Constantin Matasă a aflat despre aceste întâmplări de la bunicii săi şi de la alţi bătrâni din satul Răpciune: „Despre trecerea tătarilor prin această parte de loc se mai păstrează amintirea în popor. Aşa spun oamenii mai bătrâni, că venind tătarii au ars palatul şi biserica adunând din sat câlţi de cânepă, cu care au dat foc lemnelor puse anume în încăperi”. Tot preotul Matasă spunea: „Alţii povestesc cum oblicindu-se odată că iarăşi intră tătarii în munte, un bătrân pe nume Lazăr, cu cei şapte feciori ai săi, moldoveni din Basarabia aşezaţi aici, nu i-au lăsat pe oameni să fugă, ci cunoscându-le felul de a lupta al tătarilor, că de pe cai nu se dădeau jos, i-au învăţat pe săteni cum să le aţină calea şi să-i lovească. I-au aşteptat şi izbit moldovenii într-un loc în fundu’ Hangului, tocmai pe unde trecea drumul cel vechi, pe Dealul Doamnei. Moldovenii, după planul lui moş Lazăr, au zăgăzuit drumul dinspre munte cu brazi bătrâni, înţinându-i numai atât cât să nu se răstoarne singuri. Când a intrat hoarda în pădure şi au dat de închisoarea făcută de-a curmezişul drumului, la semnalul buciumelor s-au năruit un rând de brazi, care căzând de amândouă părţile, unii peste alţii, i-au prins pe păgâni într-o capcană de n-a scăpat decât unul, pe care un puşcaş l-a ucis tocmai sus, la Călugăreni”. Constantin Matasă povestea cu mândrie aceată întâmplare, căci Lăzărenii au fost printre strămoşii săi. Tot de atunci s-a păstrat şi o întâmplare anecdotică:

         “Cică în timpul năvălirii tătare localnicii s-au vestit unii pe alţii prin focuri aprinse pe culmi sau prin sunet de bucium sau de clopot, şi şi-au strâns bruma de avere fiecare şi a luat calea codrului. O nevastă tânără preocupată de a strânge cât mai multe de prin casă este surprinsă de un nogai care văzând-o frumoasă o cetluieşte cu arcanul. Acesta o luă, plăcându-i, ca roabă. Pe culme sătenii îngroziţi află trista veste. Unul strigă şi către soţul femeii aflat cu ei:

– Ioane, un tătar ţi-a luat femeia!

Acesta, după o clipă de gândire răspunse:

– Săracul de el!”

Tot în aceste vremuri cu dese năvăliri barbare, se spune că au prădat tătarii şi în satul Leţeşti. La o familie numită Creţu era cumătrie, când a apărut urdia. De abia au putut fugi petrecăreţii spre codru. Baba Creţoaie nu apucă decât să se ascundă în păpuşoi. Tătarii au intrat în casă şi au aflat masa plină: rachiu de prune, carne şi o covată de plăcinte. S-au apucat de mâncat şi de băut. Baba, văzând că veselia e în toi, s-a apropiat tiptil şi a înhăţat o desagă a unui tătar lăsată pe prispă. Se spune că de atunci se trage bogăţia Creţenilor, căci desagii erau plini cu aur.

Daniel DIEACONU

Articolul O poveste cu tătari la poale de Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe atuncea, spun bătrânii că se făceau adese năvăliri de tătari în ţară şi că în urma lor rămânea numai cenuşă şi sânge. Într-o zi, o ceată de tătari, pătrunzând în munţi, ajunse până în valea Bicazului prădând, arzând, ucigând tot ce era în calea lor. Tatăl Corbiţei şi logodnicul ei căzură morţi lângă copila pe care voiau s-o apere, căci tătarii auziseră de frumuseţea ei şi aveau de gând să o ducă plocon hanului de la Bugeac. Corbiţa, însă, scăpă ca apa printre degetele lor şi o apucă la fugă spre munte, urmărită de tătari ca o ciută hăituită de lupi.

Biata fată alerga zadarnic printre copaci şi printre stânci, dar nu avea timp să ia o gură de aer, căci tătarii erau la pasul ei. Atunci Corbiţa, înspăimântată, nebună de groază şi de durere, se îndreptă spre o stâncă şi, ajungând pe marginea ei, se opri oleacă pentru a urmări ce se petrece în urmă. Văzând că nu poate avea scăpare şi necătând la restul vieţii ei condamnate la singurătate, cu rugăciunea către ceruri în gând, tânăra cu faţa albă ca un crin şi părul despletit de vânt, se aruncă în prăpastia adâncă şi nimicitoare. Trupul ei zdrobit se cufundă în apa Bicazului sub privirile tătarilor încremeniţi. Şi cum Dumnezeu, chiar dacă şi mai târziu, înfăptuie dreptatea în lume, făcu ca tătarii distrugători să fie nimiciţi de o ceată de plăieşi veniţi în ajutorul Corbiţei, chiar pe muchia acelei stânci.

De atuncea, stânca aceea se numeşte Stânca Corbului. Şi tot de atunci, în zilele de sărbători, fetele din satele învecinate se adună să cânte doina Corbiţei, şi aruncă în apele Bicazului coroniţe de flori de câmp. Iar în nopţile luminoase de primăvară, păstorii zăresc adesea o lumină albă, clătinându-se pe vârful stâncii şi apoi lunecând de-a lungul ei până-n apa Bicazului. Visele le sunt cutremurate de o stâncă mare şi neagră ce le apasă pieptul, o ceată de tătari ce-i urmăreşte ameninţător şi o copilă gingaşă şi pură ce întinde mâinile spre ei, cerând salvare.

Culeasă şi prezentată de Daniel DIEACONU

Articolul Piatra Corbiţei apare prima dată în Ecoul muntilor.