Începuturile îi sunt învăluite în legendă, dar conform pisaniei ştim că „Biserica Bunei Vestiri a pre Sf. Născătoarii de Dumnezeu zidită în zilele Pre Înălțatului Domnu Mihail Grigoriu Sturdza Voevod, cu blagoslovenia Preasfîntului Mitropolit Veniamin, cu ajutorul acelor ce au năstăvit Duhul Sfânt, prin osârdia cuvioșii sale părintele Ghervasie și a neguțătorilor dumnealor frați Gheorghie și Ioan Prosie, și Vasilie Iliovici. Sihăstria Durăul în Muntile Pionul. 1835”.

George Panu a fost un important sprijinitor al al Durăului puţin ştiut de localnici. O pisanie de pe clopotniţa mănăstirii, din 1931, menţionează: „Frumoasa poziţie a schitului singuratic a atras şi adăpostit în timpul verii pe G. Panu. Acest mare cugetător şi dârz luptător politic, găsise aice, la poalele Ceahlăului, liniştea sufletească pe care o căuta, după multă luptă, uneori dusă prea departe şi încordare şi muncă. El a fost cel mai mare ajutor al Schitului Durău, care până atunci era abia cunoscut şi călugării trăiau din mila poporului. Lui Panu se datoreşte ridicarea schitului la rangul de mănăstire, cu personalul călugăresc întreţinut de stat în vremea miniştrilor Dr. Istrati şi Spiru Haret, cum şi reparaţia bisericei celei mari, zidirea clopotniţei, a bisericuţei de la cimitir şi a caselor de oaspeţi”. Lui i se datorează şi „construirea şoselei – vreo 9 km – care duce de la Capul Dealului din Răpciuni la Durău, făcându-se mai uşor acest drum, pe atunci impracticabil. În urma stăruinţelor sale neîncetate, judeţul şi comuna Hangu au făcut şoseaua, podurile, podeţele şi parapetele de pe pârâul Schitului. A stăruit apoi a se face linia telefonică şi instalarea postului de telefon şi serviciul regulat de poştă la Durău”.

Din aceeaşi pisanie aflăm: „Prin stăruinţa I.P.S. Mitropolit Pimen al Moldovei, în vremea şi cu ajutorul ministrului Al. Constantinescu, mănăstirea a fost înzestrată cu pământ de lucru şi cu clădiri trebuincioase gospodăriei. În timpul marelui război şi mai ales pe vremea armistiţiului, Mănăstirea Durău a fost cercetată, în mai multe rânduri de marele rege Ferdinand I şi de regina Maria, care au găsit aici în acele zile grele, loc de retragere şi reculegere”. Şi familia regală a sprijinit mănăstirea cu bani pentru diverse lucrări şi a acordat pământ de fânaţ din suprafeţe expropriate, făcând în aşa fel încât locuitorii mănăstirii să se poată întreţine şi să desfăşoare activităţile specifice cultului în bune condiţii şi să poată primi pelerini şi turişti.

Daniel DIEACONU

Articolul În sprânceana Ceahlăului: Mănăstirea Durău apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Comuna Ceahlău este aşezată între părâul Bistricioara şi comuna Hangu pe şoseaua naţională Piatra-Broşteni, mai mult pe dreapta Bistriţei şi pe valea părâului Schit. Comuna era formată din satele Răpciuni şi Schit. Înainte se chema comuna Răpciuni. Pe vremuri a fost reşedinţă de plasă (pretură).

De la Răpciuni s-au ridicat câţiva oameni care s-au evidenţiat în munca de ridicare a poporului. E de ajuns să pomenim de cei doi preoţi – D. Matasă şi C. Matasă – cunoscutul publicist şi scriitor, avocat I. Matasă, un vechi luptător pentru democraţie, Gh. Leonescu, învăţător, şi mulţi alţii, ca să ne dăm seama că aceşti fii ai Răpciunilor n-au stat cu mâinile în sân atunci când a fost vorba de a pune umărul pentru îndreptarea unor stări de lucruri.

        Am în faţă broşura ”Priviri şi soluţii în chestiunea ţărănească”, apărută în 1913, scoasă de câţiva intelectuali de pe valea Bistriţei, ridicaţi din pătura ţărănească. Iată ce scriau aceştia: Faţă cu împrejurările în care ne găsim, traiul ţăranului de la munte se dovedeşte din ce în ce mai anevoios şi mai înveninat de înrâuriri vătămătoare… Din punct de vedere moral, ţărănimea de pe valea BIstriţei se găseşte în condiţii îngrijorătoare… Între altele, patima beţiei face ravagii prin degenerarea fizică şi sufletească. Aproape toate câştigurile rezultate din munca ţăranului sunt înghiţite de crâşme. Concubinajele au crescut simţitor, iar sifilisul roade adânc şi fără stavilă puterea de viaţă a ţăranului român. Şi pe acest ton, autorii broşurii amintite – constituiţi în asociaţiunea Îndrumarea – vin cu o serie de soluţii şi propuneri de îndreptare care, în orice timp, sunt valabile. Iată, de pildă, una din soluţii privind lipsa de lemne în care se zbăteau ţăranii de la munte, deşi pădurile cădeau pe ei: Întrucât, la munte, nu este de unde să se dea ţăranului pământ de cultură, rămâne ca cea mai însemnată uşurare ce s-ar putea aduce în traiul său, să fie în a i se da imaş şi fânaţ îndestulător pentru a-i înlesni creşterea vitelor şi apoi îndemânări pentru a-şi putea procura lemnul necesar nu numai pentru unelte gospodăreşti, construcţii şi foc, dar chiar şi pentru negoţ; şi cu toate acestea e cinstit şi necesar să se revină pe cât e cu putinţă asupra drepturilor care li se acordau sătenilor prin ”legea muntelui” înainte de 1864. În orice caz e absolut trebuitor să se dea ţăranului lemn de construcţie cât de ieftin posibil cu restricţiuni pentru cei ce i-ar da o altă destinaţie; iar pentru foc, să i se dea în schimbul plăţii fumăritului de astăzi, lemn îndestulător, şi nu ca până acum, când prin restricţiile absurde ce i se impun, este nevoit să sufere de frig în mijlocul pădurii strămoşeşti.

Înteresant este să arăt care este componenţa asociaţiunii ”Îndrumarea”. Preşedinte: preot C. Matasă; vicepreşedinte: Leon Mrejeru, directorul şcolii Poiana Teiului; secretar: Gr. Vlad, învăţător Răpciuni şi alţi 25 de membri între care 7 învăţători, 10 preoţi, un student (I. Ţăranu, un avocat (I. Matasă), trei ţărani (Gh. Ungureanu- Hangu, Gavril Pantelimon- Călugăreni, V.P. Scripcaru- Galu) şi trei comercianţi.

În actul de constituire a acestei asociaţiuni, pe baza statutelor aprobate de adunarea generală, şi-au propus: ”întocmirea unui memoriu care să înfăţişeze toate nevoile şi lipsurile de ordin moral, cultural şi economic ce apasă mai mult ţărănimea din aceste părţi de loc, dând, pe cât putinţă şi soluţini pentru rezolvare”. Drept urmare, s-a tipărit broşura de care am pomenit mai sus. Sediul asociaţiei ”Îndrumarea” era la Răpciune (1913). Dintr-o statistică făcută în anul 1890, acest sat avea 54 de locuitori cu ştiinţă de carte şi 610 analfabeţi (62%!). În şcoală urmau 57 de elevi. În anul 1934-1935, procentul analfabeţilor era de 19%, deci un progres formidabil.

Şcoala avea 5 posturi în care erau încadraţi următorii învăţători: Gr. Vlad, director, Elena Gheorghiu, titulară, Zenobia Zugrăvescu, învăţător gradul I, Eleonora Zugrăvescu, învăţătoare licenţiată, Maria Petrescu, învăţător definitiv.  Numărul copiilor înscrişi în clasele I-VII era de 312 elevi din care frecventau 241 elevi.

Satul Schit şi-a luat numele de la schiturile de călugări şi călugăriţe care constituiau cele mai vechi aşezări omeneşti pe valea pârâului cu acelaşi nume. Acest pârâu adună apa din izvoarele de pe versantul nordic al muntelui Ceahlău şi, mai înainte de a intra în sat, formează o splendidă cădere de apă de 25 m înălţime, numită Duruitoarea, mult vizitată de turişti. Casele se răsfiră pe toată valea acestui tumultuos pârâu, chiar din povârnişurile muntelui şi până la vărsarea în Bistriţa (azi în lacul Bicaz). Bătrânii spun că acest ţinut, în vechime, era tot împădurit până în albia pârâului. Codrii de nestrăbătut formau locuri de adăpost domnilor Moldovei, boierilor şi oştenilor, atunci când se refugiau din calea cotropitorilor, în timpuri de restrişte. Dovadă că pe aici s-au zidit clădiri puternice în formă de cetate sau castel, cum a fost Palatul Cnejilor, cu o biserică de zid şi cu întărituri de cetate, ale cărui ruine se văd şi astăzi în acest sat. Aceste edificii datează din prima jumătate a secolului al-XVII-lea.

Primele familii ce s-au aşezat aici au venit de peste munţi, din Ardeal, fugiţi din cauza persecuţiilor la care au fost supuşi. Cu timpul pădurile s-au mai tăiat şi astfel s-a format satul de o parte şi de alta a pârâului Schit.

În 1934, satul avea 380 capi de familie cu aproape 1.200 de suflete. De satul Schit se leagă multe amintiri din trecutul zbuciumat al Moldovei şi care lămuresc şi anumite denumiri toponimice. Astfel, biserica veche din mijlocul satului este cunoscută sub numele de Schitul Hangu, clădită de hatmanul Gheorghe, fratele lui Vasile Lupu, şi de soţia lui, Ana, pe la anii 1626-1629. Mai înainte fusese un alt schit mai mic ridicat de trei călugări evlavioşi – Silvestru, Macarie şi Siluam.

Schitul Schit este foarte mult vizitat, atât vara cât şi iarna, datorită frumoaselor poziţii înconjurătoare, dar mai ales pentru că pe aici se urcă sau se coboară culmile Ceahlăului chiar pe la marginea de sud-vest a satului, fără să mai amintim şi de partea cealalată a satului care dă în valea Bistriţei.

       La poalele Ceahlăului se află schitul Durău, o ctitorie monahicească de prin anii 1800-1835, singura ce a mai rămas din cele ce se înfiripaseră prin văgăunile muntelui. Numai amintirea lor se mai păstrează: ”Peştera lui Ghedeon”, ”Piciorul Maicilor”, ”Pârâului lui Ghenadie” ş.a. Poziţia Durăului este de o rară frumuseţe. De aici începe urcuşul spre înaltele şi prăpăstioasele coaste ale Ceahlăului, un urcuş anevoios care trece pe la Duruitoare (de unde, probabil şi-a luat numele şi Durăul), apoi urcă la cabana Măcărescu şi de aici, în 3-4 ore, ajungi pe platoul cel mai înalt, unde o cabană ospitalieră te primeşte ”cu căldură” (se face foc şi vara), iar Fântâna Mitropolitului îţi astâmpără setea cu apă minunată şi rece (+2 ºC). În drum până aici treci pe sub stâncile Panaghiei (1911 m) cel mai înalt pisc al Ceahlăului – Pionul- cum era cunoscut în vechime.

Populaţia satului Schit este curat românească. Străini doar cu exploatarea lemnului dacă au apărut, plecând îndărăt odată cu terminarea lucrărilor.

Starea economică este destul de bună, locuitorii fiind harnici şi chibzuiţi. Lucrează mai mult în păduri şi cresc vite.

Starea culturală e ceva mai scăzută, multă vreme neavând şcoală şi învăţător în sat. Abia după primul război mondial- care a lăsat urme adânci în această regiune- s-au stabilit învăţători destoinici care au pus umărul la ridicarea culturală a satului. Totuşi, în 1935, mai erau 25-27% analfabeţi. În schimb aici, la Schit, s-a păstrat cu sfinţenie portul, credinţa şi obiceiurile. Atât bărbaţii cât şi femeile se îmbracă bine şi curat cu haine lucrate mai mult de mâna lor. Trăind într-o regiune cu un climat religios, locuitorii, şi mai ales femeile, au adoptate anumite sărbători şi credinţe deşarte, influenţă a călugărilor inculţi şi bigoţi. De aceste superstiţii şi credinţe nu vor scăpa decât printr-o muncă de lămurire bine dirijată”.

Prezentare realizată de Daniel DIEACONU

Articolul Comuna Ceahlău aşa cum apare într-o scriere interbelică apare prima dată în Ecoul muntilor.