Zilele trecute m-am uitat pe o hartă a personalităţilor (nu intruşii de azi) şi am văzut că cele din Moldova nu prea mai încap; literatură (Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Delavrancea, Alecsandri etc.), muzică (Enescu, Porumbescu etc.), pictură – Luchian, politică… Aici e mai greu. Avem un prim-ministru în persoana lui M. Kogălniceanu, cel de care se leagă Declaraţia de Independenţă, dar şi o perioadă fastă din primii paşi ai României spre modernism. Cine a dat primul domnitor al României?

În mijlocul hărţii am văzut un chip măreţ: cel al lui Ştefan cel Mare – cel mai longeviv domnitor român. Hâtrii zic că Ştefan a apărat România şi după moarte, căci şi-a pus mormântul la Putna şi ruşii n-au mai îndrăznit să vină până la Siret sau Bistriţa.

Cronicarul Grigore Ureche în „Letopiseţul Moldovei” îl vedea pe marele Ştefan astfel: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu se îndepărteze şi pentru aceia rar război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să ridica deasupra biruitorilor… l-au îngropat cu mare plângere la mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul”.

Aş înclina să cred că prima parte a caracterizării lui Ştefan e cam dură, dar în orice există un sâmbure de adevăr. Întotdeauna au fost cârcotaşi, uneltitori şi uzurpatori. Să nu uităm că Bogdan, tatăl lui Ştefan, a fost ucis la o nuntă de fratele lui vitreg, nimeni altul decât Petru Aron. Însuşi Ştefan a scăpat cu viaţă ascunzându-se.

Petru Aron a avut trei domnii şi avea în jur pe boierii susţinători. Ştefan nu putea uita şi ierta. Mai ales că Petru Aron s-a dovedit a fi un domnitor slab, perfid şi oscilant. L-a înşelat şi exclus pe Alexăndrel, căruia îi promisese că vor împărţi domnia, s-a închinat turcilor, a făcut înţelegeri cu polonii…

Începe lungul şir al bătăliilor ce l-au înscăunat şi l-au făcut temut, dar şi respectat de duşmani pe Ștefan cel Mare. Susţinut de boierii loiali lui Bogdan voievod, dar şi de Vlad Ţepeş, fiind discipolul lui Iancu de Hunedoara, la 12 aprilie 1457, la Doljeşti (Dolheşti) Ştefan îl înfrânge pe Aron, care se retrage în Transilvania. Se pare că pe 14 aprilie 1457 Petru Aron se reîntoarce, dar este înfrânt pentru a doua oară la Orbic, lângă Buhuşi.

Moldova era săracă. Unii boieri unelteau pentru a lua tronul, alţii se ploconeau la polonezi, iar cei mai mulţi făceau temenele turcilor. Era nevoie de o mână de fier pentru a pune ordine în ţară şi a tăia poftele liftelor străine sau autohtone.. Aşa că nu e de mirare că unii trădători au sfârşit sub judecata lui Ştefan.

Şi-a întocmit „oastea mică” formată din lefegii. Apoi a atras şi pe ţărani, recompensându-i cu ceva terenuri, făcându-i răzeși, în schimbul „serviciilor”, în vreme de restrişte. Oarecum în ţară se instalase liniştea. Neguţătorii, pe care-i încurajase, aduceau bani în visteria ţării, dar bogăţia atrage „corbii”.

Cetăţile de la graniţă pot fi o rampă de lansare pentru duşmani, dar şi un stâlp de apărare pentru localnici. Graniţele trebuiau întărite şi apărate. Aşa că pe 22 iunie 1962 Ştefan cel Mare atacă fără succes cetatea Chilia, apărată de o garnizoană maghiaro-munteană. Nu renunţă şi, după bătălia din 23-25 ianuarie 1465, Chilia este sub steagul marelui Ştefan. Multe bătălii au urmat. Lupte ce l-au făcut pe Ştefan „Mare”, iar pe noi mândri:

-14-15 decembrie 1467 – bătălia de la Baia cu armata lui Matei Corvin, regele Ungariei – victorie Ştefan cel Mare;

-20 august 1469 sau 1970 – la Lipnic o victorie răsunătoare cu o oaste tătară;

-7 martie 1471 – la Soci, Ștefan îl înfrânge pe Radu cel Frumos, domnul Munteniei, uzurpatorul lui Vlad Țepeș;

-18-20 noiembrie 1473 – la Vodna, același Radu cel Frumos este înfrânt de Ștefan;

-la 24 noiembrie 1473 asediază cetatea Dâmboviței, unde era o garnizoană munteană, asediu încheiat cu victoria domnitorului moldav;

-tot în noiembrie, pe 28, 1473 Ștefan spulberă o armată otomană și un corp de oaste muntean;

-10 ianuarie 1475 – marea bătălie de la Vaslui, Podul Înalt, unde armata otomană și un corp de oaste muntean conduse de Suleiman pașa, beglerbegul Rumeliei suferă o înfrângere rușinoasă;

-26 iulie 1476 – avangarda otomană condusă de același Suleiman pașa este înfrântă de moldoveni;

-26 iulie 1476 – bătălia de la Valea Albă, unde moldovenii conduși de Ștefan sunt copleșiți și înfrânți de armata otomană și oastea munteană a lui Laiotă Basarab conduse de însuși sultanul Mahomed al II-lea. Chiar Ștefan este rănit;

-16 noiembrie 1476 – asediul Bucureștiului – garnizoana munteană – victoria lui Ștefan cel Mare;

noiembrie 1477 –oastea condusă de Laiotă Basarab, domnul Munteniei – victoria lui Ștefan;

-1 iunie 1480 – oastea condusă de Basarab cel Tânăr – victoria lui Ștefan;

-8 iulie 1481 – bătălia de la Râmnic, oastea condusă de Basarab cel Tânăr susținută de armata otomană condusă de Ali-beg și Skender-beg – victoria lui Ștefan cel Mare;

-10 martie 1482 – asediul cetății Crăciuna, garnizoana munteană – victoria lui Ștefan;

-16 noiembrie 1485 – bătălia de la Cătlăbuga, armata otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra – victoria lui Ștefan cel Mare;

-6 martie 1486 – bătălia de la Șcheia, oastea otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra – victoria lui Ștefan cel Mare;

-26 octombrie 1497 – bătălia de la Codrii Cosminului, armata condusă de Ioan Albert, regele Poloniei – victoria lui Ștefan;

-iunie sau iulie 1497 – asediul cetății Podhajce, garnizoana poloneză – victoria lui Ștefan;

-iunie sau iulie 1498 – asediul cetăților Trembowla și Buczacz, garnizoana poloneză, victoria lui Ștefan;

La 2 iunie 1504, în Cetatea de Scaun a Sucevei trecea la cele veșnice, după o lungă, zbuciumată, dar rodnică domnie, Ștefan cel Mare al Moldovei. Grigore Ureche, cronicarul, menționa: ”… l-au îngropat țara cu multă jale și plâng…” Apropierea de mormântul lui Ștefan îți umple sufletul de niște mișcări lăuntrice, cari te transportă în trecutul cel glorios aș țării, condusă de acest extraordinar bărbat, mare erou și mare politic” remarca mai târziu Melchisedec Ștefănescu, Episcopul Romanului, după o călătorie în Bucovina, unde s-a recules la mormântul lui Ștefan.

Am luat aceste date din ziarul ”Lumina”, ce a folosit drept bibliografie Istoria României în date, Constantin Giurescu (1992), editura Crai Nou și Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la Revoluția din 1821, Mihai Manea (1996), Editura Didactică și Pedagogică, București. Și Nicolae Iorga a scris Istoria lui Ștefan cel Mare pe care-l numește ”Sfântul Moldovei”, unde a subliniat legătura sacră dintre voievod și neamul său: ”În clipe grele suspinul și rugăciunea se suiau la dânsul ca la Dumnezeu… Săracul Ștefan-vodă, unde-i să-i vadă?”

Tot gurile rele mai cârtesc, pomenind de unele metehne ale marelui domnitor. Eu zic, mai în glumă, mai în serios că ele trebuie trecute cu vederea pentru că Moldova avea nevoie de oșteni. Și unde mai punem că Ștefan, tradiția spune că după fiecare bătălie ridica sau refăcea câte o mănăstire sau biserică, aducând prinos Domnului pentru sprijinul acordat și pentru sufletul celor ce s-au jertfit în lupte. Și nu au fost puține.

(Va urma)

Ilie ALEXANDRU

Articolul Ştefan cel Mare şi Sfânt (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

M-am apropiat de acesta și parcă îl cunoșteam, dar nu eram sigur. Apoi m-am prezentat, iar acesta mi-a confirmat bănuiala.

Era chiar domnitorul Moldovei de acum câteva sute de ani, marele Ștefan cel Mare. El mi-a propus să mergem la o plimbare pe un vechi câmp de luptă. Am acceptat cu mare bucurie.

Locul nu era departe. Era destul de cald pentru că era începutul verii. M-am îmbrăcat corespunzător. Am luat apă și mâncare.

Pe drum l-am întrebat ceva:

-Tu ai participat la multe bătălii spectaculoase, poți să-mi spui care este favorita ta? Ștefan mi-a răspuns:

-Bătălia de la Vaslui a fost una dintre cele mai mari din istoria Moldovei.

Timpul a trecut și din vorbă în vorbă am ajuns la locul stabilit.

-Aici te-ai luptat cu turcii? Acesta a dat din cap în semn de aprobare. Imediat după asta m-am împiedicat de ceva strălucitor. Am săpat puțin cu mâinile și-am descoperit două monede de aur și o armură spectaculoasă din fier.

M-am despărțit cu mult drag de noul meu prieten, mulțumindu-I pentru mica noastră aventură. Am plecat acasă cu micul meu tezaur pe care l-am dăruit domnului director, care l-a dus la muzeul din centrul comunei.

De atunci merg mult mai des în vizită la muzeu să-mi văd mica mea comoară.

Daniel  Zaharia, clasa a IV-a

Daniel a avut ca temă să redacteze un text, imaginându-și că se întâlnește cu unul din personajele din textul A sau B. Textele erau:

1. ”Legenda Mănăstirii Putna” din volumul “Legende populare românești”
2. Dumitru Almaș, Cetatea lui Bucur.

Învăţător Mihai Panţiru

Articolul LA PLIMBARE CU… ȘTEFAN CEL MARE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cronica oficială maghiară și documentele emise de Sigismund consemnează că armatele regale au înaintat până la reședința domnească, asediind probabil și Cetatea Neamț. La 2 februarie 1395, s-a emis un act de cancelarie „ante castrum Nempchˮ, care constituie prima atestare documentară a cetății.

Primul document care menționează numele unui pârcălab (comandant de cetate) datează din anul 1407. Pârcălabii cetății făceau parte din sfatul domnesc, atât în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), cât mai ales în timpul lungii domnii a lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Dintre aceștia sunt de menționat Șandru, Stanislav Rotompan și Arbore cel Bătrân.

Ca urmare a cercetărilor arheologice efectuate aici în a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost identificate mai multe etape de construcție a cetății. Nu au fost identificate fortificații anterioare, rezultând că prima construcție fortificată datează din epoca domniei lui Petru Mușat. Totodată, au fost descoperite monede din timpul domniei lui Petru I, acestea constituind o dovadă certă că Cetatea Neamț a fost construită în a doua parte a domniei lui Petru I, perioadă în care Moldova a cunoscut o dezvoltare economică și politică continuă.

Primul călător străin care ajunge la cetate este Petre Diodat Baksic, la 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, care reface cetatea, ce a stat mulți ani părăsită, cum ne menționează Baksic.

Bandini, la 1646, o descrie astfel „mănăstire înălțată pe culmea muntelui, care arată mai degrabă a cetate decât a mănăstire, zidul spre răsărit este dublu, cel din afară are 80 de picioare înălțime, cel dinăuntru, 50. Are o lățime, în multe locuri, de 15 picioare. Poarta din afară, suspendată, se ridică odată cu podul mobil, la o înălțime de 50 de picioare de la pământ: podul întors într-o parte are 80 de pași în lungime și 12 în lățime; el se sprijină pe niște stâlpi de piatră înalți de 50 de picioare. Înăuntrul zidului al doilea este capela Sfântului Nicolae, ridicată cu mare meșteșug, îmbrăcată în icoanele strălucind de aur ale Domnului Hristos și a Maicii Sale, ale sfinților apostoli și ai părinților greci. Înăuntru stau monahi de națiune ruteană. Are patru metereze, păzitorii porților sunt pedestrași de ai principelui. Ai zice cu mai multă dreptate că este o cetate decât o mănăstire”.

La 1835, naturalistul Julius Edel, vizitând zona, se opreșțe și la Cetate. Accesul de face pe un „drum foarte comod, în zig-zagˮ, dar edificiul era o ruină și din cauza „boierilor din vecinătate, care au luat piatra pentru casele și mormintele lorˮ. Ruinele i se par mult peste așteptări, cu „forma unui pătrat, cu latura spre miază-zi ceva mai lată decât cealaltă; numai zidul dinspre miază-zi mai are crenele. Intrarea principală se găsește însă pe latura de răsărit, unde mai există încă patru ziduri ascuțite, pe care probabil se sprijinea un pod mobil. O altă intrare se mai găsește pe partea de nord; zidul din această parte este mult mai întărit decât în celelalte părți printr-un parapet și trei reliefuri. Zidurile cetății sunt masive și, ca toate zidurile din evul mediu, sunt din piatră legată cu var. Pe laturile de răsărit și apus se găseau bolți, ale căror urme se mai văd și azi în pereți. (…) În prezent, tot molozul, dărâmăturile și chiar șanturile sunt năpădite de bălăriiˮ.

Billecocq, la 1846, o descrie ca fiind un „cuib de vulturi pe vârful unei stânci prea puţin accesibilă”, prezentând apoi faptele de vitejie ale lui Ştefan cel Mare şi legenda mumei lui Ştefan cel Mare. La 1850-1851, militarul englez James Skeene, vizitând cetatea, o află „situată pe o înălţime ce domină valea râului Neamţ şi acoperă micul târg cu acelaşi nume. Zidurile exterioare au fost total distruse şi azi cu greu le pot fi găsite urmele, dar zidurile interioare încă au rămas la fel ca şi contraforţii unui pod basculant peste o râpă naturală; două turnuri ce flanchează calea de acces nu au fost prea rău afectate; poarta, câteva trepte, o cisternă, bolțile capelei şi catacombele încă pot fi văzute, fapt ce vorbeşte despre vechea glorie a Neamţuluiˮ. Vorbeşte apoi despre gloria cetăţii, în special despre episodul cu asediul regelui polon Jan Sobieski.

În iunie 1884, Mary Walker vizita ruinele cetății, situate „pe o stâncă, patru turnuri la colțuri, contraforturi puternice, iar șantul de apărare era plin de vegetație. Se mai păstrează trei stâlpi ai poduluiˮ.

În trecerea sa spre Mănăstirea Neamț, la 1900, Pittard contemplă în timpul unui scurt popas ruinele Cetății Neamțului, situate pe un versant abrupt, spălate de ploi, care amintesc de bătăliile lui Ștefan cel Mare.

După cum s-a putut observa, trecutul glorios al acestui cuib de vulturi a trezit interesul nu doar al scriitorilor, ci și al călătorilor străini, care au vizitat cetatea atrași de trecutul ei glorios.

prof. dr. Emanuel BĂLAN

Articolul Sub semnul muzei Clio: CETATEA NEAMȚ ÎN VIZIUNEA CĂLĂTORILOR STRĂINI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Această luptă s-a sfârşit cu o „înfrângere de care nu ne vom ruşina niciodată” – cum a spus, atât de inspirat, marele istoric Nicolae Iorga. La Războieni a murit pentru neam şi ţară „floarea armatei Moldovei”. Cu greu a reuşit marele domnitor să se salveze, să strângă din nou armată şi să transforme înfrângerea în victorie, câştigând războiul, păstrând Moldova liberă şi independentă.

Cronicarii vorbesc de câmpul de luptă albit de oasele apărătorilor de ţară. Domnitorul Ştefan cel Mare le-a strâns oasele sub biserica nou zidită pentru ei în anul 1496. Ca să le fie adăpost etern. Toţi la un loc. Nedespărţiţi pentru vecie, cum au fost şi în focul luptelor în care şi-au vărsat sângele. Aşa a luat naştere Biserica Mănăstirii Războieni, singura biserică-mausoleu din ţara noastră.

Daniel Dieaconu

Articolul Mănăstirea Războieni – mausoleul vitejilor lui Ştefan apare prima dată în Ecoul muntilor.

Am început un nou ciclu de articole intitulat „Anchetele noastre” cu o poveste în care aflăm (a câta oară!) cât rău pot face oamenii altor oameni. Nu lipsesc portretele de dascăli, articole de etnografie, mitologie, geografie şi călătorii pe meleaguri româneşti şi străine, prezentări de cărţi realizate de cititori înrăiţi, presă de odinioară, activităţi didactice şi culturale deosebite.

„Pe cărarea vieţii” este o poveste în versuri a centenarului din Bicazul Ardelean Gheorghe Caia, iar rapsodul (şi vornicelul de nunţi) Ghiţă Dandu ne prezintă o „Iertăciune” de la Pângăraţi.

Cristian Vatamanu este alături de noi de dincolo de moarte prin articole sale, la fel şi domnul Profesor Dorel Rusu printr-un interviu oferit lui Alexandru Andrieş.

O bună şi folositoare lectură vă urăm!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 10 – Sub semnul voievodal al lui Ştefan cel Mare! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mănăstirea Horaiţa şi biserica cu opt turle „ruseşti”

Într-o poiană din sprânceana unei măguri din Stânişoara aflăm Mănăstirea Horaiţa. Între 1822-1824, cuviosul părinte Irinarh Rosetti, călugăr de la Mănăstirea Neamţ, cu sprijinul Mitropolitului Veniamin Costachi, ridica prima biserică din lemn a mănăstirii cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”. Înfiinţarea şi consolidarea mănăstirii au fost sprijinite şi de domnitorii Ioan Sandu-Sturdza (1822-1828) şi Mihail Sturdza (1834-1849). Primul i-a dat hrisovul la întemeiere, cel de-al doilea i-a legitimat existenţa, integrând-o între lăcaşurile bugetare ale ţării. Deşi Mănăstirea Horaiţa a fost înfiinţată în 1822, sunt documente potrivit cărora ea datează din secolul XV. Se consideră că la 11 iulie 1428, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, includea şi biserica din Horaiţa în rândul celor 52 de biserici (de mir şi mănăstiri), pe care le supunea jurisdicţional Mănăstirii Bistriţa.

Părintele Irinarh, ctitorul mănăstirii, devine primul stareţ al mănăstirii pe care o va conduce până la 1837, adunând în jurul său aproximativ 70 de călugări. În 1837, cuviosul Irinarh, îmbolnăvindu-se, s-a hotărât să meargă la Locurile Sfinte, pentru a se închina, retrăgându-se pentru restul vieţii sale în Palestina. Cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin, lasă ca stareţ al mănăstirii pe părintele Ermoghen Buhuş, care l-a însoţit de la Mănăstirea Neamţ.  În timpul stăreţiei sale este ridicată actuala biserică a mănăstirii, cu hramul “Botezul Domnului”, a cărei construcţie a început la 1848 şi a fost finalizată la 1867, fiind sfinţită la 20 octombrie de mitropolitul Moldovei – Calinic Miclescu.

La zidirea şi înzestrarea bisericii cu cele necesare au contribuit, pe lângă credincioşi, domnitorii din vremea aceea, Grigorie Alexandru Ghica şi Alexandru Ioan Cuza, şi mitropolitul Calinic Miclescu.

Biserica, având 30 m lungime, 17 m lăţime şi aproximativ 20 m înălţime, a fost construită exclusiv din piatră, numai bolţile sunt din cărămidă. Grosimea pereţilor variază între 1,6 şi 4 metri. În evoluţia arhitecturii moldoveneşti, biserica Mănăstirii Horaiţa, ca stil, este unică, aici fiind prezente elemente din arhitectura romano-bizantină, precum şi influenţe ruseşti în numărul şi configuraţia celor 8 turle. Pictura, în stil neobizantin, pe un fond cărămiziu, a fost executată de Mihai Chiuaru cu ucenicii săi între 1988-1993 şi sfinţită la 4 iulie 1993 de către I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Impresionantă este catapeteasma bisericii, lucrată – după părerea unora – la Viena. Alte surse ne informează că aceasta ar fi fost realizată cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1867) de către unii sculptori în lemn din apropiere. Sculptura în sine relevă ultima supravieţuire a barocului, familiar majorităţii catapetesmelor româneşti din a doua jumătate a secolului XIX. În structura ei se află 3 tipuri de lemn: tei, păr şi tuia. Catapeteasma este unicat în ţară, probabil şi în lume, în primul rând datorită aşezării amvonului – deasupra uşilor împărăteşti – amvon care, în tradiţia Bisericii, îşi are locul în partea de Nord şi nu în Est, cum se află aici. În al doilea rând, datorită dispunerii neconforme cu tradiţia ortodoxă a două registre: registrul sfinţilor apostoli, de-a lungul unui bandou semicircular ce are în centru icoana Deisis, şi registrul profeţilor Vechiului Testament, în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viţă de vie din lemn sculptat, aurit, ce se ridică de la extremităţile catapetesmei până deasupra amvonului.

Odorul cel mai de preţ al mănăstirii este icoana Maicii Domnului “Izbăvitoare de secetă” – făcătoare de minuni. Distinsă ca valoare artistică, realizată în prima jumătate a secolului XVIII, ea provine din vechea biserică de lemn a Horaiţei (1824). Îmbrăcămintea în argint a icoanei a fost realizată în a doua jumătate a secolului XIX.

Pe latura nordică a complexului mănăstiresc se află paraclisul “Sfântului Ierarh Nicolae” în care se oficiază sfintele slujbe în timpul iernii. El a fost construit între 1850-1852, în timpul stăreţiei  arhimandritului Ermoghen. Tot în timpul cuviosului părinte Ermoghen Buhuş a fost construit şi turnul clopotniţă (1853-1855), la al cărui prim nivel a fost făcut un alt paraclis, de dimensiuni mai mici, care poartă hramul Mănăstirii “Pogorârea Duhului Sfânt”.

La Horaiţa a fost surghiunit principele Carol, fiul regelui Ferdinand şi al reginei Maria, după fuga sa la Odessa şi căsătoria morganatică cu Zizi Lambrino din 1918. A stat aici 75 de zile şi s-au păstrat, după spusele călugărilor bătrâni, obiecte de mobilier aduse atunci pentru confortul său.  Pedeapsa sa nu a fost una grea, ci prilej pentru prinţ de chiolhanuri şi partide de vânătoare.

Mănăstirea Horăicioara

Mănăstirea Horăicioara sau Horaiţa Veche – “un adevărat cuib de vulturi aninat în crăpătura unei stânci aeriene”, după cum spunea scriitorul Calistrat Hogaş, rememorând ale sale amintiri dintr-o călătorie efectuată aici în vara anului 1881 – ia fiinţă în a doua jumătate a secolului XV (1466), după cum menţionează tradiţia orală consemnată în tinda bisericii. În 1480, Arhimandritul Chiriac, la porunca Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, ridică, din lemn, prima biserică a acestui aşezământ monahal, cu hramul “Buna Vestire”. Astăzi, locul Sfintei Mese a bisericii de la 1480 este marcat de o lespede de piatră pusă în 1937 cu cheltuiala soţilor Epifanie şi Aglaia Curcut din satul Mitocul Bălan.

Mănăstirea Horăicioara se află la 900 m altitudine într-un cadru natural deosebit de pitoresc. Biserica actuală a fost ridicată din piatră, în 1868, de către Arhimandritul Ermoghen Buhuş – stareţul mănăstirii – şi sfinţită la 20 octombrie de arhiereul Isaia, episcop vicar al Episcopiei Romanului. În biserică se află o icoană a Maicii Domnului, cunoscută ca făcătoare de minuni. Catapeteasma bisericii, în stil gotic şi de dimensiuni reduse, a fost confecţionată, probabil, cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1868).

Schitul Bouleț – un mic lăcaş de smerenie ascuns în codri

Vasile, fiul lui Dumitru și Maria Ghindăoanu, a lăsat devreme cele lumești și și-a îndreptat pașii spre cele duhovnicești, devenind monah cu numele de Victor. Pașii l-au purtat în Schitul Codrii Pașcanilor, unde s-a ocupat de multe lucrări ale mănăstiri de acolo, chilii și o început o maiestuoasă biserică (din 1993, din 1991 până atunci fiind schit de maici). De aici, a plecat în Dobrogea, pe calea ocrotitorului și încreștinătorului ținutului românesc, Sfântul Apostol Andrei. Nimic, însă, nu s-a putut compara cu dragostea de ținuturile natale, cu liniștea codrilor Neamțului, fapt care îl determină pe părintele Victor să se întoarcă în satul natal, iar tatăl său să doneze Mănăstirii Almaș proprietatea pe care o avea lângă pârâul Bouleț, iar aici s-a ridicat o mică bisericuță, cu trapeză și mai multe anexe.

Construcția a început în 2014, dar în scurt timp a evoluat destul de mult, părintele, prin glasul său dulce și plin de înțelepciune, reușind să atragă mulți ctitori și sprijitori ai acestui sfânt lăcaș.

Articolul integral în Mesagerul de Neamț aici.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

Articolul Istorie şi poveste de la Ştefan cel Mare la Principele Carol apare prima dată în Ecoul muntilor.

Geneza muntelui este ilustrată astfel: „Se spune că Satana vroia să ajungă până sus la cer. A suflat o zi şi-o noapte de-a rândul de s-au strâns mulţime de piatră grămadă. Când a vrut dracul să se urce spre cerul din care fusese alungat, Dumnezeu a blagoslovit şi a pus mâna pe muntele care s-a clădit – Ceahlăul. De atunci, Ceahlăul este muntele lui Dumnezeu, cel pe care a pus mâna şi l-a sfinţit”.

O mitologie plină de… draci

Din punct de vedere daimonologic, muntele Ceahlău oferă câteva secvenţe epice, dar fiinţele mitice implicate sunt mai puţine: vrăjitoarele şi strigoii, lipsind moroii, pricolicii sau spiriduşii. Vrăjitoarele profesau o formă de cult a diavolului şi periodic se făceau evocări şi invocări ale diavolilor în locuri speciale. Făceau din şapte în şapte ani pelerinaje secrete în locuri arhaice în anumite coclauri ale munţilor Retezat, Godeanu şi Ceahlău, după o credinţă din Evul Mediu. Gheorghe Asachi a cules legenda „Turnu lui Butu – imitaţiune”, în care povestea se desfăşoară în timpul lui Alexandru cel Bun. Butu, care a murit într-o luptă, este adus de dincolo de moarte de o „hârcă vrăjitoare” la cererea logodnicei sale Ana, sub formă de strigoi. Cântatul cocoşului întrerupe zborul lui Butu şi al Anei deasupra Ceahlăului, prefăcându-i în stane de piatră. Cântatul cocoşului, prezent în mai multe legende geografice, are un efect benefic, încheie noaptea şi activităţile malefice şi distructive. De la Asachi, legenda lui Butu, transformat în strigoi, a cunoscut o destul de mare răspândire. Se crede că Mihai Eminescu, călător şi el pe aceste locuri, şi-a găsit izvor de inspiraţie pentru una dintre cunoscutele sale poezii, „Strigoii”. În poem apare credinţa că într-una dintre peşterile muntelui şi-ar fi aflat odihna marele preot Deceneu. Arald, protagonistul poemului, pleacă în căutarea unui vraci spre a reda viaţa logodnicei care murise. Ajuns la poalele muntelui, află:

„Pe-un jilţ tăiat în stâncă ţapăn, palid, drept

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân,

De-un veac el şade astfel, de moarte uitat, bătrân;

În plete îi creşte muşchiul şi muşchiul pe a lui sân,

Barba în pământ i-ajunge şi genele la piept”.

Preotul cel păgân coboară în peşteră şi imploră ajutorul lui Zalmoxis. Arald îşi dăruise sufletul forţelor întunericului şi periplul său de strigoi în lumea pământească se încheie odată cu strigătul “cocoşului răguşit” şi Arald este primit în mormântul deschis de bătrânul preot.

Un alt mare om de cultură, de această dată francez, Alexandre Dumas-tatăl, a fost oaspete al Ceahlăului, al Palatului Cnejilor Cantacuzini. Această legendă a lui Butu se pare că a stat la baza conceperii romanului „Strigoiul Carpaţilor”, în care personajele sunt o poloneză din Sadomir, o zonă plină de legende şi superstiţii, şi nişte tineri boieri, stăpâni ai moşiei Hangului. Unul dintre ei se transformă în strigoi şi puterea lui este învinsă doar de spiritul creştin şi prin sacrificiul fratelui său.

Cum se nasc legendele?!

Legendele Ceahlăului se constituie într-o adevărată geografie spirituală prin plăsmuirile munteanului referitoare la originea şi toponimia stâncilor, apelor, poienelor. În conceperea legendelor care vorbesc de apariţia formelor naturale de relief, creatorul popular porneşte de la observarea unor caracteristici particulare a lor. Aceste caracteristici le asociază unor elemente reale. Odată analogia făcută, în jurul ei se naşte legenda. Omul din popor vede o stâncă ce seamănă a chip omenesc şi rămâne impresionat. Conformaţia stâncii îl ajută în actul său creator: a fost o fiinţă omenească. Se naşte un „de ce?”. Metamorfoza, trecerea fiinţei umane în regnul mineral, este ireversibilă. A fost încorporată în mitologie şi literatură, devenind fapt de artă. Apare în basme, cântece epice şi cu o frecvenţă deosebită în legende etiologice. Munteanul ajunge lângă stânca Dochiei, bea apă izvorâtă dinăuntrul ei şi se miră de asemănarea ei cu corpul unei femei. Încearcă să răspundă „de ce”-ului. Vede în această metamorfoză un blestem, o pedeapsă pentru nesupunere, făcând, e posibil, o corespondenţă cu faptul biblic al transformării femeii lui Lot în stană de sare. De cele mai multe ori intervine voinţa unor fiinţe mitice cu puteri suverane, în cazul nostru Zalmoxis, Duhul muntelui, Dumnezeu. În apariţia unor forme naturale, de multe ori sunt implicaţi şi strămoşii mitici ai omului, căpcăunii sau uriaşii.

În cazul Pietrei Teiului s-a născut un alt fel de „de ce”. Care este provenienţa acestei stânci izolate pe malul Bistriţei departe de orice formaţiune stâncoasă?! Asemănarea cu stâncile de pe vârful Ceahlăului l-a ajutat pe creatorul popular anonim. Era nevoie însă de o intervenţie supranaturală. Și aşa a apărut dracul, care şi-a pus în gând să înece lumea, după ce a făcut o înţelegere cu Dumnezeu, într-o legendă culeasă de Alecu Russo, sau o nefastă trinitate Noureanu, Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne, sub patronajul lui Scaraoţchi, într-o legendă publicată în revista „Albina” din 1897. Imagini din textele legendare cosmogonice apar în legendele etiologice geografice, iar Piatra-Teiului devine opera diavolească a lui Scaraoţchi, dar printr-o răsturnare valorică, intenţiile malefice se convertesc în act creator, iar gestul răuvoitor are drept final apariţia stâncii pe malul Bistriţei. Uneori, există şi relatări legendare în care geneza formelor de relief nu implică participarea unor fiinţe mitice şi exemplificăm prin „Stânca Cojocarului”, o dragoste neîmplinită îl face pe protagonist să se arunce de pe stâncă, Piatra Corbiţei (urmărită de tătari, fata se aruncă de pe stâncă în apa Bicazului), Poiana Tătarilor, legende care izvorăsc din realitate şi rămân la nivelul verosimilului, fără o dimensiune fantastică. Prin aceste legende geografice se încearcă explicarea toponimiei şi, în acelaşi timp, apariţia unor forme naturale. De obicei, originea este în prim-plan, şi în planul secund, toponimia.

În cazul legendelor toponimice, creatorul se concentrează spre atribuirea numelor. Acţiunea se petrece în jurul unui obiectiv geografic, sau acesta este finalul acţiunii, iar toponimului i se ataşează numele eroului, în alcătuirea toponimului intrând forme genitivale: Stânca Corbiţei, Stânca lui Cobal, Stânca Cojocarului sau Stânca Dochiei.

Domnitori, boieri şi haiduci legendari

Imaginaţia populară se opreşte uneori asupra unor domnitori iubiţi şi Ştefan cel Mare este cel mai des întâlnit sau asupra unor haiduci, eroi justiţiari, deseori înzestraţi cu calităţi fantastice, haiducul devenind chiar un personaj de basm. Regiunea aceasta de la graniţa veche a Moldovei, situată în mijlocul Carpaţilor, a fost sălaşul multor haiduci şi-i amintim pe Vasile cel Mare, Ion Pietraru sau Ştefan Bujor. O legendă veche spunea „că lângă stânca mare de lângă apa Bistriţei s-au oprit haiducii din banda lui Vasile cel Mare să-şi împartă prăzile. S-au cinstit şi cu un urcior cu vin şi au început şi întreceri în putere şi iscusinţă în mânuirea armelor. S-au pornit să arunce baltagul, fiecare cât putea de sus. Vasile cel Mare a aruncat baltagul până în vârful stâncii, unde s-a înfipt. Nu la mult timp, acolo a ieşit un pui de tei şi haiducii i-au zis Piatra Teiului…”

Textele de legendă nu trebuie înţelese ca nişte pagini de cronică orală anonimă, dar nici o abstrare a adevărului atestat de documente şi acest fapt este caracteristic şi legendelor istorice, religioase sau etiologice. Memoria populară ignoră faptul obiectiv, detaliul concret, dar reţine şi perpetuează situaţii şi comportamente specifice unor perioade sau relaţii sociale, ce sunt prezentate de cele mai multe ori cu acurateţe. Ion Găvănescul afla în perioada interbelică o legendă despre Butu, în care sunt prezentate luptele cu teutonii ale polonilor sprijiniţi de moldoveni, iar Butu a fost într-adevăr unul dintre boierii lui Alexandru cel Bun. Dar acţiunea este fantastică. Se face apel la evenimente istorice majore şi la personaje istorice de legendă: Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Petru Rareş. Ar fi exagerat un demers ştiinţific de reconstituire a adevărului istoric după evenimentele legendei şi, de asemenea, imaginea unei personalităţi istorice nu poate fi suprapusă personajului legendar. Ne dorim să surprindem fărâma de adevăr istoric, dar cel mai important este să ne bucurăm de frumuseţea poveştilor născute din măsura şi bunul gust al nemţeanului de la munte. (Prof. dr. Daniel DIEACONU)

Articolul Legendele Muntelui Ceahlău (II) / L-a vrut dracul, dar a devenit Muntele lui Dumnezeu apare prima dată în Ecoul muntilor.