Primele știri documentare referitoare la această îndeletnicire, păstoritul, în această zonă (Bicaz – Valea Bistriței – Bistricioara) datează din secolul al XV-lea și sunt în legătură cu întărirea proprietăților mănăstirești asupra anumitor locuri. În epoca feudală, în această zonă, mijloacele de producție, inclusiv pământul, cu toate bogățiile sale naturale, au aparținut mănăstirilor și boierilor.

În secolul al XVI-lea se întărește proprietatea mănăstirească asupra unor terenuri ce fac azi parte din zona noastră. În acea vreme, creșterea animalelor constituia ocupația de bază a populației din ținutul Neamțului. Printre zonele cele mai bogate în oi ale Moldovei la sfârșitul secolului al XVI-lea se numără și ținutul Neamțului. Mănăstirea Bistrița a avut în această perioadă proprietăți în zonă și era și-n același timp posesoare de bălți și în alte locuri.

În secolele XVII-XVIII, proprietatea asupra pământului continuă să fie mănăstirească și boierească. Alături de mănăstirea Bistrița mai sunt amintite în documentele vremii mănăstirile Pionul, Hangul sau Buhalnița. Dintre boieri ajung să stăpânească moșia Hangului Boierii Cantacuzini. Creșterea animalelor constituie ocupația principală a populației. Drept consecință, stăpânii feudali luptă permanent pentru obținerea de poieni, pășuni și fânețe.

După relatările informatorilor vârstnici, în a doua jumătate a secolului trecut, numărul celor care posedau peste 100 de capete de oi și 20-30 vite cornute mari era foarte mic. Ei constituau vârfurile înstărite ale acestor sate, chiaburimea. Locuitorii săraci, care alcătuiau masa populației, aveau în medie 15-20 de oi, o vacă sau două cu lapte, uneori doi juncani.

Spre deosebire de populația locală, crescătorii de animale originari din Transilvania, care practicau transhumanța și își mânau animalele la vărat în diferite regiuni ale Carpaților Orientali, inclusiv în zona Neamțului, posedau un număr mare de animale.

  Păstoritul se confundă cu vechimea poporului român a cărui unitate s-a menținut prin viața de păstor, singura posibilă de cadrul natural al Carpaților. La 1920 în 24 septembrie statul a stimulat creșterea animalelor dând o Lege prin care se înființau pășuni comunale prin utilizarea poienilor și a golurilor de munte.

Creșterea oilor de munte, îndeosebi rasa țurcană, cea mai răspândită și mai perfect adaptată în toată România, a cunoscut vechi tradiții în satele noastre.

Păstoritul se desfășura astfel: în luna mai oile erau urcate la munte, se făcea trierea, miii, sterpele, cârlanii și berbecii care pășunau separat de „mânzări”. Viața la stână era bine organizată și condusă de  „stăpânul de stână” și baciul, care țineau contabilitatea amănunțit de la simbria ciobanilor, la alimentele necesare și la pășunile de pe raza stânii.

Activitatea zilnică la stână implica un volum mare de muncă pentru mulsul oilor de trei ori pe zi, din laptele obținut se făcea cașul, urda, jântuitul, se calcula cantitatea de brânză fiecărui proprietar.

Laptele se mulgea în găleți de lemn, se punea în budacă, se fierbea în căldare, jântuitul se ținea în bărbânță și budăi, fedeleșul era pentru ținut jintița acră, donițele erau pentru muls vacile, linguroiul servea la facerea cașului.

Răscolul oilor se făcea, prin tradiție, la 14 octombrie (Sf. Paraschiva) cu încheierea activității stânii, când proprietarii de oi și le alegeau după însemnele făcute din primăvară, iar această activitate se încheia cu bine pentru toți de cele mai multe ori.

Roxana Gabor-Tănase

Articolul Păstoritul – o îndeletnicire ancestrală apare prima dată în Ecoul muntilor.

În zona noastră, a Moldovei, arta și ornamentica populară s-au tot dezvoltat de-a lungul istoriei, adăugându-se elemente noi, iar rezultatele ducând la adevărate comori strămoșești autentice. Vibrația culorilor, a modelelor alese reprezintă liantul dintre trecut și prezent, iar acest album păstrează prin intermediul celor 100 de planșe posibilitatea de a continua tradiția. După o perioadă de stagnare a acestor „opere”, în ultimii ani creșterea lor este una evidentă, iar motivele tradiționale se pot regăsi în numeroase locuri în cadrul artei contemporane.

În trecut materia primă pentru realizarea acestor cusături era: cânepa, inul, lâna, lânica, bornagicul și alte feluri de bumbac (sacâz, perișor, bumbăcel etc.). Tehnicile de lucru erau și ele numeroase începând cu tivitura, cheița (o cusătură măruntă, frumos lucrată, ce unește lații unei cămăși, pestelci sau fuste). Urmează punctul de tighel cu ajutorul căruia se realizează ochiurile în două fețe, care este lucrat înaintea acului în scări, acestea fiind completate la întoarcere obținându-se pătrate specifice: la cămăși femeiești, la ștergare de cap, năframe bărbătești de nuntă etc. Se continuă cu cusăturile în cruce, pe muchiile cutelor, în găetane, cusutul cojocărește (dintr-un punct de tighel făcut cu două ace ce conferă o rezistență deosebită lucrării).

Motivele sunt variate în funcție de ocazie, de persoana pentru care se realiza cusătura, perioada anului etc. Găsim elemente cosmomorfe (stele, sori, steluțe), geomorfe (zigzaguri, răscruci), fitomorfe (floare mare, frunze, muscățele, flori de măr, boboci, vița-de-vie, ciorchini etc.), zoomorfe (coarnele berbecului, cerbi, cai, etc.), antropomorfe (fete, călăreți etc.), skeomorfe (roți, suveici, cârlige etc.), motive sociale, hora cea mai des întâlnită, motive mitologice (calul și călărețul, frunze întoarse, arborele vieții și multe altele), sau motive religioase.

Albumul conferă o exemplară punere în valoare a acestor izvoare ornamentale. Se dorește a fi un testament pentru generațiile următoare, o sursă de inspirație pentru cei care iubesc portul popular, tradițiile și respectul celor trecuți în neființă.

Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Încă putem învăța: Un album de cusături moldovenești apare prima dată în Ecoul muntilor.