Născut în 1788 la Herța, într-o Moldovă aflată la răscruce de epoci, Asachi a crescut cu o sete de cunoaștere care l-a purtat prin cele mai importante centre intelectuale ale Europei. A studiat la Lemberg și Viena, acolo unde a intrat în contact cu ideile iluministe și cu viziuni progresiste asupra societății. A studiat la Facultatea de filosofie, litere și științe unde a aprofundat logica, matematica, istoria, fizica, metafizica, etica și arhitectura. Dar poate cel mai important: a înțeles că adevărata revoluție începe cu schimbarea mentalității, iar aceasta se face prin educație.

Totuși abandonează studiile universitare din cauza nepromovării unor examene, dar și pentru că nu mai primea atenția tatălui său, fiindcă acesta a fost rechemat de la Lemberg din cauza slujbei sale. Deși nu are diplome pentru cursurile sale superioare, tot este recunoscut ca persoana cu cele mai multe cunoștințe din Moldova de la începutul secolului al XIX-lea. Din cauză că se îmbolnăvește, acesta revine în Iași, dar pleacă la Viena în scurt timp.

Ca în orice roman cu poveste tragică, protagonistul nostru se îndrăgostește de fiica unui negustor bogat din Milano: Bianca Milesi. Bianca, o fată frumoasă, isteață și plină de talent îl farmecă pe tânărul Asachi, dar în zadar, fiindcă ea nu simte nimic față de el. Totuși acest scurt capitol din viața sa pare să-l ajute în a-i trezi iubirea față de țară și neam.

Acesta începe să scrie poezii patriotice precum celebra „La patrie”, în care poetul îndeamnă la cinstirea strămoșilor daci și romani și la păstrarea neclintită a meleagurilor natale, spunând cândva că „O naţie care a pierdut încrederea în sine, între toate altele este cea mai mizerabilă, pentru că a frânt bastonul pe care se putea răzima”. Tot el este cel care a fondat „Albina Românească”, acesta fiind primul ziar românesc din Moldova și a susținut și promovat cultura națională, înființând primele instituții modern de învățământ din Moldova.

Privind spre trecutul lui Gheorghe Asachi, ne dăm seama că unele valori nu îmbătrânesc: educația, limba și dragostea de țară rămân mereu aceleași. El nu ne-a lăsat doar operele sale, ci și o direcție, una în care cultura nu e un lux, ci o necesitate, iar în fond, identitatea noastră culturală este o poveste care continuă să se scrie.

Theodora Topoliceanu, clasa a IX-a, Colegiul Naţional „Gheorghe Asachi” Piatra Neamţ

Articolul Gheorghe Asachi – om al culturii românești apare prima dată în Ecoul muntilor.

A  urmat clasele primare şi gimnaziul la Poiana Teiului, apoi Şcoala Normală de fete „Gheorghe Asachi” din Piatra-Neamţ (colegă cu Anuţa Lupu şi apoi colege şi în comună). Pe acele vremuri alimentele pe care le primeau elevii erau trimise cu căruţele sau cu plutele.

         A funcţionat ca învăţător câţiva ani la Şcolile Normale din Piatra Neamţ. S-a căsătorit cu Ionel Berea din satul Ruseni, comuna Galu, salariat la Comisariatul Piatra Neamţ, apoi contabil şef la Ocolul Silvic Galu. Doamna Eugenia s-a transferat la Şcoala Farcaşa, apoi la Şcoala Generală Galu, unde era director Gheorghe Revent. A fost ctitorul şcolii Galu, de la temelie până la inaugurare (1960).

A devenit directoarea acestei şcoli în perioada 1960-1968. Şcoala era viaţa ei: a iubit foarte mult elevii.

A avut un băiat, Constantin (Ţuţu), absolvent al Şcolii Superioare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” Sibiu. A avut gradul de căpitan în rezervă, specialitatea transmisiuni. A profesat timp de 22 ani. S-a căsătorit cu Nicoleta, asistent medical, având doi copii, Andrei şi Andreea.

Ca director de şcoală, doamna Eugenia Berea şi-a preţuit colegii, a avut întotdeuna un cuvânt de laudă pentru înaintaşii săi, a participat la activităţi culturale alături de colegii de cancelarie la Căminul Cultural Galu.

În timpul cât domnia sa a fost director al acestei şcoli, cu prilejul deselor inspecţii efectuate de către ISJ Neamţ, unitatea a fost cotată printre cele mai bune de pe Valea Bistriţei.

După o asemenea inspecţie, coordonată de inspectorul şcolar profesor Ioan Humă, acesta îi mărturisea bunului său prieten, învăţătorul Vasile Achiriloaiei, ctitorul Şcolii Topoliceni, comuna Galu, mai în glumă, mai în serios: „Măi Vasile, am inspectat şcoala din Galu, unde am găsit numai lucruri bune. Eugenia Berea, directoarea, se farmă toată pentru elevi şi săteni. Spune-i să ţină şi la ea!”.

A profesat cu succes şi sacrificii, fără întrerupere timp de 36 de ani, dar uzura nervoasă şi-a spus cuvântul, o boală nemiloasă făcând-o să treacă în nefiinţă, exact în ziua în care urma să-şi depună dosarul de pensionare.

Este înmormântată în cimitirul Bisericii Parohiale „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din satul Poiana Teiului, alături de părinţi, soţ şi fratele ei, Isac.

A fost o fiinţă foarte energică, credincioasă, sensibilă, total devotată şcolii şi familiei, a lucrului foarte bine făcut, harnică ca o albină, arzând intens, punând pasiune şi dragoste în tot ceea ce realiza. În timpul liber se dedica şi croitoriei. Avea o gospodărie foarte bine pusă la punct, ordine, curăţenie, o grădină cu flori în faţa casei, ca un adevărat colţ de rai. Despre distinsa doamnă Berea Eugenia se poate vorbi doar la superlativ.

În satul Ruseni, din comuna Poiana Teiului, unicul ei fiu, Constantin (Ţuţu) Berea, căpitan în rezervă, mai păstrează casa familiei şi terenul aferent. Dumnezeu să o ierte!

Paul SCRIPCARU, Ilie ALEXANDRU

Articolul Portret de dascăl: Eugenia Berea  (26.09.1933 – 11.05.1989) apare prima dată în Ecoul muntilor.