistică, activităţi artistice cu caracter folcloric şi organizarea corului căminului cultural. A rescris piesele de teatru folcloric „Jianu“, „Bujorii“ şi „Irozii“.

Tectist Galinescu este cel care a pus bazele Fundaţiei Culturale „Gavriil Galinescu“ şi Revistei „Ţara Hangului“ (1997), prima revistă editată într-o aşezare rurală din România, dupăm1989.

Este membru fondator al Asociaţiei de Teatru Folcloric din România şi Republica Moldova. Cărţi: „În zile de sărbători“ (colab.); „Plutaşii pe Bistriţa“; „Ţara Hangului, pagini de monografie“.

A trecut în nefiinţă în ziua de 10 august 2008, la casa sa din Chiriţeni, Hangu.

Fiu și nepot de plutași. În cartea sa „Plutaşii pe Bistriţa“, Tectist Galinescu povestea: „M-am născut, am crescut şi am trăit pe malul Bistriţei. Am mers şi eu cu pluta de multe ori, chiar de la Cotârgaşi până la Piatra-Neamţ. Am ţinut la cârmă alături de plutaş şi, câteodată, venind în ajutorul plutaşului, am făcut-o pe dălcăuşul. Am cunoscut şi partea frumoasă şi pitorească a plutăritului, dar şi viaţa plutaşilor destul de grea şi, totodată, periculoasă. Un plutaş trebuia, în primul rând, să cunoască bine traseul, să fie isteţ şi curajos.

Prin anul 1935, fiind elev la Şcoala Normală din Piatra-Neamţ, am fost eliminat pentru neplata taxei şcolare. Tata era într-o criză financiară. Am venit acasă, la Hangu, tata a făcut rost de bani şi, neavând cu ce mă duce la Piatra-Neamţ, am fost nevoit să mă reîntorc la şcoală cu pluta. Era în ziua de 21 noiembrie. Zăpadă şi frig. Oricine îşi poate închipui ce am îndurat eu, alături de plutaşi. Pentru mine, o întâmplare ocazională, pentru ei, una obişnuită. Nu plutăreau decât ziua, iar cei ce cunoşteau bine valea se încumetau şi noaptea, pe lună plină. Aveau în unele sate gazde, unde puteau dormi, dar de multe ori trăgeau pluta la mal, făceau focul şi dormeau sub cerul liber.“

Monograf al satului Chirițeni. Îndrăgostit de plaiurile natale, Teoctist Galinescu realizează, în 2008, la Editura Nona, „Monografia Şcolii Primare Chiriţeni“, lucrare care nu este numai o oglindire a şcolii primare din comuna natală, aşa cum lasă să se bănuiască titlul. Cel care va parcurge cu mintea deschisă această carte, scrisă după tiparul unei monografii, cu date statistice şi cu numeroase liste şi tabele, poate găsi, doar creionate uneori, alteori descrise în amănunt, viaţa socială a chiriţenilor, legende locale, chiar obiceiuri şi tradiţii din această zonă de munte a judeţului.

Valentin ANDREI

Articolul Fii de seamă ai munţilor Neamţului: TEOCTIST GALINESCU – Cărturar al plaiului hangan apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dorel Rusu s-a născut la data de 13 ianuarie 1944, în satul Poiana Borcii. A urmat cursurile primare, gimnaziale şi liceul la Borca, apoi Facultatea de Filologie la Bacău. A fost profesor, director, profesor-consultant la Casa de Copii de la Mănăstirea Petru-Vodă. A lucrat şi miner în subteran în mina de uraniu din comuna Crucea, iar ca primar al comunei Poiana Teiului a contribuit la fondarea în Poiana Haşca a Mănăstirii „Petru Vodă” de către părintele Iustin Pîrvu.

A scris numeroase articole în ziare ca „Telegraful de Neamţ”, „Ecoul Munţilor”, „Mesagerul de Neamţ”, „Monitorul de Neamţ” ş.a.; în reviste ca „Biblioteca din Nord” – Borca, „Catharsis” – Grinţieş, „Piatra Corbului” şi „Valea Muntelui” – Bicaz, „Ţara Hangului” – Hangu ş.a.

A participat la realizarea mai multor lucrări apărute pe Valea Muntelui despre viaţa locuitorilor zonei. „Cântecul speranţei şi al libertăţii. Viaţa lui Grigore Caraza” a fost publicată în 2007, iar în 2011 a participat la simpozionul organizat la Bicaz cu un studiu dedicat luptătorilor anticomunişti din munţii Neamţului. În 2013, a realizat un capitol dedicat rezistenţei şi represiunii de pe Valea Muntelui pentru volumul „La poalele Pionului – comuna Ceahlău – monografie”.

Dorea să realizeze o Trilogie – „Genţiana”, care ar fi trebuit să cuprindă volumele „Octogonul Speranţelor” (cartea a II-a) şi „Freamătul Bistriţei” (cartea a III-a). A reuşit să ducă până la capăt doar „Steaua blestemată”, cartea I, cu două volume vaste.

„Steaua blestemată” este munca sa de documentare de mulţi ani, inclusiv la arhivele CNSAS. A scotocit prin Arhivele Securităţii, a urmărit presa, beletristica chestiunii, a realizat numeroase interviuri cu supravieţuitori ai regimului concentraţionar comunist, cu martori sau urmaşi. A strâns acte, fotografii şi poveşti de suferinţă. Căci cei despre care a scris au suferit în închisori precum Aiudul, Gherla sau Piteşti. Sau Periprava şi Baia Sprie. A prezentat desfăşurarea evenimentelor istorice care au dus la încarcerarea celor ce s-au ridicat la luptă pentru neam şi cruce. A descris închisorile şi regimul impus deţinuţilor şi a creionat biografiile luptătorilor anticomunişti. Amintim pe Părintele Iustin Pîrvu, învăţătorul Grigore Caraza, părintele Filaret Gămălău, Ioasaf Marcoci, Milucă Săndulescu, Dumitru Coroamă, Varahil Moraru, Lulu Coroamă, Pamfil Sălăgeanu, Teoctist Galinescu, Felix Gutman şi mulţi alţii. Cartea a apărut la Editura Cetatea Doamnei, directorul ei, Viorel Nicolau, semnând prefaţa lucrării.

Este o lucrare monumentală şi părerea de rău a cititorului este dată de faptul că autorul nu a avut timpul necesar să valorifice toată munca sa de documentare prin celelalte două volume ce ar fi trebuit să apară.

Daniel DIEACONU

Articolul Dorel Rusu: „Steaua blestemată” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Lucrarea la care facem referire se numește „În zile de sărbători”, apărută în 2005 la Editura Nona, din cadrul Centrului pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț. Este, așa cum mărturisește însuși autorul, „reprezentativă perioadei 1920-1948, cu o parte din obiceiurile care se vehiculau pe atunci și prezentate pe scenele din județul Neamț până la 25 decembrie 1945”.

Născut în 1921, viitorul învățător-cărturar pasionat de datinile, obiceiurile și tradițiile neamului a avut prilejul de a cunoaște îndeaproape aceste comori ale neamului nostru, nealterate de vremurile care au umat. „La 23 septembrie 1934, când au început cursurile unui nou an școlar, am devenit și eu elev în clasa I a Școlii Normale de Învățători «Gheorghe Asachi» din Piatra-Neamț. Această școală, cu profesori străluciți, acumulase și păstra vechi tradiții culturale, între care un loc de frunte îl ocupau obiceiurile de Crăciun și Anul Nou.”

În acest cadru educativ, foarte aproape de sufletul neamului nostru, elevul de atunci, învățătorul de mai târziu a participat activ, sub îndrumarea elevilor din clasele terminale, la realizarea serbărilor în care erau prezentate obiceiurile din satele nemțene, acestea fiindu-i familiare: „Am avut fericirea de a trăi intens perioada interbelică și de a gusta cu nesaț frumusețea datinilor păstrate din moși-strămoși. Era timpul în care toți locuitorii din Țara Hangului participau activ și voluntar la această celebrare a înnoirii timpului.

Elementul central al cărții este piesa de teatru (autor, preotul Gheorghe Savin din Galați) care dă și numele acestei lucrări, „piesă pe care am găsit-o jucându-se cu mult succes pe scenele din orașul Piatra-Neamț și din împrejurimi, fiind foarte apreciată de spectatori”.

Sunt prezentate în cartea la care facem referire, cu text și partituri muzicale, obiceiurile de iarnă practicate de hangani: Capra de la Hangu, Bujorul, Plugușorul, Ursul, Vicleimul și toate celelalte pe care le cunoaștem astăzi și datorită unor astfel de împătimiți ai etnografiei naționale.

Asupra primelor două, cărturarul Teoctist Galinescu s-a aplecat cu multă atenție. „«Capra de la Hangu» simbolizează momentul istoric al Revoluției lui Tudor Vladimirescu, cu personaje nenominalizate, căpitanul simbolizându-l, de fapt, pe Tudor, roșiorul – cavaleria, vânătorul – omul codrilor sau ciobanul. Acest joc demonstrează faptul că la Hangu, vremea Revoluției de la 1821 a fost trăită cu intensitate (…) Teatrul folcloric «Bujorul» a apărut la Hangu din timpuri mai vechi, din vremea domniilor fanariote; nu se poate ști dacă autorii, anonimi, au fost din Hangu sau din altă parte”.

Lucrarea învățătorului Teoctist Galinescu se încheie cu un bogat album cu fotografii document în care, alături de instantanee de la serbările din diferite perioade ale comunității hangane, descoperim adevărate comori: imagini rare cu etnograful și muzicologul Gavriil Galinescu, cu preotul local Mihai Coroamă, clădiri de mult pierdute – biserica de beton din Hangu („distrusă în 1959”);biserica locală, înainte de strămutare (monument istoric), Școala primară „Regina Maria” (din Gura Hangului), care a existat în perioada 1904-1959; casa lui Ioan Galinescu, din Hangu (dispărută după 1959); „casa Nastasoaicei din vechiul Hangu”; spitalul rural „Regele Carol I”; biserica din Chirițeni (strămuată după 1959); casa lui Gavriil Bortă, din Fârțigi, strămutată ulterior la Hangu.

Valentin ANDREI

Articolul O carte de la Nona Teoctist Galinescu și Felicia German-Galinescu- „În zile de sărbători” apare prima dată în Ecoul muntilor.