Părinții ei fiind despărțiți, ea a crescut doar alături de tată. Atunci când a început războiul, tatăl său a fost luat în concentrare și a rămas în grija ei toată gospodăria. Din acest motiv ea nu-și amintea cu drag de copilăria în care, pe lângă lipsurile care erau atunci, trebuia să muncească foarte mult și mai ales să îngrijească singură animalele pe care le avea.

Când linia frontului a ajuns în sat ea avea 14 ani. Într-o dimineață a trebuit să mâne vacile și a trecut cu ele peste un prund minat. Soldații germani, când au văzut-o, țipau și îi făceau semne să iasă de acolo, dar ea apucase să intre și din fericire minele nu au explodat, iar ea a ajuns cu bine la bunica ei în Poiana Teiului. De acolo a plecat în beci la Constantin Tărâță, unde a stat o vreme. A fost trimisă de cei dinăuntru la izvor după apă, timp în care a fost martora unei bătălii la baionetă între ruși și nemți. A plecat din acel beci înainte de ziua în care nemții au aruncat acolo grenade.

Cei care au cunoscut-o spun că, în ciuda greutăților prin care a trecut, pe ea au salvat-o optimismul și voia bună. Era veselă, râdea mult de întâmplările haioase care se petreceau în sat, spunea povești și glume cu care îi făcea și pe alții să râdă și să se simtă bine ascultând-o. Având o memorie foarte bună, știa foarte multe poezii pe care le recita adeseori, unele compuse chiar de ea.

S-a ocupat de-a lungul vieții cu agricultura și cu treburile casnice, la vremea aceea mai numeroase și mai anevoioase decât astăzi. A fost credincioasă și îi plăcea să meargă la mănăstiri și la marii duhovnici, părinții Paisie Olaru, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, la care căuta îndrumare.

S-a căsătorit cu Iosif Farcașanu, cu care a avut doi copii, Eugen și Aurelia, pe care i-a purtat la școală, iar aceștia au devenit oameni de frunte ai satului. A trăit până în anul 2021 și este înmormântată în cimitirul bisericii Buna Vestire din Poiana Largului, lăsându-ne în urmă amintirea dragă a ei și a poveștilor pe care le spunea.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Să ne amintim de cei de demult: Aglaia Farcașanu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Victor Cojocaru, împreună cu familia sa, au fost martorul luptelor date în apropierea casei bunicilor săi, atunci când rușii au atacat: „A început atacul, ruşii trăgeau de la Cireş (denumirea zonei unde se află stâna Fauru, n.n.) către nemţi în Poiana Teiului cu tot felul de armament. Cât a durat atacul nu am idee. Nemţii au respins pe ruşi în pădurea Faurului. (…) Am plecat apoi cu bunica în beciul lui Constantin Tărâță, unde se mai adăposteau încă 23 de persoane. Am stat acolo o săptămână până când, într-o zi de sâmbătă, au venit niște soldați care la bonetă aveau capul morţii, era echipa de sacrificiu. Ne-au scos din beci, ne-au numărat de două ori, pe urmă ne-au băgat în beci, după care au aruncat grenade peste noi. Am mai scăpat cu viață șapte persoane, printre care și bunica mea. De acolo am plecat și m-am ascuns în porumb trei zile, după care m-am retras cu bunica prin porumb până la Costică Iosub în alt beci. În retragerea lor, germanii au aruncat în aer podurile, iar o bucată de lemn a aterizat pe oblonul acelui beci. Am stat acolo până când soldații ruși au trecut și ne-au deschis oblonul. Era ziuă, soarele răsărit, iar un rus striga la noi să ieşim afară. După aceste evenimente, am mers acasă la părinți. Tatăl meu nu a venit de pe front când s-au terminat luptele, a venit mai târziu acasă şi mama, din cauza felului cum arăta, abia l-a recunoscut. Bunicii au trăit clipe grele, bunica a suferit mai mult, căci a fost rănită în beci. L-am pierdut pe bunicul în 1947, iar pe bunica în 1971”.

După ce a făcut armata, Victor Cojocaru s-a întors în sat, s-a căsătorit în anul 1957, a crescut doi copii și a fost un bun gospodar. Din anul 2016, îl purtăm în amintire.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Fragment din jurnalul unui poienar: Victor Cojocaru apare prima dată în Ecoul muntilor.