Să  fi avut vreo patru-cinci anişori de când ţin minte toate. Toată ziua eram pe afară îngânându-mă cu  păsăretul de prin pomii ce alcătuiau o livadă cu meri şi peri – şi  ei copii ca şi mine – căci abia îi sădise tata cu un an în urmă.  

       Tot umblând după gâze prin iarbă, într-o zi,  am dat peste nişte flori care aveau un parfum deosebit şi păreau nişte pămătufuri de culoarea untului. Nu le mai văzusem până atunci.

      Am mers cu ele la mama și am întrebat-o ce fel de flori sunt acelea. Mama  a zâmbit într-un anume fel  şi a zis:  ,,O  tu, ’estea-s sânzâiene! Din florile   ’estea împleteam noi cununi  pe când eram fete de măritat- cum de s-or fi prăsit  prin grădină?”

Vai de capu ei o fost  că eu, ca o mitralieră, m-am pus pă ea: Da cum?; Da ce cununi?; Da, ce-s alea cununi?; Da, ce făceaţi cu ele?; Da, di ce numa fetele de măritat?

Ei – zice ea-  ,, Aşa era un obicei moştenit din bătrâni; multe s-o pierdut că s-o zis că-s lucruri băbeşti şi fără rost; da’ noi ştim, de la bătrânii noştri, că nimnic nu-i fără rost în lumea asta, ci tăte-s cu rost. Că şi florile de sânzâiene, îs flori de leac, ca  şi altele, numa cine le cunoaşte şi le ştie rostul şi boala pe care o lecuiesc”

• Da, cununile mamă, ce-s alea şi de ce le făceaţi?

,,- Apăi uite: Când eram de măritat, ne adunam fetele şi mergeam, în ajun de Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, şi culegeam florile de sânzâiene şi sara, le făceam cununi. Estea-s aşa rotunde ca o coroniţă de regină – doar şi tu îţi mai faci din păpădie şi din ,,ociu boului”- nu-i aşa? No, foloseam o aţă ori o petea colorată ca să le cunoaştem  dimineaţa care-i a fiecăreia. După aia, le puneam în şoşii gardului de-a roata grădinii dar aşa fel încât să nu le deie vântu jos. Dimineaţa, înainte de-a răsări soarele, şi de a să trezi păsrelele să caute mâncare, mergeam şi căutam să vedem ce s-o fi pus pe ele:  vre-o furnică, vre-o albină, vre-un şir*  de păr ori lână…ştiu eu..?!?”

• Şi dacă se aşăza ceva, ce era?

,,- Păi, dacă găsam vre-u şir de păr de mâţ de exemplu, însămna că bărbatu care ne era sortit

ar fi fost îndemânatec la vânătoare, strângător, iubăreţ şi curat. Dacă era şir de lână, atunci precis ne găsam vre-un cioban; Dacă găsam vre-un papainjăn, atunci însămna că omul nostru ar să şie unul căruia i-ar şi (fi) plăcut să aibă  mulţi copii, era mult băgăreţ de samă  – păianjănii au ochi mulţi şti?- şi i-ar şi plăcut straiele şi bogăţâia în casă că doar, păianjănii toată zâua ţăs;

Dacă era o furnică, atunci însămna că omul care ni-i sortit ar şi fost harnic şi puternic, îndămânatec la construit  căşi, şuri, grajduri… şi tot aşa;  dar să şti,  că florile astea de sânzâiene, n-o fost întătdeauna flori.  Ele o fost cândva zâne.

• Dar cum aşa mamă?

,, – Păi  înainte, când oamenii nu aflaseră încă de Dumnezeu, şi că El o făcut lumea, pe vremea când ei încă se închinau la soare, ei credeau că aceste zâne,  pe care le vedeau câteodată prinse în hore în nopţile de vară, ar fi cele mai frumoase, mai curate la suflet fete şi mai isteţe, pe care şi

le-ar fi ales soarele să-i fie slujitoare,  dându-le în schimb puteri nebănuite,   cum ar fi să se facă nevăzute  ori  să urce  şi să coboare pe scara cerului,  atunci când el le-ar fi îngăduit; dar vezi tu, ele nu-s aşa ca oamenii decât în noapte aceia, în rest ele-s   doar aşa ca un fum, ca nişte duhuri.

    Ele se străduiau să nu le vadă oamenii şi de aia,  numa noapte jucau,  iar la hora lor lua parte şi  Luna, care e sora soarelui. De fapt, hora asta e felul în care, ele, se rugau soarelui şi-i mulţumeau pentru toate puterile cu care  El  le-a dăruit.

   Se mai zice că aceste zâne au grijă de recoltele noastre să se facă spornice şi roditoare şi înmulţesc florile şi copacii şi,  toate cele.  De aia nu-i bine să lucrăm când e ziua lor că atunci se supără  şi dau ploi cu grindină,  strâcându-ne recoltele.

   Sunt între ele, unele mai bătrâne, care-s foarte rele şi blesteamă oamenii da, la alea li se zice ,,rusalii”  ori ,,iele” şi astea  apar mai mult pe la ,,Coborârea Duhului Sfânt”,  de-i zâcem noi drept sărbătoarea Rusaliilor. 

   Câteodată,  sărbătorile astea două,   Sânzâienele şi Rusliile,  se găsesc apropiate în calendar  şi atunci, se întâlnesc toate zânele şi cele tinere şi alea bătrâne, prin lunci şi încing hore  şi atunci, mai ales feciorii,  îi bine să şadă prin casă,  că de-i prind  ielele ori zânele  în hora lor,   mulţi înebunesc ori chiar mor,  că rămân fără suflare de atâta săltăreală.

   O fost care şi-o perdut minţile  dacă nu s-o găsit vre-un bătrân să le descânte că doară se zice că o mai luat zânele pe câte unii pe tărâmul celălalt,  iar când o venit, erau cu părul albit şi îmbătrâniţi, numa după câteva zile.

Se zice  că la nişte zâne, odată, le-o fost milă de bieţii oameni şi i-o învăţat descântecul, taina florilor de leac  şi cum să facă leacuri,  da pentru asta Soarele,  tare rău,  le-o  pedepsit că le-o făcut în nişte mici animăluţe,  tare drăgălaşe la privire dar tare urât mirositoare şi le-o blestemat să trăiască ascunse de ochii oamenilor prin scorburi, să mânce numa şoareci şi alte urâciuni iar oamenii să le vâneze pentru blăniţa lor care e uneori roşcată, alteori gri,  iar unele,  au primit puterea de a-şi face blăniţa albă.  Îs tare periculoase animăluţele astea, chiar şi aşa cât îs de mici,  că nu-s mai mari decât o veveriţă. Se cheamă ,,nevăstuici” ori ,,hermine” şi la Rusalii, dacă nu ai grijă se stropeşti bine uşa grajdiului şi ferestrele unde ţii caii la iesle, cu zamă de  usturoi atunci vin herminele astea –  ielele- cum le ştim noi şi  atâta îi chinuie pe bieţii cai: îi muşcă, îi biciuie, îi gâdilă, le înclcesc coamele şi cozile de nu le mai descâlceşti în veci.

De multe ori, stăpânii, le dau drumu pe dealuri ca să nu-i prindă ielele!

    Zice că atunci când Soarele o vrut să le blesteme, zânele  care o destăinuit secretul descântecului,  o încălecat o hergelie de cai sălbateci dar caii le-a azvârlit la pământ şi astfel Soarele le-o ajuns cu blestemul iar de atunci ele mereu vin şi-i chinuie pe bieţii cai,  dacă îi găsesc legaţi,  că atunci nu se pot apăra iar ele se răzbună în voie.

   Şi, ca să-ţi zic şi cu florile de sânzâiene; uite cum o fost: Într-o noapte de vară, Ionuţ, un ciobăînel tinerel, o trebuit să meragă în sat cu ceva ascultare de la baci,   iar drumul lui trecea printr-o pădurice. Obosit de atâta umblet, s-o pus pe burtă să beie apă dintr-un izvor care curgea tocmai  la marginea desişului  iar când să se ridice, o dat cu ochii de zânele care tocmai încingeau hora.     Zânele l-o pus să le cânte că l-or văzut cu fluierul de soc la chimir.

 El  le-o cântat, ele o jucat,  dar la una, la ceie mai mică, aşa drag  i-o căzut  Ionuţ  încât  pe când pica roua şi ar fi fost timpul ca ele să urce scara cerului şi să meargă acasă,  o zâs că ea nu măi merge de pe pâmânt ci să face muritoare şi rămâne cu Ionuţ.

   Apăi să vezi spaimă  pe suratele mai mari ale Sânzâienei, că așa o chema pe ceie mică, că vezi tu,  Soarele n-o vrut dintru început să-i deie voie la ceie mică să coboare pe pământ.

   Soarele, pusese în inima Sânzâienei toate tainele cerului şi depre asta nici măcar soră-sa Luna nu ştia,   dar estea mai mari atâta l-o rugat încât după multă rugăminte şi juruială l-o înduplecat dar le-o zâs că,  dacă o vor pierde, niciodată nu le va mai îngădui să coboare ca fiinţe omeneşti pe pământ. 

   Aşa că  suratele cele mari trebuind să-şi respecte cuvântul dat, au înlănţuit-o cu o funie de iederă pe ceie mică şi aşa au dus-o acasă Soarelui, În timp ce urcau la cer  din ochii Sânzâienei curgeau lacrimi iar unde picau lacrimile ei,   înflorea câmpul când alb când galbăn  umplâmd poiana unde Ionuţ, istovit, o rămas  adormit  de către zâne,  ca să nu  mai ştie ce s-o întâmplat.

  Pe când soarele era sus pe cer, Ionuţ s-o ridicat buimac şi obosât,  întrebându-se unde se află şi ce fel de flori ’or fi acelea că nu le mai văzuse nicicând. Se sâmţa  tare istovit, de parcă ar fi ridicat bolovani de moară.

Ridicându-se într-un cot, văzând iarba uscată lângă izvoraş, ca prin vis, şi-a adus aminte  că seara le cântase unor făpturi nemaivăzute de el până atunci.

O pornit în drumul lui iar povestea lui s-o spus din gură în gură până o ajuns la urechile mele”

  Apăi, dragii mei, nu pot şti dacă povestea o fi fost auzită de mama mea, întocmai aşa, de la vre-o bunică ori străbunică de-a ei, ori  o fi izvodit-o pe loc pentru urechile mele de copil, cum mai făceam şi  eu cu pruncii noştri, dar  poveşti ca asta am mai auzit şi la Tulgheş,  unde am ajuns să locuiesc, măritându-mă cu un tulgheşan.  Vă las mai jos versurile unui cântec izvorât tocmai din povestea pe care tocmai aţi citit-o.

Dragostea nu-i fie-cum

Dragostea nu-i fie-cum….bis

Ea te prinde tot pe drum.  …bis

Dragostea e lucru mare  …bis

Ea prinde pe fiecare.   …bis

Da io-am prins-o făr de vreme

În ajun de Sânzâiene
Când treceam prin lunca mare

Erau zânele-n cărare!

Între ele m-o băgat

Şi m-o luat la frământ.

Când m-am deşteptat în zori

Eram împănat cu flori.

Tuieşât şi dezbumbat

Dintre flori m-am adunat

Tot tocnindu-mi straiele

Şi cătând cărările.

Cumva- n  fire  mi-am vinit

Da  nu-nţălegem nimnic

Ce caut eu  un’ m-am trezât

Şi nu mai cunosc nimnic?

Da tăt am avut noroc

C-o trecut pe-acolo-un om

Şi cu-un şomoiog de flori

Mi-o descântat să nu mor.

Deochiu m-o tăt cătat

Pân-am fost de însurat;

Pe mireasa.draga mea,

Sânzâiana o chema!

     Iac-aşa-i cu dragostea

     Când îi să dai peste ea.

   Şi încălecând  pe iastă dobă, m-oi duce-n  treabă-mi, c-o fost destulă vorbă.

                                                                               Doamne-ajută  şi   pace bună!

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

• Poveste alcătuită, de Rapsod popular –  Lăcrămioara Pop,  din mai multe povestioare auzite în copilărie;
• Muzica – culeasă din Tulgheş de la Rapsod popular Petre Strâmbu; Versurile completate de subsemnata, începând cu al şaselea vers
• Acompaniamentul: fluier – Ştefan Pop; Dobă ţărănească cu strune şi voce – Lăcrămioara Pop.
• Limbajul folosit,(la scrisul poveştii), este acela al graiului din regiunea Topliţa –Tulgheş.

Toate  cele de mai sus au constituit probă de concurs la Festivalul Naţional ,,REGINA SÂNZÂIENELOR” Horodnic de Sus, Suceava-Bucovina în anul, 2021.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

Dicţionar explicativ regionalisme:

petea– fundiţă/panglică

şoş – stâlp de gard

şir* de păr ori lână – cu sensul de ,,fir” de lână sau păr

tuieşât /tuieşit– ameţit/debusolat

dezbumbat– cu hainele în dizordine / dezmăţat/  dizordonat/ descheiat…

tocnindu-mi hainele– aranjându-mi hainele

şomoiog de flori – legătură de flori/ grămăjoară/ bucheţel

Articolul O poveste cu zâne apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dimineaţă mohorâtă de toamnă. Sâmbătă, 14 Septembrie 2024.

Plouă cu găleata! Ştergătoarele de parbriz abia fac faţă! Drumul este anevoios. Mai zicem un ,,Doamne-ajută Cruce Sfântă nu ne potopii de tot” şi încercăm să înaintăm. La o bucată de drum ploaia s-a mai potolit. Ajungem, într-un sfârşit, în faţa Bisericiii Ortodoxe „Înălţarea Domnului” din Voineşti, Covasna. Mulţumescu-ţi Ţie Doamne!

Am ajuns cu bine şi la timp.  De acum aşteptăm să vedem dacă v-a fi, ori nu, posibil să pornim în paradă spre Valea Zânelor după cum era programul.

Nu pot şti ce era în sufletul organizatorilor dar îmi pot imagina…

Formaţiile participante erau în aşteptare, fiecare în mijloacele de transport ori pe sub umbrele, aşteptând.

Pentru două trei minute norii s-au spart şi lumea a început să coboare din mijloacele de transport, să se aşeze în ordine pentru paradă, însă, cerul a început din nou să plângă, cu bogate lacrimi, astfel că am fost nevoiţi să urcăm din nou în maşini şi am pornit, într-o altfel de paradă, auto de data aceasta, spre locul de desfăşurare a festivalului.

Cred că mare credinţă trebuie să fi avut careva că pe măsură ce ne apropiam de poiană, norii s-au subţiat iar pe când am ajuns, deasupra poienii,  norii s-au risipit, ploaia a plecat spre alte zări şi n-a mai revenit nici a doua zi; motiv pentru care parada portului s-a făcut  Duminică, cu formaţiile care erau programate să evolueze în cea de-a doua zi, dar,  cărora li s-au alăturat toţi cei care veniseră  de sâmbătă şi aveau să evolueze şi a doua zi pe scena festivalului.
În festival au participat 16 ansambluri de dansuri, 3 coruri şi 21 de interpreţi de pe tot cuprinsul ţării şi chiar din  Republica Moldova. Impresionant!

Majoritatea formaţiilor de dansuri au avut instrumentiştii în spate; evoluţia tuturor a fost live! Tot respectul!
Invitaţii,  Cornelia şi Lupu Rednic, au făcut un spectacol de zile mari! Am cântat, cu toţii, împreună cu ei la urmă şi tot împreună am jucat horele în jurul focului de tabără care a încheiat prima, din cele două zile, de festival.

Despre prezentatorul festivalului, Gheorghe  Filip nu mai vorbim! A fost şi de data asta, ca întotdeauna,  o cutie fermecată din care, la nevoie,  izvorât-au  versuri subtile sau umoristice, câte un crâmpei de cântec vesel ori de inimă albastră, glume ori vorbe de duh  cu care a  umplut timpul, în care sunetiştii  se străduiau să aşeze tehnica, de la un moment artistic  la altul,  întreţinând publicul, foarte numeros de altfel, într-o perpetuă bună-dispoziţe!
Tehnica de sunet şi meseriaşii de la acest segment merită nota 100*.

Despre organizare,în întregime,  n-am cuvinte!
Totul a fost la superlativ: zâmbete şi vorbe bune! Să tot petreci cu-aşa lume!

Au avut corturi largi, bine ancorate în pământ, cu pereţi pe trei părţi laterale, cu bănci din-destul pentru public;  la  scenă, de asemenea, un cort lung,(încăpeau lejer trei formaţii numeroase), din care urcai direct sub coviltirul scenei; nenumărate amenajamente pentru deservire publică şi multe -multe standuri cu produse tradiţionale! Lumea era protejată de intemperii, indiferent de ce, iar seara când a venit, în toate corturile aveau iluminat electric.

Se vedea, cât-de- colo, că oamenii au lucrat în echipă şi în număr mare, la tot ceea ce înseamnă pregătire unui asemenea eveniment: Cort de prim ajutor la vedere, pompieri, jandarmi, oameni de ordine îmbrăcaţi cu tricouri inscripţionate şi cu ecusoane, încât oricând, dacă aveai o întrebare, ştiai unde să te adresezi etc.

Perimetrul zonei era mărginit de nişte ,,bulumaci” groşi din lemn de vreun metru şi douăzeci cm înălţime, groşi de vre-o 20 cm, scobiţi în partea de sus dintr-o parte în alta,  în care ardeau nişte flăcări de parcă zânele puseseră acolo mii de licurici.

Focul de tabără trona în mijloc, împrăştiind limbi de foc de parcă erau cine ştie câţi balauri prinşi în jocul zânelor,  desenând pe negrul nopţii tot felul de forme roşiatice. Milioane de steluţe de foc împrăştiindu-se de pe pământ, păreau că vor să se înlănţuie într-o horă cu stelele din cer…

Seară de poveste!

Ziua de duminică a fost la fel de frumoasă, poate mai frumoasă, pentru că ne-am bucurat şi de parada portului.

N-a mai fost focul de tabără dar ne-am bucurat de focul cu care ne-au cântat cei din Corul ,,Voineştenii” care au încheiat festivalul, împreună cu care ne-am încălzit sufletele cântând „Ieşi române la lumină”.

Noi, participanţii în festival, am fost trataţi aşa cum o faci cu fraţii tăi iar, la despărţire,  nu am plecat cu mâna goală. Am primit fiecare câte o păpuşă de caş, o „bătruţă” de pălincă şi un colac răsucit, să avem merinde de drum iar în afară de diploma de participare pe format de hârtie, am căpătat, fiecare dintre noi, câte o diplomă inedită,  personalizată prin pirogravură, pe o bucată de scândură,( de fag ori de stejar? Că nu mi-am dat seama dar, de  estenţă tare că e destul de grea). Foarte ingenioasă ideea!

Dincolo de toate, am avut surpriza să-mi întâlnesc foşti consăteni, pe care nu i-am mai văzut de peste 40 de ani,  care fiind veniţi la băi în Covasna au venit să se bucure de acest extraordinar eveniment; iată bucurii provocate colateral. Mulţumim!

Duminica amurgea. Publicul era istovit de aşa îndelungată şi „dulce oboseală”. Bateriile le erau, de acum, încărcate la maxim, cu energie pozitivă, aşa încât oamenii s-au pornit, cătinel dar foarte  bine-dispuşi, spre casele lor.

Mulţi din public ne salutau pe cale spunând: ,,Vă aşteptăm şi la anul, dacă ne-o ţine Dumnezeu cu pace!” – acesta, pentru noi, era premiul cel mare! Am plăcut oamenilor din faţa scenei! Mulţumim Doamne că ne-ai ajutat să ne îndeplinim şi de data asta rostul şi ,,nu  ne-am făcut neamu’ de râs”!

S-a coborât cortina peste cea de-a treia ediţie a festivalului  din Valea Zânelor. Zânele s-or fi ascuns pe sub cetină să se odihnească. Or fi ostenite de atâta horit. Oricum organizatorii mai au treabă. Aşa un eveniment înseamnă muncă, de săptămâni întregi, înainte şi după desfăşurare.

Vă mulţumim, dragilor, pentru toată osteneala şi dragostea voastră frăţească!

Am agonisit amintiri frumoase, pentru anii de la urmă, când paşii ni se vor îngreuna şi n-om mai putea lua drumu-n picioare şi doba-n spate… ce-o vrea Dumnezeu! Dar, dacă El, ne-a îngădui şi-om fi sănătoşi şi ne-oţi mai chema, cu mare drag vom mai veni. Doamne-ajută!

Tulgheş, 17.Septembrie, 2024.

Lăcrămioara Pop, Tezaur Uman Viu protejat UNESCO din anul 2021

Articolul Locuri binecuvântate şi oameni luminaţi la suflet VALEA ZÂNELOR –VOINEŞTI – COVASNA FESTIVALUL DATINA JUNILOR, Ediţia a III-a, 13-15 septembrie 2024 apare prima dată în Ecoul muntilor.