Primele știri documentare referitoare la această îndeletnicire, păstoritul, în această zonă (Bicaz – Valea Bistriței – Bistricioara) datează din secolul al XV-lea și sunt în legătură cu întărirea proprietăților mănăstirești asupra anumitor locuri. În epoca feudală, în această zonă, mijloacele de producție, inclusiv pământul, cu toate bogățiile sale naturale, au aparținut mănăstirilor și boierilor.

În secolul al XVI-lea se întărește proprietatea mănăstirească asupra unor terenuri ce fac azi parte din zona noastră. În acea vreme, creșterea animalelor constituia ocupația de bază a populației din ținutul Neamțului. Printre zonele cele mai bogate în oi ale Moldovei la sfârșitul secolului al XVI-lea se numără și ținutul Neamțului. Mănăstirea Bistrița a avut în această perioadă proprietăți în zonă și era și-n același timp posesoare de bălți și în alte locuri.

În secolele XVII-XVIII, proprietatea asupra pământului continuă să fie mănăstirească și boierească. Alături de mănăstirea Bistrița mai sunt amintite în documentele vremii mănăstirile Pionul, Hangul sau Buhalnița. Dintre boieri ajung să stăpânească moșia Hangului Boierii Cantacuzini. Creșterea animalelor constituie ocupația principală a populației. Drept consecință, stăpânii feudali luptă permanent pentru obținerea de poieni, pășuni și fânețe.

După relatările informatorilor vârstnici, în a doua jumătate a secolului trecut, numărul celor care posedau peste 100 de capete de oi și 20-30 vite cornute mari era foarte mic. Ei constituau vârfurile înstărite ale acestor sate, chiaburimea. Locuitorii săraci, care alcătuiau masa populației, aveau în medie 15-20 de oi, o vacă sau două cu lapte, uneori doi juncani.

Spre deosebire de populația locală, crescătorii de animale originari din Transilvania, care practicau transhumanța și își mânau animalele la vărat în diferite regiuni ale Carpaților Orientali, inclusiv în zona Neamțului, posedau un număr mare de animale.

  Păstoritul se confundă cu vechimea poporului român a cărui unitate s-a menținut prin viața de păstor, singura posibilă de cadrul natural al Carpaților. La 1920 în 24 septembrie statul a stimulat creșterea animalelor dând o Lege prin care se înființau pășuni comunale prin utilizarea poienilor și a golurilor de munte.

Creșterea oilor de munte, îndeosebi rasa țurcană, cea mai răspândită și mai perfect adaptată în toată România, a cunoscut vechi tradiții în satele noastre.

Păstoritul se desfășura astfel: în luna mai oile erau urcate la munte, se făcea trierea, miii, sterpele, cârlanii și berbecii care pășunau separat de „mânzări”. Viața la stână era bine organizată și condusă de  „stăpânul de stână” și baciul, care țineau contabilitatea amănunțit de la simbria ciobanilor, la alimentele necesare și la pășunile de pe raza stânii.

Activitatea zilnică la stână implica un volum mare de muncă pentru mulsul oilor de trei ori pe zi, din laptele obținut se făcea cașul, urda, jântuitul, se calcula cantitatea de brânză fiecărui proprietar.

Laptele se mulgea în găleți de lemn, se punea în budacă, se fierbea în căldare, jântuitul se ținea în bărbânță și budăi, fedeleșul era pentru ținut jintița acră, donițele erau pentru muls vacile, linguroiul servea la facerea cașului.

Răscolul oilor se făcea, prin tradiție, la 14 octombrie (Sf. Paraschiva) cu încheierea activității stânii, când proprietarii de oi și le alegeau după însemnele făcute din primăvară, iar această activitate se încheia cu bine pentru toți de cele mai multe ori.

Roxana Gabor-Tănase

Articolul Păstoritul – o îndeletnicire ancestrală apare prima dată în Ecoul muntilor.

Voi descrie numai primul vis, împlinit numai parțial și pentru o foarte scurtă durată, de numai o săptămână. Dorința mea era justificată deoarece iubeam foarte mult toate animalele din gospodărie (un cal, două vaci, patru oi și doi-trei cârlani), dar în primul rând mieii, cu care mă jucam primăvara în neștire. Șeptelul familiei care urma să meargă vara la stână era foarte modest (o vacă și patru oi) așa că și sansele mele de a ajunge strungar erau corespunzătoare, adică aproape nule. Nu mai vorbesc de faptul că (eu nu știam) aveam un concurent redutabil chiar  în familie, pe fratele mai mare Simion, dar nu la funcția minoră de strungar, ci una mai importantă de cioban, la mânzări sau la vacile cu lapte.

Pe la începutul lui mai, când urmau să fie urcate vitele la stâni, mama mă întrebă de ce ţin neapărat să lucrez ca strungar la stână: „Tu știi, copiii aceia de la stână, strungarii şi vițelarii sunt rude apropiate ale ciobanilor, care au grijă de ei, îi protejează. De tine cine va avea grijă? Permanent or să-ţi găsească ceva de făcut. Vei fi permanent sluga tuturor. Or să-ţi spună mereu: Costică, găleţile de apă sunt goale, se usucă şi crapă. Ia trimite-le repede la izvor, care nu-i deloc aproape. Când vii cu apa, îţi vor aminti că nu sunt lemne crăpate pentru fiertul zerului şi vei fi invitat să faci tu această treabă, care nu este chiar uşoară. Sâmbăta îţi vor aminti că este ziua în care  trebuie dus tainul săptămânal ciobanilor de la sterpe, până te hodineşti, fă bine şi ia rucsacul cu merinde şi du-l  că trebuie şi ei să mănânce. Şi dacă tot faci drumul până acolo, ia şi fedeleşul cu zer acru, să-şi mai facă şi ei o sorbitura (jântiţa), dar să nu uiţi să le duci şi budâiu cu lapte acru proaspăt.  Seara când se  termină treaba  şi toţi se pregătesc de culcare, în stână, cine va fi trimis să doarmă în coliba sordidă de la focul oilor? Costică, bineînţeles. Acolo, împreună cu câinii, vei fi primul care vei face cunoştinţă cu lupii, aflaţi în tranzit prin zonă şi care vor dori să facă o vizită oilor din nimăt, să vadă cum se odihnesc. Stai, băiete, acasă, deoarece sunt multe lucruri de făcut în gospodărie şi nu vreau ca tu să fii sluga tuturor”.

Realitatea era cu totul alta pe care eu nu o ştiam. Mama aranjase din timp cu stăpânii mari ca fratele meu mijlociu, Simion, mai mare decât mine cu 6 ani, să lucreze în vara aceea la stână, dar nu ca strungar, ci pe un post mai important, să îngrijeasca şi să mulgă vacile cu lapte, adică văcar. Era normal ca eu să nu am nici o şansa de a deveni strungar.

Pe la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena,  Simion a luat vaca din familie destinată stânei, oile şi cârlanii şi a urcat la munte şi până pe la sfârşitul verii nu l-am mai văzut pe acasă. Pe  vremuri era obiceiul ca atunci când un cioban primea simbria pentru munca prestată, el  cobora în sat, într-o permisie,  unde rămânea câteva zile, de obicei o săptămână.

Pe la sfârşitul lunii august am primit vestea că Simion urmează să primească simbria şi că cineva din familie să meargă cu calul pentru a o transporta acasă. Arsinte, fratele meu mai mare, urma să efectueze acest transport. ŞI cum el ştia foarte bine cât de ahtiat eram eu pentru excursii în cele mai dosnice coclauri, cum Bâtca Ortoii era foarte aproape de vârful Budacului, cel mai înalt vârf din munţii Bistriţei (1860 m) locuri pe care eu nu le vizitasem încă, a hotărât să mă ia cu el. Dimineaţa a întărniţat calul şi am plecat la  drum.

Doamne, ce excursie minunată am efectuat în acea zi până în Bâtca Ortoii, câte imagini excepţionale am văzut pentru prima dată, care mi s-au tipărit în memorie pentru toată viaţa, câte lucruri interesante mi-a povestit despre cele văzute. A fost cu adevărat o excursie de vis. Ajunşi la stâna, din discuţiile lui Arsinte cu baciul stânei, am aflat o veste proastă. Simion nu putea veni cu noi în sat, deoarece ciobanul care luase simbria înaintea lui nu se întorsese la stână. Soţia lui avea ceva probleme urâte cu sănătatea. Dacă Simion ne-ar fi însoţit în sat, însemna că două persoane de bază din stână, doi mulgători ar fi lipsit, ceea ce ar fi deranjat mult activitatea stânii. Pentru a rezolva totuşi problema, baciul i-a propus lui Arsinte ca eu să rămân la stână în locul lui Simion, până se întoarce ciobanul coborât în sat. Eu eram în al nouălea cer de bucurie.

Arsinte răspunde:  „Bine, dar el nu ştie  să mulgă oi şi nici vaci, are doar zece ani!”. „Nu-i nici o problemă, ciobanul de la vacile sterpe, un tânăr de vârsta lui Simion ştie să facă această treabă, vine la stână, iar Costică  merge în locul lui”. Am fost întrebat dacă accept propunerea, eu am răspuns cu gura mare DA. Nu am ajuns strungar, ci văcar la sterpe. Vorba ceea la vreme de secetă e bună şi grindina.

În acea vreme vacile şi oile sterpe nu locuiau la stână, la un loc cu cele cu lapte, ci într-un loc separat, în Piciorul Ortoii, cam la un km jumătate de stână. Şi locul de păscut  era separat, sterpele păşunau în Cracurile Ortoii. Pârăul Ortoaia are multe izvoare, situate în partea superioară a unui uriaş amfiteatru, format între vârful  munţilor Budacu, groapa Opchioarei şi vârful Ţurana.

La baza amfiteatrului era atunci pădurea seculară de molid, apoi pe măsură ce avansai în altitudine copacii erau tot  mai mici şi mai rari, după care urma zona alpină, cu mult afiniş. Aproape de limita pădurii de molid se aflau foarte mulţi scoruşi, ale căror fructe coapte toamna formau o frumoasă bandă roşie, pe fundalul verde. Împreună cu afinile, pe care atunci nu le prea culegeau oamenii, decât pentru puţina dulceaţă,  constituiau un excelent aliment pentru urşi.

În acest uriaş şi superb amfiteatru urma să-mi desfăşor eu activitatea de cioban la sterpe în săptămâna următoare. Am fost instruit asupra celor ce trebuia să fac în noua mea calitate. Dimineaţa să scot vitele din ocol, să plec cu ele la păşunat în Cracurile Ortoii, să am grijă de ele toată ziua, să nu se împrăştie pe teren prea departe, iar către seară să le adun, să trec cu ele obligatoriu pe la unul din izvoare, unde era o troacă foarte mare, din care se adăpau, apoi să le aduc pe toate la ocol, unde aveam şi coliba de dormit, împreuna cu colegul de la oile sterpe. Mi-au repetat să le număr, să fie prezente toate cele 27 de capete (vaci sterpe, juninci şi tăuraşi). Mi-au amintit, în treacăt, că în zonă  îşi face veacul  un urs, dar să nu-mi fie teamă, este un puiac de doi ani, care nu are treabă cu vitele nici cu mine. Are destule afine, merişoare şi scoruşe delicioase de consumat şi nu atacă vitele sau oamenii.

Un eveniment nostim cu ursul în cauză se petrecuse cu câteva zile înainte de sosirea noastră la stână şi era povestit cu mare haz de către toţi ciobanii: un grup numeros de femei din Mădei a venit la stână să recupereze porcii, care văraseră aici. Dimineaţa au plecat cu turma de porci de la stână prin Piciorul Ortoii, apoi au ajuns în şoseaua făcută de austro-ungari în timpul primului război mondial. Turma de porci se pornise bine la drum. Totuşi o femeie din grup mergea înaintea lor, mai mult cu spatele înainte şi lăsa boabe de porumb ca să atraga porcii. La un moment dat cum turma mergea déjà liniştită, din târşete coboară un urs, la câţiva metri de porci, se opreşte în drum şi admiră peisajul deosebit de apetisant. Porcii s-au împrăştiat ca potârnichele, iar urletul disperat în cor al tuturor femeilor, se pare că l-a speriat puţin şi pe urs, deoarece a părăsit imediat locul. Îşi poate imagina oricine  prin ce clipe groaznice a trecut femeia care împrăştia grăunţe de păpuşoi, când s-a trezit cu ditamai ursul lângă ea?

După cină în care m-am înfruptat cu unele bunătăţi din stână, m-am culcat tare îngândurat de cele auzite, dar mai ales cum mă voi descurca în noua postură. Nici gând să renunţ la o asemenea ocazie. A doua zi dimineaţa, cu noaptea în cap, am plecat la noul, sau mai bine zis la primul meu loc de muncă, să-l prind la colibă pe cel care urma să-l înlocuiesc. I-am spus de ce am venit, a înţeles, mi-a predat turma de 27 de de animale, mi-a mai dat câteva ”indicaţii preţioase” după care a plecat urgent la stână. Eu am luat micul dejun cu noul coleg de muncă. In meniu, mămăliga cu brânză (caş), urdă şi ca sorbitura – jântiţă  acră. Am constatat ulterior că acelaş meniu l-am avut toată săptămâna. Mai era un budâi cu lapte tare acru, de care nu se atingea nimeni. Meniul nu era variat, dar era bun şi pe îndestulate, dacă ţinem seama de seceta cumplită din acel an din Moldova şi foametea care începea să se arate deja. După aceea am plecat fiecare separat cu turmele la păşunat, eu cu vacile sterpe, el cu mioarele, cârlanii şi berbecii.

Prima zi de ciobănie, contrar aşteptărilor, a fost tare plicticoasă. Nu aveam un briceag cu care să scrijelesc o bâtă, cu numele meu, cum obişnuiesc să facă ciobanii, nu aveam un fluer pe care să-l chinuiesc, încercând să învăţ singur să cânt la un asemenea instrument, nu aveam un baltag cu care să tai copacii doborâţi de vânturi în calea animalelor. Toată ziua am numarat de sute de ori  cele 27 de animale, de teamă să nu pierd vreo una. Cum dădea un tăuraş după un târş sau după un dâmb şi mie nu-mi ieşea la număr, plecam imediat în căutarea lui şi-l aduceam la ciurdă. În restul timpului urmăream traiectoria soarelui pe cer şi apreciam cam cât este ora, deoarece nu aveam ceas, deci plictiseală mare.

Doar în ziua a patra plictiseala mi-a fost deranjată de un urs, probabil acelaşi de la întâlnirea cu porcii, deoarece era tot unul nu prea mare, cam în aceeaşi zonă, a coborât din muntele Budacu. Vitele s-au speriat puţin, l-au ocolit cu grijă şi priviri bănuitoare. Mai mult m-am speriat eu, am strigat din toţi plămânii, dar nimeni nu m-a auzit. Nici chiar ursul nu m-a băgat în seamă, deoarece şi-a văzut de drumul lui. In ziua a VI-a a venit titularul postului, eu mi-am terminat activitatea, nu de strungar, ci de văcar la sterpe, care a fost totuşi instructivă pentru mine. Mi-am dat seama că la stână este foarte mult de muncă pentru un copil şi mama avea perfectă dreptate când spunea ca aş fi fost sluga tuturor acolo, aşa că m-am potolit cu strungăria.

In concluzie, din câte îmi aduc aminte, am avut visuri foarte puţine  şi extrem de modeste, dar am avut ulterior realizări, aş zice eu uluitoare, pentru un copil orfan de tată de la vârsta de patru ani, cu alţi patru fraţi şi surori mai mari, toţi minori, cu o mamă neştiutoare de carte, copil provenit dintr-o familie mai mult decât modestă din punct de vedere material, ca să nu zic altfel, în  timpuri deosebit de grele, războiul şi ce a urmat acestuia în ţara noastră, foametea din Moldova anilor 1946 – 1947, ei bine, acest copil s-a folosit de toate facilitățile care i-au apărut în față, respectiv crearea unui gimnaziu în comuna natala Borca, apoi a unui liceu, în aceeași comună, ale căror cursuri le-a absolvit cu brio. Din motive independente de voința sa a întrerupt de două ori școala, în total pe o durată de cinci ani, dar când au apărut condiții favorabile le-a reluat.

În ultima întrerupere de trei ani a liceului, deși aveam pregătirea necesară atunci să ocupe un post de funcționăraș, ca ajutor de băgător de seamă pe la primărie sau scriitor de lozinci mobilizatoare pe garduri, la căminul cultural, cum se practica în acele vremuri, am preferat să prestez munci fizice deosebit de grele, iarna ca muncitor în pădure, vara ca plutaș pe Bistrița. Munca în pădure la fasonat, la tras sau stivuit, era extrem de grea, epuizantă, fără nici cel mai mic element de mecanizare, dar mai ales plătită la tarife de batjocură, Nu erau rare cazurile când aflam ca unii colegi care aveau o familie mai numeroasă și lunea luau un tain mai serios de la magazie, pentru a duce și copiilor ceva alimente, la sfârșitul lunii când  se făcea răfuiala se trezeau că au rămas  datori.

Vara am căutat să îmi însușesc cât mai repede și bine tainele plutăritului și am reușit. Pregătirea intelectuală, dar mai ales forța fizică în devenire mă făceau să mă visez un plutaș desăvârșit, un fruntaș în producție, un stahanovist, cum se spunea atunci. Dar zilele plutăritului pe Bistrița erau numărate. Într-un singur deceniu (1950 – 1960) acesta a trecut de la apogeu, în timpul Sovromlemnului, la agonie și dispariția totală în aval de Bicaz, la 30 iunie 1960. Perioada a coincis cu construcția barajului de la Bicaz. Aceasta evoluție rapidă a plutăritului pe Bistrița m-a trezit la realitate, mi-am dat seama că meseria nu mai are  nici un viitor.

Minele de uraniu de la Crucea și Barnar, apropiate de casă şi unde se câștiga bine, nu mă interesau, îmi era groază de munca în subteran, iar silicoza începuse déjà să fie prezentă printre consăteni. Trebuia găsită urgent o soluție, deoarece peste un an venea încorporarea, cu trei ani petrecuți pe șantierele patriei, cum se practica atunci, după care Dumnezeu știe ce putea urma.

In comună se crease un liceu. Alexandru Țăranu, fostul meu profesor de fizică din gimnaziu, insista să mă înscriu și să termin liceul. M-am interesat despre o asemenea soluție, dar mi s-a răspuns că nu se poate, sunt prea bătrân, voi fi un factor destabilizator în școală, voi învăța colegii de clasă, mult mai mici ca vârstă numai prostii. Profesorul Al. Ţăranu mi-a spus să fac o cerere documentată, să i-o predau, că de restul se ocupa el. Și s-a ocupat. Secția de învățământ a regiunii Bacău, de care aparținea Școala Medie Mixtă, cum se  numea atunci liceul din Borca, a aprobat-o.

M-am înscris la liceu, nu am perturbat școala, am muncit din greu pentru recuperare și împreună cu colegii și colegele de clasă am avut rezultate frumoase. În promoția a doua a liceului, din care făceam parte, în clasa eram 9 băieţi și 12 fete. Din cei 9 băieți 6 au ajuns ingineri, 2 profesori, iar al nouălea a ales cariera militară, devenind ofițer.

Nu este acesta un motiv de mândrie pentru Liceul din Borca?

În ce mă privește, după absolvirea liceului, am dat admitere la Facultatea de Istorie a Universitătii Al.I. Cuza din Iași, am primit bursă din prima zi de școala datorită mediei mari obținută, pe care am păstrat-o pe toată perioada studiilor, ba în ultimii trei ani am mai primit și o bursă de merit. La  terminarea facultăţii am primit repartiţie la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş, la o disciplină tare sulfuroasă (Socialism Ştiinţific), care nu-mi plăcea. După trei ani de asistent universitar, din proprie inițiativă, am părăsit cariera universitară, am urmat  Facultatea de Drept din cadrul Universității București, pentru ca în final să ajung diplomat în MAE .

Nu sunt acestea realizări uluitoare ?

Își imaginează cineva că în toamna anului 1955 , la vârsta de 19 ani, când am abandonat munca de troglodit la fasonat în pădure, la Ulmu pe Neagra Broșteni, pentru a termina liceul, visam să ajung diplomat la o ambasadă a României? Nici nu ştiam mare lucru ce-I aceea ambasadă. Visam sa-mi termin studiile medii, cum se spunea atunci, să urmez apoi o școală tehnică postliceală, să mă calific într-o meserie modernă care să-mi asigure independența economică, să pot lăsa familiei dreptul meu de moștenire funciară. Familia avea puțin pământ, sub trei ha de fânețe. În casă erau două fete pentru care a avea pământ, potrivit concepțiilor de atunci, conta mult în șansa de căsătorie.

În brevetul semnat in numele regelui Ferdinand se preciza că tata a fost împroprietărit cu cinci ha de pământ (fânețe), în realitate a  primit numai două ha, motivându-se că nu existau suprafețe suficiente de pământ pentru a se împroprietări toți cetățenii, conform legii. Cauza a fost, după părerea mea alta, satele din zonă se aflau pe Moșia Regală Broșteni și Domeniul Coroanei Borca, ale căror suprafețe, prin împroprietărire, s-a încercat să fie reduse cât mai puțin posibil. Astfel s-a ajuns ca în timp ce amărâtul de țăran român, care și-a sfărâmat oasele în crâncenele lupte de la Mărășești, Mărăști, Oituz, cum era și cazul tatei  (mare mutilat de război), apoi în Apuseni și în câmpia Tisei, pentru realizarea României Mari, să primească numai două ha de pământ, în loc de cinci, în timp ce averea curții regale a crescut continuu, ajungându-se ca în decembrie 1947, când a fost obligat să abdice, regele Mihai să aibă o avere evaluată atunci la 14 miliarde de dolari, inclusiv terenuri în suprafață totală de 481 km pătrați.

Insuficiența pământului a constituit o obsesie permanentă pentru mama, obsesie pe care  ne-a transmis-o și nouă copiilor. Toată viața  ei ne-a repetat: dragi copii, dacă am fi avut și cele trei ha de pământ neprimite de tatăl vostru, alta ar fi fost viața în familia noastră. Am fi putut crește mai multe animale în gospodărie, casa ar fi fost mult mai îndestulată, am fi putut sta și noi alături de fruntașii satului. Dar nu a fost să fie…

Constantin Cojocaru

Articolul Poveştile „Ecoului”: VISURI NEÎMPLINITE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mezinul familiei, Andrei, este cel care își dorește să preia afacerea de familie, cu toate că este încă în clasa a doua, pasiunea sa pentru animale este una evidentă. Ori de câte ori merge la stâna din munte, alături de fratele mai mare, ajută la mulsul oilor, dar și la alte activități adiacente și necesare bunei desfășurări. În timpul zilei când prinde un moment de răgaz, ia buciumul și cântă de răsună toata valea. El este cel mai trist copil când știe că trebuie să coboare din munte și așteaptă cu nerăbdare… „data viitoare”.

Fratele mai mare, Ionuț, muncește cot la cot alături de tatăl său, renunțând de multe ori la ieșirile cu prietenii sau la alte activități pe care le-ar face un adolescent la cei 17 ani, preferând să se dedice în fiecare vacanță acestei activități.

 Familie de oameni gospodari, muncitori cu frică de Dumnezeu, nu s-au pierdut cu firea nici în momentele grele cu care uneori viața ne colorează calea. Lipsa personalului, greutățile cotidiene prezente în orice afacere, nu îi împiedică să zâmbească, să fie veseli și adevărați munteni. Pasiunea pentru această meserie se regăsește în calitatea produselor pe carea aceștia le oferă, iar an de an sunt prezenți la Festivalul Oierilor alături de alți gospodari ai zonei pentru a ne oferi cele mai bune bucate tradiționale.

Produsele culinare cu care ne-au obișnuit sunt: urda, caș, jântuit, unt de oi, miel în jântuit, balmoș, tocana de oaie, plăcinte poale-n brâu. Multe din acestea le putem găsi tot timpul anului. Să încurajăm și să susținem fermierii locali cumpărându-le produsele, încă naturale!

Trebuie să aducem și un omagiu cadrului natural în care această stână este situată, priveliștile cu care îți clătești privirea sunt de poveste. În zare stă impunător falnicul Ceahlău care ne zâmbește cu piscurile lui argintii scăldate în razele soarelui, Măgura, care ne încântă cu brazii seculari, iar de jur împrejur culmile munților ne alină sufletul prin armonia cu care aceștia sunt încondeiați de Mama Natură.

Păstoritul este o ocupație ancestrală să nu o lăsăm să moară!

Roxana Gabor Tănase

Articolul Încă mai avem păstori: Stâna din Pietrele Roșii- Grințieș apare prima dată în Ecoul muntilor.